în ziua ce cu suflete se-nfruptă
*
când s-a făcut stăpân peste o zi
şi-a dat cu barda-n cer, să se desprindă,
crengi de argint se prăbuşiră şi
înaltul a rămas, fără o grindă,
acoperişul şubred şi banal
zburătăcit de păsări speriate,
iar ziua lui se prefăcu în mal,
în prăbuşire din eternitate,
*
dar lui păru doar ziua să-i ajungă,
o-nfăşură pe trup ca pe-o hlamidă
lăsând în urmă colbuita dungă
a regăsirii ca efemeridă
şi a gustat din vin cu disperare,
deşi era lăuntric împăcat
căci devenise iar o sărbătoare
din zorii zilei, până-n scăpătat,
*
şi-asemeni lui noi locuim cuminţi
câte o zi din calendare ruptă
şi evităm întoarcerea-n părinţi
în ziua ce cu suflete se-nfruptă