„Harih, Om!” sau calea poeziei (III)

*

Există, în primele cărți sacre ale omenirii, o cronologie a creației spirituale, care începe cu poezia, continuă și se împlinește cu muzica și ajunge la apogeul persuasiv – nici vorbă al cunoașterii, prin rugăciuni, adică la întemerile religioase. Sinele Universal nu pretindea și nu pretinde nimic, dar șamanul, pe cale de a deveni preot instituționalizat, avea nevoie de unealta rugăciunilor și de treptata anonimizare a muzicii și a poeziei, deci a formulelor spirituale care țin de revelație, astfel încât, doar pretinsă, „în pământ ca focul rostirea divină să intre… în ceruri ca Soarele înțelepciunea divină să urce… în apă ca Luna spiritul divin să se scufunde”[1].

*

Încă se mai conștientiza că rădăcina artelor, adică poezia imnică, reprezenta prima formulă creatoare, într-o splendită „triadă” a începuturilor de exprimare artistică, în care „imnul ar trebui să însemne originea”, „cântecul ar trebui să însemne caracterul identic”, iar „rugăciunea ar trebui să însemne sprijin”[2]. Sprijin pentru încărcătura de metafizic, dobândită prin poezie și prin muzică.

*

În „triadele adorației”, în egală măsură și ale revelației, „Triada întâia” cuprinde poezia, în formă imnică, iar „imnul înseamnă „Ochiul” (Uktha), pentru că „din el apar toate lucrările creatoare”, cântecul, adică muzica, care este „la fel ca toate formele” (Sâman), „căci este la fel ca și toate lucrările creatoare”, și rugăciunea, care este suflul (Brahma), pentru că susține „formele” poeziei, și pentru că „susține toate lucrările creatoare”[3]. În plan sinonimic, dar tot în astral, imnul (poezia) este solar, cântecul (muzica) este lunar, iar rugăciunea este lumină, dar lumină în semnificația iluminării inițiatice, deci „suryanyya”[4]. În Datina românilor, această sinonimie triadică se regăsește încă, peste milenii, „Urătura”, deci poezia (aparent epică) scandată, fiind închinată Soarelui, iar colindele cântate, Lunii.