în frunze-nveșmântat cobzarul cântă
*
în frunze-nveșmântat cobzarul cântă
și străzile vibrează-nfiorate,
dar trecătorii încă se-nspăimântă
în nefireasca lor singurătate,
iar turnurile vechi amar măsoară
o vremuire-a vremii și mai veche
departe de cobzarul ce-nfășoară
orașul într-o toamnă nepereche
*
de parcă două lumi îndepărtate
s-ar proiecta pe cerul cenușiu
înfățișând contururi ignorate
de asurzirea unui prea târziu
și te întrebi, când cântecul răsună
ca un semnal de bucium ancestral,
spre ce pășim, de-o viață, împreună
și ce frunziș așteaptă în aval
*
să ne înghită tălpile plăpânde
și calea căii dintr-odată frântă
pe când ursit aceleiași osânde
în frunze-nveșmântat cobzarul cântă
*