Iconarismul modern | Dragusanul.ro

Iconarismul modern

George Damian, iniţiatorul nostru în iconarism

Despre mişcarea „Iconar” aflasem câte ceva, pe când eram foarte tânăr, de la Arcadie Arbore, care, sub numele său real, Mihai Bândea, publicase poeme în revistele conduse de Mircea Streinul şi de Constantin Loghin, dar de o adevărată iniţiere în acest fenomen literar bucovinean aveam să beneficiez datorită lui George Damian şi lui Mihail Iordache. Damian avea relaţii strânse de prietenie şi o corespondenţă săptămânală cu legendarul Iulian Vesper, care locuia în Bucureşti, iar cu Teofil Lianu se vedea adesea şi, pe măsură ce el însuşi se iniţia în relaţionările iconariste, mi le desluşea răbdător şi mie, care simţeam o adevărată fascinaţie faţă de relaţionarea cu strămoşii, cu sinele universal şi cu viaţa. Aveam un fel propriu de a percepe aceste relaţionări, dar şi un clocot metaforic surprinzător, care îmi permitea orice.

*

În timp, observasem că iconarismul modern prinsese contur, la Suceava, prin scrisul lui Dimitrie Loghin, pictorul şi profesorul nostru de desen, care ucenicise liric sub aura lui Mircea Streinul, al lui George Damian, al lui Constantin Ştefuriuc, al lui Roman Istrati şi al meu. Exista încă, în paralel, şi iconarismul clasic, prin Teofil Lianu, Arcadie Arbore, Vasile Pânzaru, Dumitru Oniga şi George Damian, dar Ştefuriuc, Istrati şi eu încercam, în aceleaşi coordonate, altceva. Cândva i-am zis lui Ştefuriuc despre iconarismul practicat de noi, iar udeşteanul s-a speriat, implorându-mă panicat să nu mai spun vreodată chestia asta: „Tu nu ai văzut cum au fost condamnaţi la temniţă Lianu şi Pânzaru, în ’75, pentru iconarism?”. Nu văzusem, pentru că nu participasem la procesul public, susţinut în Casa de Cultură, şi nici nu aflasem nimic. Nu înţelegeam cu ce ar putea dăuna iconarismul ordinii publice şi societăţii româneşti în general, aşa că m-am tot străduit să scriu cât mai iconarist cu putinţă, dar fără a mai aduce vreodată subiectul în discuţie. Ştiam că şi colegul meu de an, Roman Istrati, a abordat iconarismul, iar poemele pe care le publica în revista liceului m-au obligat spre lecturi filosofice, pe care, instinctual, le-am început cu eseurile lui Ralph Waldo Emerson, care trăgeau discret perdelele înspre „Fenomenologia spiritului”, astfel încât lumina Hegel să nu te orbească dintr-odată.

*

Când a venit vremea să lucrez cărţile de poezie ale lui Roman Istrati, culegându-i manuscrisele sau dactilogramele îngălbenite de vreme, am conştientizat pe deplin că un iconarism modern încă se mai practică în Bucovina, inclusiv de către poeţii de dincolo de sârma ghimpată. Şi am decis să atenţionez asupra lui, asumându-mi o practică iconaristă a apariţiilor editoriale simultane, gândindu-mi cartea proprie în consens de fârtate cu Roman Istrati, inclusiv prin titlul comun, ceea ce nu s-a mai făcut, deşi ar fi trebuit. Nici eu, nici Istrati şi nici poezia de după noi nu au nimic de câştigat din constatarea existenţei unei mişcări iconariste moderne, câtă vreme spiritul lui Mihai Iordache nu mai locuieşte în nimeni, dar consider că este o datorie să atenţionez asupra ei.


Comments are closed