„În aceeași vechime căruntă” (I)

*

Pentru că, la originea lor, Colindele erau cântecele religiei primordiale, închinate rotirii „Soarelui prin solstiții”, nu și „Lunii prin lunistiții” (cum formula, pe la 1860, Simion Mangiuca, care se înșelase, pentru că nu văzuse în „logodna cosmică” întoarcerea în lumina din care ne-am desprins, ci imposibila dragoste dintre cei doi „frați cerești”, Soarele și Luna), adică prin constelațiile zodiacale din care Soarele a răsărit, de-a lungul epocilor conștiente ale omenirii (Leu, Rac, Gemeni, Taur, Berbec, Pești – acum, urmând epoca în care Soarele va răsări din constelația „Omul cu ulciorul”, cum vestea Iisus, referindu-se la Vărsător), creștinismul s-a străduit să stârpească străvechile colinde, numind textele lor „curvești și drăcești” (toate catavasierile, începând cu cel din 1750, tipărit la Râmnic, al lui Laurentie iermonah) și îndemnând credincioșii „să nu cânte cântece curveşti şi drăceşti, ci să cânte Catavasii şi Irmoasele acestea, ce cuprinde această cărticică. Carele sfinţii Bisericii noastre, de la Duhul Sfânt fiind îndemnaţi, le-au alcătuit spre folosul şi al celor ce cântă, şi al celor ce ascultă”, și înlocuindu-le cu reații culte, în care, după sugestia lui Augustin, Soarele era înlocuit cu Iisus Hristos (în Psalmul 18 al lui David, din „Biblia” ortodoxă, „Dumnezeu și-a făcut sălașul în Soare”, fără a se substitui Soarelui): „Răsăritul e numele Lui. Soare izvorit din soare, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”; iar asimilarea Datinii primordiale de către Datina creștină, și pe acest tărâm spiritual, îngăduia cocluzii triumfaliste religios, dar păguboase spiritual, de genul: „astăzi colindele deschid ferestre spre cer, să audă Dumnezeu glasurile de argint ale pruncilor vestind bucuri”; ba chiar plusând și cu o blasfemie idolatră, care compomite unicitatea lui Dumnezeu, Tatăl Nostru Cel Ceresc: „Moş Crăciun, dumnezeul pribeag, cu sacul plin de bunătăţi, pământean şi neputincios, nămete mare de zăpadă începând să umble, bate la toate uşile şi la toate inimile” (Unirea, Anul XLIII, Nr. 51, Blaj, 23 decembrie 1933).

*

Fără îndoială că Iisus, „Soarele Dreptății”, cum inspirat îl numea Augustin, merită pe deplin închinările noastre prin cântec, dar închinări distincte, care să nu spulbere nimic din patrimoniul universal de spiritualitate, un patrimoniu pe care, după spusa aceluiași Augustin, însuși Iisus l-a împărtășit viitorimii. Numai că toate cântările religiei primordiale, închinate Sfântului Soare, înseamnă relicve și, indirect, elemente ale continuității noastre pe acest pământ, la care nu avem voie să reunuțăm singuri. Cu nimic nu prejudiciază creștinismului cântecul ancestral, mai ales că în cântecele de stea și în vifleimuri, născociri ale episcopului de Caransebeș Ioan Thomici, șlefuite melodic și ca text de mari componiști români, mesajul e atât de apropiat de inima românilor încât sugerează învierea din cenușa uitatelor vremi.

*

Chiar și în primii ani ai comunismului, încă se mai știa deosebirea dintre cântece de stea și vifleimuri (numite și „colinde creștine”) și colindele primordiale, recunoscându-se indirect că datina creștină a colindatului ține de creația cultă, răspândită, prin intermediul Bisericii, în popor: „Corul Mitropoliei Banatului, dirijat de dl prof. Sava Golumba, a dat un concert religios şi de colinde, în prima zi de Crăciun, după masă, în Catedrala mitropolitană. Selectul ansamblu coral a executat, în partea întâia a bogatului program, un frumos repertoriu de cântări bisericeşti, din compozitorii Cucu, Dima, Ciaicovschi, Pavel, Muzicescu. / Î. P. S. S. Mitropolit Vasile, în atmosfere de elevare spirituală, creată de cor prin duioasele armonii intonate, ia cuvântul, tălmăcind impresionant semnificaţia praznicului Naşterii Domnului. / În partea a doua a programului, corul a executat colinde de Kiriac, Popovici şi Pavel. / Tot în prima zi de Crăciun, după Sf. Liturghie, corul bisericesc „Armoaia” a dat un reușit concert de colinde, sub conducerea maestrului Sabin Drăgoi, în biserica din Timişoara IV. Cu acest prilej, a vorbit părintele consilier arhiep. prot. Dr. V. Vlăduceanu. La afârşit, secţia caritativă a comitetului parohial a distribuit diferite ajutoare enoriaşilor lipsiţi” (Foaia Arhidiecenzană, Anul LXV, Seria II, Nr. 1, Caransebeș, 15 ianuarie 1950).

*

În secolul al XIX-lea, încă se mai știa despre colinde că „în aceeași vechime căruntă, ba poate și mai căruntă se suie originea lor” și că ele sunt „mijlocitoare între vechile credințe” și prezent, deși raportările la „vechimea căruntă”, pe care le făceau vechii cărturari nu treceau de zăgăzuirile greco-romane, mitologiile respective fiind, de fapt, ferestre spre ceva mult mai îndepărtat și în totalitate spiritual, și nicidecum terestru și pragmatic, precum în mitologiile eline și latine. De aici, de la veșnica raportare la o mitologie vulgară, cum o numea Guenon, se pierd semnificațiile străvechi. Zice, de pildă, cărturarul ardelean că „în colinda „Junele și leul”, acela se luptă cu acesta și, învingându-l, scapă ținutul de teroarei din partea frumoasei sălbăticiuni, chiar cum i se întâmplă lui Hercule cu leul nemeic” (Transilvania, Anul X, Nr. 5, Brașov , 1 martie 1877, p. 57). Nici vorbă să-și închipuie autorul studiului „Românul în poezia sa poporală” că mitul se referă la noul răsărit al Soarelui, în Rac, după ce epuizase răsăritul în Leu, iar „învingerea leului”, de către tânăr, are similitudini narative și la alte treceri dintr-o costelație zodiacală în alta și, mai ales, la cea a ieșirii din Taur: Ghilgameș, viteazul Utu și Moise ucid sau distrug „Taurul Cerului” sau „Taurul lui Osiris”, care, când soarele începe să răsară în constelația Berbecului, devine timpul Marelui Păstor, al inițiatorului care primește „legile” de la Sfântul Cer (Enlil al Muntelui, Spitama Zarathustra, Moise etc.).

*

Disimulat creștin, și prin premeditată „deslușire”, dar și prin falsificarea textului străvechi, este și mitul planetei Venus (Sfânta Vineri, din eresurile populare românești), cea orânduită de Spiritul Universal drept preoteasă, atunci „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat” (p. 159), în care Soarele și-a așezat „scaunele şi masa lui” (p. 161), care-l simbolizează, după cum stă scris în cea mai veche compoziție mitologică hittită, „Cântecul lui Ullikummi”[1]. Din colindul rămas, autorul, Sfânta Vineri, „pentru darul oferit la botezul lui Iisus, dar „de trei flori ca și viori, ce lucesc ca nișe zori, cu care, când intra, curțile se lumina”, pentru aceste daruri Mama sfântă o remuneră, dându-i „să rămână pururea mai frumoasă ca Venera”… dar românului creștin i se păru mai logic și mai cuviincios a atribui duminicii cele trei flori, va să zică trei grații ale Venerei”, numind colinda falsificată „Sfânta Duminică” și aruncând în ignoranță și uitare o cosmogonie inițială, în care „Mama sfântă” era Pământul, în sinonimie cu Natura, cu Primăvara și, deci, cu Arborele Vieții, în vreme ce Venus, de cele mai multe ori și mai ales în credințele sumeriene cumula și identitatea lunară, confuzia Venus-Lună provenind de la atribute, de la „grații”, fiecare atribut întruchipând, ulterior, o nouă „zeitate”.

*

Venus, ca Mare Preoteasă a Soarelui, este predecesoarea inițiaților, a întemeietorilor de religii regionale, desprinse, prin adaptări, din cea inițială, reluată ca atare doar de Iisus Hristos, deci de conceptul „Marele Păstor”, cultul Sfintei Vineri datând din epoca de după diluviu, cea în care Soarele începea să răsară din constelația Taurul, după cum o confirmă, în afară de primele cărți religioase ale omenirii, și următorul colind: „Vine marea cât de mare, / De umflată margini n-are: / Țărmurile bat ca munții, / Iar vopiii bat ca nourii/ // Dară unda ce aduce? / Lucru mândru, ce străluce, / Legănior topit de aur / Ce mi-l poartă-n cap un taur / Ce-i cu coarne argintite… // Dară-n leagăn cine șede? / Ca o zână că se vede! / Șede-mi Ana frumușoară / Ca pe cer o stelișoară” (Transilvania, p. 57). Care va să zică, după marele diluviu („Timp de şase zile şi şase nopţi au suflat vânturile, torentele şi furtunile, iar inundaţiile au copleşit lumea; furtuna şi inundaţii au devastat împreună pământul. În a şaptea zi, furtuna s-a domolit spre sud, marea a devenit calmă şi potopul s-a fost potolit”, se zice în The Epic of Gilgamesh[2], V, p. 21; „Soarele s-a schimbat într-o pată neagră, pământul în mare, / Stelele din cerul de sus se răsuciră; / Creştea aburul şi flacăra din cer dătătoare de vieţi / Arzând a sărit în mare, desprinsă din ceruri. / Lanţurile s-au rupt şi lupul alerga liber. / Mai multe ştiu eu şi mai pot vedea / Soarta zeilor, cei puternici în luptă, / Pământul nu se mai zărea, / Întinderile lui verzi fuseseră acoperite de valuri / Căci ploaia curgea în cascade, iar vulturii / Vânau peşti de pe stâncile în care îşi aveau cuibul”, preciza Voluspo[3], 57, 58 şi 59, p. 24), deci, după marele diluviu, Taurul a adus legănuțul cu Venus, în „coarnele”, deci la începutul epocii în care Soarele răsărea din constelația zodiacală a Taurului, începând religia naturală, în totalitate astrală și desfășurătoare de mituri cosmice.

*

Și epoca Marelui Păstor, care ține de cea în care Soarele răsărea din constelația zodiacală a Berbecului, are colindele ei, inlusiv „Miorița”, care nu este o baladă, prima trimitere a colindului fiind spre „Fiul Muntelui” („Primul care a primit Legea a fost Marele Păstor”[4]), care: „Coborât-a coborât / De mai sus, din răsărit, / Dumnezeu din cer pe scări, / Pe miruri, pe lumânări, / Cu-o turmă de oi domnești… / Și o paște în senin, / Și-o adapă în nor lin”, această păstorire inițiatică a Soarelui, fiind descrisă și în menționatul psalm al lui David: „De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”.

*

Înainte de a continua cu tentativa de a descifra, în parte, sugestiile cosmogonice ale colindelor primordiale, care sunt altceva decât cântecele de sta și vifleimurile – demne și acestea de tot respectul și de infinită dragoste, dar fără a comite confuzii între cele două datini distincte, iată cam cum se „culegeau” cântările culte, închinate Crăciunului, în perioada interbelică, atunci când, datorită bigotismului exagerat de naționalismul șovin, se dădea lovitura de grație patrimoniului nostru ancestral de spiritualitate.

*

În 1930, când publicau „Steaua de la Răsărit / Cântări de stea și colinde”, în Editura „Astra” din Sibiu, autorii, șeful de gară din Codlea, N. I. Dumitrașcu, și preotul Valeriu Crișan, făceau deosebirea între „Cântece de stea” („O stea sus răsare”, „Trei Crai de la Răsărit”, „Astăzi Christos s-a născut”, „În Viflaimul jidovesc”, „O, Iroade, împărat”, „O, ce veste minunată”, „Astăzi am văzut minune”, „Astăzi toți sărbătoresc”, „Iosif și cu Maria”, „Sus, în poarta Raiului”, „De când cu moșul Adam” etc.), „Colinde religioase la Nașterea Domnului” sau „Viflaimuri” („Asta-i o zi mare”, „De când Domnul s-a născut”, „Sus, în poarta cerului”, „Poruncind Sfînta Marie”, „La o masă rotilată” etc.) și „Colinde tradiționale”, pe care autorii le împărțeau, pe categorii de toată nostimada: „de flăcăi”, „de fete”, „de frate și soră”, „de oameni însurați”, „de vînători”, „de ciobani” și „diferite”.

*

În ciuda prostioarei categorisirii, există în culegerea șefului de gară și a preotului din Codlea și câteva colinde veritabile, care țin de tradiția primordială, și nu de cea creștină, precum: „Înaintea cestor curți”, „Sus, în vârful munților”, „Cești boieri bătrâni”, „Doi ziori de zi”, „Dormi tu, gazdă, ori nu dormi”, „Pe munții cu floricele”, „Colo-n vale, mai la vale”, „Noi umblăm la colindat”. Fără îndoială, și aceste vestigii ale „datului inițial” sunt denaturate, datorită subconștientului colectiv al păguboasei mentalități „așa am apucat”, care se substituise, de secole, inițierilor.

*

*

[1] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

[2] The Epic of Gilgamesh, Assyrian International News Agency, 1998

[3] The Poetic Edda, după 1241

[4] The Sacred Books of Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898), Edited by Joseph H. Peterson, Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 11, 12