în catedrala sfântă a naturii

*

pe prispa cerului s-au așezat și cântă

și soarele, în zori, le dă binețe,

dar nu apucă unul să mă-nvețe

să scap de cele care mă-nspăimântă,

de-aceea duc doar cântece cu mine

și-n poticnire încă, sub poveri,

îmi fac speranțe doar în primăveri

ce stau pitite după zări străine

*

și mă desfac de dor într-o chitară

de la pământ și până sus, în cer,

copacii simt teribilul mister

și mă ating atât cât să mă doară

și să mă facă tot mai des să strig

cu disperarea frunzelor din cale,

iar toamnele acestea triumfale

mă-nfășură în mantie de frig,

 *

dar nu-mi mai pasă, mă strecor ca furii

spre prispa cerului și stau și tot ascult

cum cântecul respiră de demult

în catedrala sfântă a naturii

*