În atelierul unui artist: Mircea Dăneasa

*

Undeva, aproape de cer, într-o mansardă din centrul Sucevei, aproape de legendarul atelier de odinioară al bucovineanului mitic Archip Roşca, în care păşise fascinat Ion Grămadă, se află atelierul Maestrului Mircea Dăneasa. Sculptor, dar şi pictor. Unul dintre puţinii oameni care au înfrumuseţat, pe ici, pe colo, Bucovina. Personaj controversat, doar pentru că ignoră larmele şi pentru că este şi un filosof înnăscut, care se caută, se caută pe sine în toate cerurile iniţiatice ale iniţierilor primordiale. Aduce a sihastru, ba chiar are şi un păienjeniş delicat de bigotism ortodox prin tainiţele lui, dar zvâcneşte, clipită cu clipită, în preajma luminii şi se metamorfozează, firesc şi dominator, în sacerdot al făptuirii stilistice, la primul clinchet al cuvintelor care desluşesc prin preajmă, pentru a se învremui. Palid, marcat încă de suferinţa covalescenţei, după accidentul de mai adineaori – monumentul lui Ştefan cel Mare, de la Gura Humorului, ceruse, în logică ancestrală, şi jertfă de sânge, din partea făptuitorului Mircea Dăneasa, dar şi din cea a mărturisitorului Tiberiu Cosovan, Maestrul ne aştepta în megieşia uşii deschise spre lumea lui, iar noi am păşit, în alai cucernic, treaptă cu treaptă, până aproape de cer. Mă urmau două prinţese din poveşti, Maria Rusu şi Mălina Darea, apoi, mai agale, poetul Victor T. Rusu şi, mai îndărăt, umbrele ostenite ale artiştilor plastici Mihai Pânzaru-PIM şi Tiberiu Cosovan.

*

Şi pe scări, şi dincolo de uşa deschisă, în cadrul căreia ghiceam silueta Maestrului Mircea Dăneasa, lumina are în ea ceva tomnatec, de miere şi de cer purpuriu, de clar-obscur şi de Timp care cată, brusc, dar şi agale, doar spre sine. Ghiceam, în lumina aceea uleioasă, de candelă a netimpului, tablouri, schiţe, cărţi, machete care ţin formele şi spaţialităţile într-o dulce încleştare-dezlănţuire, tuşe nervoase, cabrate, avertizând asupra galopului culorilor, liniilor, verticalităţii şi a necuprinsului. Simţeam, ştiam că am ajuns într-un templu şi, de aceea, nevăzut de nimeni, sufletul meu se închina. L-am auzit cum se închina.

*

 Am urcat toţi, în ceas de seară, în atelierul Maestrului Mircea Dăneasa, pentru că trebuia să convenim asupra a ce anume va expune, vineri, 29 ianuarie, în şi de Ziua Artelor Plastice Bucovinene, adică într-o altă locaţia neterestră, în care doar bicisnicia vremii e datoare să plece fruntea cu smerenie, în faţa Artistului, pentru că noi, oaspeţii lui de noapte, ne-am născut cu această evlavie a Creaţiei. Încă nu ştiam că eu deja fusesem izgonit din Ziua pe care o recuperasem trudnic de sub colbul greu al uitării şi nepăsării, ceea ce, în fond, nici nu contează. Am trăit, un ceas, aproape de cer – i-am recunoscut contururile inefabile şi le-am pipăit cu sufletul – iar restul nu-i decât deşertăciune.

*

*