I. G. Sbiera: Ceva despre Tricolorul român | Dragusanul.ro

I. G. Sbiera: Ceva despre Tricolorul român

IG Sbiera

*

Întrebat de mai mulţi bărbaţi din lupta naţională de astăzi din Bucovina, ca să le spun istoria Tricolorului românesc bucovinean, le mărturisesc că, până acum, n-am făcut studii heraldice, în privinţa aceasta, dar cât ştiu cu plăcere le pun la dispoziţiune.

*

În broşura „O pagină din istoria Bucovinei din 1848-1850”, am arătat, în § 10, că românii de pretutindeni nicicând n-au fost duş­mănos dispuşi împărăţiei austriece şi casei ei domnitoare, iar la § 16, am împărtăşit dorinţele tuturor românilor austro-ungari, formu­late într-o petiţie şi prezentate împăratului Francisc Iosif I, în 13/25 faur 1848, cum au început-o toţi românii împreună, dar că numai românii austrieci au continuat-o, în deplină solidaritate, până după martie 1849. În aceste mişcări naţionaliste, românii ardeleni aveau o flamură proprie.

*

Iată ce zice, despre dânsa, istoriograful A. Papiu-Ilarian, în opul său, „Istoria românilor din Dacia superioară” (t. 2, Viena 1852, pp. 221-224), unde vorbeşte despre începutul memorabilei adunări, din 3/15 mai 1848: „Înainte, mergea flamura cea mare, tricoloră, a naţiunii române, pe care sta inscripţiunea aurie Virtutea Română Reînviată”. Despre inscripţiunea aceasta, însemnăm că este inscripţia de pe flamura regimentelor române din Transilvania, dată de Maria-Tereza, cu ocaziunea ridicării regimentelor. „Virtus Romana Rediviva”, aceasta era şi pe sigiliile regimentului de la Năsăud, la început: „V. R. R.”.

*

Culorile flamurii erau: vânăt, roşu, alb – luate de pe îmbrăcămintea poporului român, care, totodată, erau şi culorile cele vechi ale Transilvaniei, iar nu culori muscăleşti, cum calomniau ungurii, şi cum cuteza a-i calomnia public, în dieta ungurească, chiar şi vicarul episcopal de la Haţeg, Constantin Papfalvi, care este român, din naştere, şi a fost de faţă şi la adunarea de la Blaj. Deasupra flamurii, cuprindea o frunză neagră-galbenă culorile împărăteşti. Popo­rul le urma, în cea mai minunată ordine, împărţit în cete, sub condu­cerea tribunilor, de care era ascultător poporul peste toată cugetarea. În această procesiune măreaţă, se înălţară mai multe flamuri naţio­nale şi împărăteşti cu diferite inscripţiuni de: libertate şi independenţă naţională; credinţă neînfrântă pentru naţiune şi tron; nici o uniune cu Ţara Ungurească.

*

În această procesiune, puteai vedea mul­ţime de români, care, până acum, treceau ca unguri, fiindu-le ruşine pe numele român; îi puteai, acum, vedea ruşinându-se de rătăcirea lor, de până acum, şi, pe întrecute, apucând de braţe pe cei mai mari români, în calea către prat. Astfel, ajunse tot poporul român, în câmp, la comisie”.

*

Despre originea şi despre culorile acestei flamuri ne mai vorbeşte şi George Sion, în opul său: „Suvenire Contimporane” (Bucureşti 1888). Amintirile lui, relative la tricolor, adevărate în fond, şchioapătă, însă, în arătarea timpului. Vorbindu-ne, în pagina 296, despre originea steagului, zice că culorile lui ar fi fost albastru-galben-roşu, pe când, la paginile 315, 316, povestindu-ne despre adunarea din Blaj, din 3/15 mai 1848, mărturiseşte, în concordanţă cu A. Papiu-Ilarian, că flamura tricoloră de atunci „reprezenta, prin vânăt, alb şi roşu, culorile îmbră­căminţii poporului”. Această discordanţă, în amintirile sale, se ex­plică prin faptul că, după anul 1850, mulţi români din Transilvania se foloseau, într-adevăr, de un tricolor albastru-galben-roşu, în locul celui vânât-alb-roşu, de la 1848, precum voi arăta mai la vale, încât, despre culoarea vânătă şi cea albastră, însemn aice că unii români le identifică, pe când alţii fac o deosebire între ele, exprimând, prin albastru, o culoare vânătă mai deschisă, iar prin vânăt, o culoare albastră mai întunecată.

*

Despre această flamură, vezi şi la Timotei Cipariu, în „Organul Lumi­nării”, de la 1848, dacă nu mă înşeală memoria. George Bariţ, în opul său, „Părţi alese din istoria Transilvaniei” (tomul 2, Sibiu, 1890, pp. 107, 108), încă ne spune că steagul naţional a fost arborat la adunarea din Blaj, din 1848.

*

În timpul studiilor mele universitare din Viena, între 1857 şi 1861, îmi aduc aminte a fi văzut, pe la unii colegi din Ardeal, Banat şi Maramureş, cordele tricolore, dar, într-acest tricolor, era culoarea galbenă, în locul celei albe, de la 1848. Din care cauză făceau ei această înlocuire nu ştiu bine, poate fi din marea lor simpatie către împărăţia Austriei, care îi apăra şi care avea ca simbol al exis­tenţei sale bicolorul negru-galben, şi poate încă şi fiind oarecare în­cordare în contra maghiarilor, care năzuiau să anihileze pe români, din punct de vedere naţional, şi care aveau coloarea albă în tricolorul roşu-alb-verde, al regatului ungar.

*

După ce au obţinut românii din Bucovina autonomia patriei lor, au adoptat, pentru dânsa, drept culori provinciale, bicolorul fostului voievodat al Moldovei, de care s-a ţinut ea, mai bine de patru sute de ani, bicolor pe care l-au consacrat, apoi, şi în marca Bucovinei, primită prin diploma împărătească din 9 decembre 1862, iar ca distincţie naţională şi întru amintirea cooperării comune, de la 1848 şi 1849, despre care am vorbit, în §§ 10 şi 16, din broşura „O pa­gină din istoria Bucovinei”, au păstrat tricolorul de la 1848 al ro­mânilor ardeleni, înlocuindu-se, însă, culoarea albă, cu cea galbenă, de asemenea un semn de alipire către dinastia Habsburgilor şi către împărăţia Austriei.

*

Pe acest tricolor românesc bucovinean, roşu-galben-albastru (vânăt), pe lângă bicolorul provincial, albastru-roşu, şi pe lângă cel împărătesc, negru-galben, l-am întrebuinţat eu însumi, la flamurile folosite în excursiunile studenţilor gimnaziali, aranjate de mine între anii 1862 şi 1870. Era lucru prea firesc ca tot pe acest tricolor naţional românesc bucovinean să-l recomand, ca distincţiune naţională, şi stu­denţilor universitari, când aceştia voiră să întemeieze o societate academică de români, prin noiembrie 1875.

*

Constat faptul că, pe atunci, nimeni nu vedea ceva cu presupus în aceste nevinovate culori, atât de dragi românilor bucovineni, de la cărturar, până la opincar. Drept dovadă despre aceasta este că şi guvernul local, de atunci, a aprobat şi a certificat statutele, atât pe ale Societăţii academice „Arboroasa”, cât şi pe ale Societăţii aca­demice „Junimea”, care a înlocuit pe cea dintâi, statute în care era prevăzută purtarea tricolorului roşu-galben-albastru sau, cum se zicea acolo, roşu-auriu-albastru, înţelegând prin auriu o coloare galbenă ceva mai deschisă.

*

S-a compus, apoi, de studentul Ciprian Porumbescu, şi un imn fes­tiv asupra acestui tricolor, care s-a publicat, în anul 1880, într-o broşurică, dimpreună cu alte cântece studenţeşti, care s-au cântat, întotdeauna, la întrunirile studenţeşti, unde era reprezentată şi univer­sitatea, prin rectorul său şi prin mai mulţi profesori. Acest imn se cântă şi astăzi. Iată-i cuprinsul:

*

Cântecul Tricolorului

*

Trei culori cunosc pe lume

Ce le port ca sfânt odor;

Sunt culori cu vechi renume,

Suvenir de-un brav popor.

*

Roşu-i focul ce-mi străbate

Inima-mi plină de dor

Pentru Sfânta libertate

Şi al patriei amor.

*

Viitorul Românimii

Auriu va străluci,

Iar albastru-i că „Junimii”

Credincios în veci voi fi.

*

Pân’ pe cer şi cât pe lume

Vor fi aste trei culori,

Vom avea un falnic nume

Şi un falnic viitor,

*

Iar când, fraţilor, m-oi duce

De la voi şi-o fi să mor,

Pe mormânt atunci să-mi puneţi

Mândrul nostru tricolor.

*

Pe acest tricolor românesc bucovinean îl poartă studenţii români universitari, cu cordea, la piept, cu roşu în sus, iar la steag îl ţintuiesc, de mănunchi, în poziţie perpendiculară cu el, şi tot cu roşu în sus. Prin purtarea Iui necontenită şi prin desele petreceri, aranjate de studenţii universitari, prin diferite locuri în Bucovina, acest tricolor a devenit foarte poporal şi este primit de toată suflarea românească, de acolo, ca propriul tricolor naţional.

*

Din cele expuse, până aici, se vede lămurit, că acest tricolor este un produs românesc curat bucovinean, inspirat de intenţiile cele mai patriotice faţă de tron şi dinastie, iar nu dictate de reaua voinţă, care zace în suspiciunile nefondate ale adversarilor noştri politici şi culturali.

*

În privinţa Regatului României, iată cum stau lucrurile, acolo, în privinţa Tricolorului. Voievodatul Moldovei avea, ca şi Bucovina de astăzi, în marca sa de stat, zimbrul cu trei stele şi bicolorul albastru-roşu, iar fostul voievodat al Ţării Româneşti, un vultur, cu crucea în cioc, şi bicolorul galben-roşu. Târziu, după împreunarea acestora, în anul 1859, într-un singur stat, mai întâi sub numele de Principatele Unite, s-a discutat mult, printre politicienii români şi în presă, că ce fel de marcă naţională să se dea noului stat şi care culori să figureze pe ea şi pe steaguri. Discuţia a fost înde­lungată şi vioaie, mai ales între Cezar Boliac şi C. A. Rosetti, prin ziarele „Buciumul” şi „Românul”. Abia după multe deliberări şi chibzuiri, s-a putut publica, tocmai în 8 martie 1872, un rescript domnesc, prin care s-au adoptat ca culori ale Principatelor Unite o combinare a culorilor fostelor voievodate, şi anume tricolorul albastru-galben-roşu, pe lângă alte însemne heraldice pe scut.

*

Acest tricolor s-a păstrat şi după proclamarea Independenţei, în 10/22 mai 1877, şi a regatului, sub titlul de România, în 14/26 martie 1881. La steag, flamura tricoloră se ţintuieşte, în România, de mănunchi, în poziţia paralelă a culorilor, cu mănunchiul şi cu albastru lipit de el, iar când se poartă ca cordea, albastrul tricolorului se pune în sus. Acest mod diferit al folosirii acestui tricolor, drept că identic în culori, dar neidentic în înşirarea şi întrebuinţarea lor la steaguri şi la cordele, arată apriat şi neîndoielnic neidentitatea lor heraldică, ca tricolor politic naţional.

*

Remarcăm aici faptul că, nici înainte, nici după introducerea mai târzie a acestui tricolor, din cauzele arătate, în marca şi la flamurile fostelor Principate Unite şi ale actualului regat al României, nimeni dintre adversarii noştri politici şi culturali n-a adurmecat în ambele aceste tricoloruri, politiceşte diferite, nişte tendinţe ascunse şi nemărturisite, nici la diligenţii regatului României, nici la bieţii români bucovineni. Cum devine, dar, că, în ziua de astăzi, tricolorul româ­nesc bucovinean este atât de persecutat?

*

Iată explicarea acestui curios fenomen! Luptele românilor pentru autonomia Bucovinei şi pentru dezvoltarea ei, în marginile Constituţiunii Imperiale Austriece, au provocat, la unii neromâni interesaţi, o contra-luptă pentru neadmiterea şi, mai pe urmă, pentru nedezvoltarea acestei autonomii provinciale. Prin sancţionarea constituţională a autonomiei Bucovinei, curentul anti-autonomist şi-a văzut zădărnicite toate năzuinţele sale adversare, dar, ca cel ce este aproape de înecare, n-a dezarmat, ci îşi continuă lupta, opunându-se, acum, din răsputeri şi cu toate mijloacele permise şi nepermise, la dezvoltarea autonomiei, pe toate terenurile politice şi economice, şi punând neîncetat românilor piedici, în dezvoltarea lor intelectuală naţională.

*

Acest curent adversar şi contrariu dezvoltării autonomiei Bu­covinei, slab de tot, la început, s-a tot întărit, cu timpul, şi a de­venit chiar periculos, de când dirigenţii lui au izbutit a aduna, în tabăra lor, pe cei mai de frunte locuitori neromâni din Bucovina. Aceasta s-a întâmplat pe la finele anului 1891 şi începutul anului 1892. De aici, înainte, s-a încins, între românii şi neromâ­nii bucovineni, o luptă amarnică pentru existenţa lor naţională. Această luptă continuă şi astăzi, cu multă înverşunare, se tot înăs­preşte neîncetat şi se poartă, din nefericire, de către unii, cu arme imorale, cu suspiciuni şi cu insinuări perfide, cu calomnii scâr­boase.

*

Iată un exemplu bătător la ochi! Văzând meseriaşii români din Cernăuţi că le merge foarte greu şi rău, cu meseriile ce le au, se sfătuiră împreună şi cu unii binevoitori, cu ce ar fi de făcut, ca să susţină şi să poarte, mai cu succes, lupta de concurenţă. Conveniră cu toţii ca să înfiinţeze, pentru apărarea intereselor lor sociale şi pentru cultivarea lor reciprocă, o societate de meseriaşi, sub numele de „Frăţia”. Statutele acestei societăţi, prezentate spre aprobare şi cer­tificarea, în anul 1894, fură respinse de toate instanţele administra­tive, pe diverse motive, pe urmă şi pe acela că, pe steagul societăţii, se află tricolorul naţional românesc, roşu-galben-albastru, şi că aceste culori ar fi vădind o tendinţă politică[1]. Argumentele, prin care se învedera lămurit netemeinicia acestei insinuări gratuite, nu fură băgate în seamă nici de rău informatul Minister de Interne[2], de aceea făcură propunătorii statutelor recurs la Suprema curte jude­cătorească, instituită pentru curmarea conflictelor nerezolvate, spre mul­ţumirea părţilor de către instanţele administrative.

*

Înalta Judecă­torie Imperială i. r. a anulat decizia ministerială şi s-a pronunţat, în sentinţa sa din 14 ianuarie 1896, Nr. 354 ex. 1895, asupra întrebuinţării tricolorului românesc de pe steagul societăţii „Frăţia”, cu următo­rul verdict semnificativ: „Facerea şi întrebuinţarea unui steag societar, ca atare, nu poate fi recunoscută nici ca contrară legii sau dreptului, nici ca periculoasă pentru stat, şi, pe lângă aceasta, în statutele prezentate, îndreptăţirea comitetului societăţii, respectiv a preşedintelui ei, de a încuviinţa întrebuinţarea publică a steagului Societăţii nu este socotită aşa, nici nu este aşa stilizată, încât acest drept să poată vătăma îndreptăţirile autorităţilor, ba, încă mai mult, o atare intenţie s-a deschis, în § 21 din statute, prin aceea că, în urma observării făcute întâi, s-a intercalat dispoziţia că dirigentul So­cietăţii numai în marginile legilor existente va încuviinţa întrebuin­ţarea steagului.

*

Prin această stilizare a statutelor, sunt îndeajuns garantate drep­turile guvernului, fiindcă, după această stilizare, dreptul statutar al dirigenţei Societăţii, relativ la steag, nu mai poate fi rău înţeles, într-acolo adică, că el ar putea dărâma îndreptările guvernului, în­temeiate în legi. În genere, nici n-ar fi trebuit să se ceară punerea în statute a unor dispoziţiuni asupra culorilor steagului; pe lângă aceasta, însă, poate vedea Judecătoria Imperială expresia unei tendinţe poli­tice cu atâta mai puţin, cu cât acest steag ni se înfăţişează drept ca o icoană pestriţă, dar nu ca un tricolor”.

*

De la 1894, încoace, n-au mai încetat suspiciunile răuvoitoare, pornite, asupra românilor bucovineni, de către cei interesaţi şi cu musca pe căciulă; ele continuă şi astăzi, în 1899, cu o cutezare neruşinată şi uimitoare. Acum, adversarii politici şi răuvoitorii ro­mânilor bucovineni nu făcut un pas mai departe; ei încearcă să sugestioneze guvernanţilor noştri, de jos, până sus, hidoasa fantasmă că tricolorul românesc bucovinean, roşu-galben-albastru, purtat, cu atâta fală şi însufleţire, de toată suflarea românească din Bucovina şi, în special, de către membrii Societăţii academice „Junimea”, ar fi identic cu tricolorul albastru-galben-roşu al vecinului regat al Ro­mâniei, şi apoi caută să facă pe cei sugestionaţi să creadă cum că românii bucovineni ar fi capabili de vreo neloialitate.

*

Bieţii!, se fac a uita că românii, întotdeauna şi fără abatere, s-au luptat, pentru tron şi împărăţie, începând cu luptele acesteia cu împăratul Napo­leon I, când românii bucovineni au făcut o legiune de voluntari, sub căpitanul Calmuţchi, apoi tot pentru tron şi împărăţie şi-au vărsat românii austrieci sângele, în 1838, în lupta cu maghiarii, în 1859, cu italienii, în 1866, cu prusacii şi în 1877, cu bosniacii. Deci, la împăratul şi la politicienii deştepţi şi luminaţi ai împărăţiei, calom­niile suspicioşilor noştri nicicând nu vor avea trecere!

*

Aceste suspiciuni maliţioase mi-au adus aminte de un fapt is­toric, din mai 1848, pe care ni-l istoriseşte A. Papiu-Ilarian, în opul şi tomul citat, pp. 179-189. Aici este vorba despre ivirea daco-românismului la românii austro-ungari, despre care le-am arătat, la § 10, din broşura citată, „O pagină din istoria Bucovinei”, că s-au manifestat, prin august 1848, prin o deputaţiune la curtea împărătească şi la parlamentul constituant din Viena. Această poamă politică, ne spune A. Papiu-Ilarian, că a creat-o popa săsesc Roth, însă nu cu intenţia curată, ca să nutrească cu ea pe bieţii români, năzuitori spre înfiripare, ci cu scopul nemărturisit de a se folosi, mai târziu, de ea, spre a-i nimici politiceşte, suspicionându-i în toate chipurile, şi tot cu neloialitatea, pe la guvernanţii de atunci din Ardeal şi din Viena, după cum se poate vedea aceasta din înfocata polemică, ce a urmat în organele săseşti şi româneşti din 1849 şi 1850[3].

*

Această poamă delicioasă, oferită românilor, în mai 1848, de către saşii ardeleni, prin popa Roth, a devenit astăzi o fantasmă îngrozi­toare pentru adversarii politici şi culturali ai românilor din Buco­vina, fantasmă de care ei se folosesc, de un timp, încoace, cu puţină dibăcie, spre a speria, cu dânsa, pe toţi guvernanţii noştri, de jos, până sus, şi spre a-i îndupleca ca să se ridice, cu energie, în contra nevinovaţilor români bucovineni / 17/30 octombrie 1899 / Dr. I. G. Sbiera (Calendarul Minervei, 1905).

*


[1] „Weil die in Aussicht genommene Vereinsfahne, wie aus dem vorgelegten colorirten Bilde zu entnehmen ist, die romanische Tricolore darstellt, worin eine unzulassige politische Tendenz zum Ausdruck gelangt” – Emisul guvernului i. r. al Bucovinei din 21 martie 1895, Nr. 330 Praes.

[2] Emisul Ministerului de Interne, din 17 august 1895, Nr. 24161.

[3] Bucovina pro 1849, Nr. 30 p. 166, 178; Nr. 32 p. 178; Nr. 45 p. 286; pro 1850, Nr. 2, Nr. 9, Nr. 19, Nr. 21, Nr. 22, Nr. 28. Nr. 33-36.


Comments are closed