Îndumnezeire, prin arta lui Vasile Anghel Siminiuc

Vasile Anghel Siminiuc – Artistul şi afişul

Spunea poetul Roman Istrati, astăzi, 29 septembrie 2015, că există atâta dumnezeire în arta plastică a lui Vasile Anghel Siminiuc, din care ne împărtăşim cu toţii, încât nu se poate păcătui îndestul pentru a o egala. Şi are dreptate poetul, pictorul ajungând la apogeul creaţiei sale, şi în pictură, şi în grafică, dar mai ales în grafica picturală, în care, deşi tehnica manufacturieră ţine de grafică, imagistica filosofico-metaforică impune o monumentalitate a viziunii creatoare, total specifică marii picturi.

Eu observasem, în ultimele expoziţii ale lui Siminiuc, starea hegeliană de “in statu nascendi”, de alegere a imponderabilităţii formelor pentru vremelnicirea spiritului universal, din care tocmai s-au desprins câteva scântei. Pentru că Vasile Anghel Siminiuc nu imaginează monştri, ci iluminări, şi în sens religios, dar şi într-o metafizică superioară religiilor, cea care ţine de relaţia lumină-umbră, în sfericitatea sinele universal – sinele particular. Mă fascinase atât de mult similitudinea trăirilor de metafizic – prin pictural, la Vasile; prin inefabil, la mine – încât, după ce am văzut tablourile lui, asemănătoare celor de mai jos, le-am comentat liric, prin poemul pe care îl reiau, chiar dacă l-am publicat în urmă cu doar două-trei zile:

să rătăceşti tot căutându-ţi trup

pentru alean şi pentru condamnare,

să te gonească gurile de lup

deschise-n universuri uimitoare,

să vezi cum îngeri orbi s-au sinucis

şi se preling pe stropii ploii dese

şi să constaţi că totul e un vis

de care a-nceput să nu-ţi mai pese;

să te desprinzi din pagini şi să pleci

cu frunza toamnei înspre depărtare,

să te tot cheme umede şi reci

aceleaşi stele veşnic ursitoare

şi să arunci în cer cu lumânări,

cu sângele ce-ncepe să te strângă

atunci când fructe urcă în cămări

să-ţi cate lumânarea şi s-o stângă

înseamnă o cădere în destin,

cu palmele prelung crucificate

şi ţi se-ntinde un pahar cu vin

al vremuirii în singurătate

din care poţi să bei sau să refuzi

şi să te-ntorci în altă rătăcire

ca să îţi afli trup şi să auzi

că naşterea înseamnă răstignire.

Dar Vasile Anghel Siminiuc, vorba şefei supreme a artiştilor plastici suceveni, Lucia Puşcaşu, este un artist deplin în toate exprimările sale, deşi, aidoma lui Roman Istrati, eu îi trăiesc mai mult picturile cu aparenţă de grafică, picturile în care Siminiuc trece dincolo de barierele existenţiale. Da, e minunat şi în peisaj, şi în portretistică, dar peisaj şi portretistică se mai fac în Suceava, şi încă la fel de bine. În pictura grafică (puteţi să-i spuneţi şi grafică picturală), însă, Vasile Anghel Siminiuc nu are egal în întreaga ţară. Dar, vorba Luciei Puşcaşu, haideţi să aruncaţi o privire asupra unora dintre lucrările lui Vasile Anghel Siminiuc, diverse şi prin abordări, şi prin tehnică plastică:

Abia acum am observat că figuram pe afiş, drept spuitor de vorbe!

Evenimentul de astăzi, care a scos la rampă un mare artist plastic sucevean (Vasile Anghel Siminiuc a împlinit 66 de ani, “primii 66 de ani de viaţă”, cum glumeşte el), a fost gestionat de Lucia Puşcaşu, care, ca moderator, dar şi din postura de critic de artă avizat… de propria-i creaţie, a exprimat opinii critice bine cumpănite, în faţa unui public de excepţie, în rândurile căruia am recunoscut pe artiştii Baban-tatăl, Box, Doina Catargiu, Dziubinski, Ignătescu şi Pim, dar şi pe mulţi dintre jurnaliştii de cultură ai Sucevei, în frunte cu Daniela Micuţariu. Au lipsit paraziţii electorali, politicienii, şi bine au făcut că s-au dus la Aeroport, să le arate Nechifor ce anume naşte somnul raţiunii şi al naţiunii.