În zorii spiritualităţii, pe măgurile Carpaţilor

„Fereastra cosmicului… risipită în imaginaţia satelor” (VI)

„Sărbătoare necreştinească, pe care o cinstesc unii români din Bucovina sub numele de rusalii sau paştele rohmanilor”[1] (rahmanilor, rugmanilor), deci al Blajinilor sau Îndurătorilor, cum se zice în mahomedanism, datorită confuziei receptării numelui lui Allah şi a principalei lui caracteristici din versetele „Coranului”, „Er Rahman” (Cel Îndurător), ca reprezentând două identităţi sacre diferite, este dedicat, în credinţa primordială, respiraţiei Spiritului Universal, pentru că „respiraţia este durata de viaţă a fiinţelor”[2], respiraţia numindu-se în sanscrită „Brahman”, cu trimitere la Îndurător, Blajin, drept caracteristică esenţială şi primordială ai celor care s-au identificat cu „un Mare Spirit şi care, deşi aveau dansuri, nu au avut ceremonii totemice… nici o magie, nici ritualuri iniţiatice”[3], primind de la Marele Spirit – „El este numit „Tatăl tuturor”, în limba noastră (a vikingilor – n. n.), dar în antica Agard (Grădina Raiului), el avea 12 nume”[4], inclusiv pe cel de Svidar, adică Îndurătorul, Blajinul – particularitatea de blajini, dar cărora li se poate desluşi adoraţia cosmică a Marelui Spirit, căci „funcţie de înmormântarea cu faţa spre sud sau spre nord identifică mituri lunare sau solare”. Deja, pe Axa Lumii, cu toate sinonimiile ei, care intersecta Calea Vieţii – ambele la fel de sacre[5], formând împreună crucea, cu precizarea că pe Axa Lumii, Timpul, care este Creatorul, a marcat „două căi, de nord şi de sud; calea din sud este Calea Strămoşilor (deci, solară, a solstiţiului de vară – n. n.), calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi”[6] (deci, lunară, a solstiţiului de iarnă – n. n.).

Ce legătură există între chestiile astea indice şi Datina noastră, a glorioşilor descendenţi ai daco-romanilor? Rădăcina comună a „datului” iniţial, „Cereasca lege planetară, însemnul sigur al dreptăţii şi temelie a naturii”[7], care li se datorează Blajinilor, adică a protopărinţilor omenirii, încă sărbătoriţi în Bucovina de odinioară, parcă în ciuda slavonelor rusalii. În limbile slavone (Iordan, apud Marian), „Русалке” înseamnă „Sirenă”, deci „Zână a Apelor”, Iordan preluând şi un termen entomologic, în care „rusalie” înseamnă „efemeră”, şi preluând, în exemplificări din Damé („Cega se hrăneşte mai ales cu rusalii”) şi din Antipa („Larvele de rusalii se găsesc întotdeauna în maluri, la o adâncime de 6-8 metri”). Tocmai de asta, în spaţiul slavon, Duminica Mare sau Rusaliile se sărbătoreşte prin „praznike”[8].

Şi mai există încă un eres slavon, conform căruia, „Rusaliile sunt trei fete de împărat, care au ciudă asupra oamenilor fiindcă nu au fost băgate în seamă de dânşii în cursul vieţii lor”[9], aceleaşi, în toate credinţele iniţiale, numite, la români, „ursitoare”, deci „nenumitele”, cum zicea Iorga, care stabilesc destinul fiecărui om în parte, pe Calea Vieţii. Numai că popoarele mărturisitoare au reţinut şi numele, şi identitatea „nenumitelor” noastre. De pildă, la neamurile nordice, din care se trag vikingii, eresul slavon al „celor trei fete de împărat” – Rusaliile, a fost lămurit cât se poate de clar: „Există trei fecioare ursitoare (trecut, prezent şi viitor), care decid destinul oamenilor”[10], iar în spaţiul sanscrit formularea este axiomatică: „Trecutul şi prezentul sunt o stare de somn, dar existăm şi în trecut, şi în viitor, prin spiritul nemuritor”[11].

Încredinţat fiind că „zeitățile niciodată chemate pe nume, care adastă și aleargă totdeauna pe căi rele, elele sau ielele, care se mai cheamă eufemistic și frumoasele, blândele” nu au fost altceva, pe calea stufoasă şi „ereticoasă a prostimii”, cum zicea Cantemir, decât „soțiile cerești” ale șamanilor[12], ale bărbaţilor care „făceau tot felul de năluciri, ce păreau minuni, pentru a înşela poporul”, cum scrie în „Triod”, „oameni foarte grozavi şi răutăcioşi, inspiraţi fiind de spiritul lui „Ucigă-l-crucea” şi dotaţi cu puterea acestuia… Aşa cred Românii noştri!”[13], încredinţat, deci, că toate aceste eresuri slavone, promovate şi impuse de ortodoxism, „proces de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului primitiv”, prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[14], au avut ca scop distrugerea „religiei dintotdeauna”, cum o numea Augustin, pe care omenirea începuse să o numească, după calitatea de trimis a lui Iisus, creştinism, Iisus fiind, după acelaşi Augustin, „Soarele Dreptăţii”, pentru că:

„1. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.

Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.
În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.
În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa.
Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui.

De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”[15].

Acelaşi principiu, în străvechimile sumeriene: „Soarele este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul (focul), vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare”[16].

Legendara Nedeea Cetate, în care Blajinii „convieţuiau în armonie”[17], „întâia seminţie de oameni cuvântători (care) a fost de aur”[18], pentru că vieţuia în epocile în care Soarele răsărea din Constelaţia Leului (de aici, „Colindul Leului”), „nici vorbă s-aducă zeilor cinstire”[19], încă mai există pe câte o culme a Carpaţilor, de regulă numită, acum sau odinioară, „Măgura”, catalogată drept „cetate dacică” a „sistemului dacic de apărare”, de parcă dacii ar fi fost atât de naivi, încât să zidească cetăţi nu la intrarea în văi, ci în creştetul munţilor, acolo unde, şi fără să se adăpostească după ziduri, nu i-ar fi căutat nimeni niciodată. Nedeea Cetate, multele Nedeea Cetate de pe crestele Carpaţilor, în marea lor majoritate deja ocrotite de rădăcinile codrilor, cum e cazul celei de pe Măgura de la Gura Humorului, înseamnă, fiecare în parte, câte un „ziqqurat” – „zidirea muntelui în munte”, cu mult anterioare celor egiptene şi sumeriene, care, ca şi cele din Carpaţi, înseamnă zidirea Muntelui Ceahlău pe măgurile munţilor. Pentru că incintele pătrate şi „circulare descoperite de arheologi, majoritatea cocoțate pe crestele munților, ele au jucat același rol, de locuri sacre de contact cu divinitatea”[20], pentru că „Nedeile, la rândul lor, care erau urcări duminicale pe munte, și-au pierdut semnificația magico-mitică de ascensiuni spre cer, pentru faptul că Munții Carpați, coloana vertebrală a Daciei antice, au dobândit în perioada feudală hotare nefirești în corpul biospiritual al poporului român. Așa se face că, din urcări pe munte pentru contact direct cu cerul și rugăciuni lipsite de intermediari învestiți cu asemenea ocupații, nedeile au devenit un fel de întruniri cu scopuri practice, de schimburi de bunuri economice, de legături profesionale, de obiceiuri pastorale și de încuscriri ”[21].

La ce ar folosi dezvelirea ziguratelor carpatice de sub rădăcini şi pământ, precum şi reconstituirea ceremoniilor totemice şi a misterelor care se săvârşeau, în zorii spiritualităţii omenirii, pe măgurile Carpaţilor? Dacă nu găsiţi singuri răspunsul, nu-i bai: haida-dârda, dâr, dâr da! Sfârşit.

[1] Iordan, Iorgu, Dicţionarul limbii române, Tomul IX / Litera R, Bucureşti, 1910 şi 1975, p. 522

[2] Taittirîyaka-Upanishad, XIV, 1, 56, în The Upanishads, I / Katha, Isa, Kena şi Mundaka, traducere din sanscrită de F. Max Muller, Oxford, 1884

[3] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912

[4] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

[5] „Acolo, de unde răsare soarele, şi acolo, unde soarele apune, toate acestea sunt cuprinse de Deva şi nimeni nu trece dincolo”, scrie în Katha-Upanishad, III, 9, 16

[6] Prashna-Upanidhad, 2, p 40

[7] Orfeu, Legii, în Antologia poeziei greceşti, p. 218

[8] Iordan, Iorgu, Dicţionarul limbii române, Tomul IX / Litera R, Bucureşti, 1910 şi 1975, p. 630

[9] Alecsandri, Vasile, Poesii populare ale Românilor, carte închinată Doamnei Elena în octombrie 1862, Bucureşti, 1867, p. 214

[10] The Prose Edda, Traducere de Jean I. Young, Cambridge, 1954, p. 12

[11] Katha-Upanishad, 2, p. 35

[12] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 87

[13] Marian, Florea, Simion, Însemnătatea „alunului” la poporul român, în Aurora Română, nr. 1/1882, pp. 3-8

[14] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 154

[15] Biblia ortodoxă, Psalmi, 18 (al lui David)

[16] Katha-Upanishad, IV, 2, 18

[17] Hesiod, Munci şi zile, p. 43