Iancu N. Păun: Lăutarul | Dragusanul.ro

Iancu N. Păun: Lăutarul

 

Bătrânul lăutar, slăbit de putere, palid, istovit de nopţile pierdute în orgie prin tavernele murdare, nouroase, acum zăcea pe un aşternut vechi de papură împletită, într-o căsuţă părăsită din marginea oraşului. Din când în când, se târa până la o spiţerie, să ia ceva leacuri. Vremea era rece ţi umedă; vântul de toamnă sufla cu picuri de ploaie măruntă. Nopţi întregi privea în adâncimile întunericului prin spărturile unde altădată fuseseră ferestre, bătându-se cu gândul: unde va ierna? Mâine-poimâine, va da frigul şi el unde va ierna?

Foaia ilustrată, 16 iunie 1891: Viitorul lăutar

Nu mai putea alerga, ca altădată, după câştig. Nu mai putea plăti 5 lei pe lună chirie la gazdă ieftină. Altădată, plătea 15 şi 20 lei chirie; când trăia cu ziua, plătea 40 pe lună. Câştiga bine, pe atunci. Lăutar vestit. Cum fermecase el pe Zinca, fata veselă şi frumoasă, cu doina-i favorită, scoasa din tremurătoarele coarde ale scripcii lui!  Inima tinerei fete vibra în tactul doinei lui cu foc… Cum nu s-a îngrijit el pentru bătrâneţe, când era tânăr chipos!? Deh, n-a dat Dumnezeu greierului o parte dintre calităţile şi instinctul furnicii. Putea să economisească, era muzicant cunoscut şi căutat.

*

Isprăvise totul. Era trist să cerşească. Luă scripca subsuoară, tremurând pe picioarele umflate, în locuinţa sa plină de umezeală, păşea gemând înăbuşit. Fu chemat într-o căsuţă sărăcăcioasă, însă veselă şi iluminată cu multe o lumânări. Era o logodnă. Tineri şi fete glumeau, vorbeau vesel şi alergau nebunatic. Bătrânul lăutar se aşeză într-un ungher, pentru a se susţine mai bine, înveselind adunarea cu felurite cântece de jocuri, după poruncă. Privirea i se pironise asupra miresei, care semăna cu Zinca lui, moarta acum 30 de ani. Ginerele era vesel şi îndatoritor; bătrânii, fericiţi şi mulţumiţi. Era şi un tânăr, foarte trist că pleca grănicer, căruia mireasa îi arunca, în ascuns, câte-o privire şi suspine.

Tânărul grănicer porunci şi el, la urmă, să cânte o doină. Lăutarul acordă scripca bine şi începu să zică doina tânguitoare, cu care fermecase pe Zinca lui. O doina lină intonă pe coardele tremurătoare, ale cărei note jalnice împrăştiau o linişte dureroasă în inimile fiecăruia. Suspinele scripcii plângătoare fermecaseră toată adunarea. Toţi rămăseseră locului pe unde îi apucase vremea. Bătrânul, palid ca ceara, cu privirea aiurită, cânta, cânta duios şi dureros… Fiecare îşi dezvăluia trecutul într-o sfântă amintire. Lăutarul privea clar, în sufletul său, icoanele vechi ale vieţii.

Fiecare îşi ţinea răsuflarea, pentru a prinde cu urechea, din zbor, cele mai neauzite şi sensibile note jalnice de filomelă. Lăutarul simţea pe Zinca lui aproape, aproape de tot… Toţi se descopereau cu evlavie în faţa lăutarului şi cereau să se mai roage şi să plângă din scripca lui. Notele, în tăcerea nopţii, se înălţau spre cer şi se pierdeau în văzduhul nemărginit. Părea o rugăciune sfântă, părea mărturisirea unei inimi murinde. Plânsetele doinei, încetul cu încetul, se pierdeau şi arcuşul căzu jos. Bătrânul artist murise…

*

Acum, bietul lăutar ierna sub pământul îngheţat, acoperit cu o velinţă de zăpadă (Foaia populară, II, No. 2, Bucureşti, 10 ianuarie1899, p. 4).


Comments are closed