Ianuarie 1937: Nişte bucovineni uimeau Londra

*

În fotografia de mai sus, îl puteţi vedea pe fluieraşul Ilie Cazacu, din Fundu Moldovei, împreună cu o frumoasă fată din Breaza, ambii artişti amatori în grupul “câmpulungenilor” lui Pentilie Timu, constituit, încă din 1932, din ordinul lui Teofil Sidorovici, din Bucşoaia. În ianuarie 1937, ansamblul artistic de amatori din Breaza participa la jubileul de 25 de ani al „Societăţii engleze pentru cântece şi jocuri populare”. Brezenii erau însoţiţi de fluieraşul şi trânghiţaşul Ilie Cazacu şi de cobzarul Sidor Andronicescu, din Fundu Moldovei, şi de folcloristul Constantin Brăiloiu, care îi făcea, astfel, un serviciu aghiotantul regal Teofil Sidorovici, de loc din Bucşoaia. Ansambul folcloric din Breaza şi Fundu Moldovei îi avea ca dansatori pe brezenii Valerian şi Minodora Leuştean, Ilie Tironiac, Dumitru şi Aurora Cosinschi, Mihai Dorneanu, Maria Zineci, Ana Ungureanu, Eudochia Bodnar, Edvart şi Zenovia Olaş – bunicii arhitectului şi caricaturistului Doru Olaş. Viorist era  Toader Moroşan, de pe pârâul Neagra, din Breaza, muzician celebru în acele vremuri.

*

După succesul de la Londra, media românească a scris cu entuziasm, dar evaziv, şi cu confuzii de rigoare; în schimb, cele două fotografii sunt documente iconografice de primă mână.

*

* 

„Văd din gazete că o echipă de ţărani din Câmpulungul Bucovinei, sub conducerea domnului Brăiloiu, are mare succes la Londra, la un concurs internaţional, cu jocurile noastre populare şi cu datinile de anul nou: pluguşorul, capra şi ursul” (Mihail Sadoveanu, Solia ţărănimii, în Adevărul, Anul 51, No. 16.347 din 14 ianuarie 1937, p. 1)

*

„Ziarele venite din capitala Angliei subliniază, cu aplauze nereţinute, un succes românesc. Grupul de ţărani bucovineni, invitaţi la concursul de dansuri populare, din cadrul serbărilor jubiliare britanice, a făcut senzaţie. Cinci bărbaţi şi cinci fete, îmbrăcaţi în costume naţionale, acompaniaţi de un bucium, de o cobză şi o vioară, au recoltat, pare-se, un triumf. O victorie dintre cele mai durabile, deoarece a fost obţinută prin declanşarea unor emoţii dintre cele mai pure şi mai simple.

*

Avem, pe biroul nostru, două fotografii, trimise de la Londra. Într-una din ele, dănţuitorii şi muzicanţii noştri se află în faţa impunătorului hotel, la care au tras. Oamenii nu par deloc fâsticiţi. Dimpotrivă. Unul dintre ei, aplecat puţin pe o parte, având cuşma pe o tâmplă, înalţă heraldic spre cerul de ceaţă al Londrei lujerul buciumului românesc şi sună. Liniar şi frumos, ca în vechile picturi de vitejie. Aliniate pe trotuare, cordoane dese de trecători privesc scena. Şi, cert, privesc cu admiraţie.

*

*

Cealaltă poză nu e mai puţin edificatoare asupra serviciilor de nepreţuit, aduse ţării de mănunchiul acela de bucovineni curaţi şi frumoşi. Iată-i, nici mai mult, nici mai puţin, decât în splendidul amfiteatru de la Albert Hall. Înşiraţi, doi câte doi, un bărbat şi o femeie, în formaţie de dans, românii se pregătesc să încânte, printr-un joc „ca la noi”, capetele gomoase ale domnilor din fotolii, ale albelor doamne cu coliere. Un distins domn, în frac, cu monoclu, are gura vag întredeschisă. Uimit, desigur. Şi admirativ. Mâinile miilor de spectatori sunt ridicate, gata să dezlănţuie o grindină de aplauze” (Eugen Jebeleanu, Căluşarii, la Londra, în Adevărul, Anul 51, No. 16.347 din 14 ianuarie 1937, p. 1).

*