Grigore Ion a Lucăi din Salcea, erou sau mit local?

Încrâncenarea cu care caut, în ultimele zile, identitatea lui Grigore Ion, ostaşul român care a aruncat la picioarele Domnitorului şi al Ţarului, în 31 august 1877, „Steagul cel Verde” al Profetului, „pe care îl scot numai la primejdie mare”, şi pe care îl capturase, în 30 august, Grigore Ion, are o mare importanţă pentru mine, deşi pe puţini mai interesează astăzi vredniciile strămoşilor, iar „din multele chipuri ale povestirii, e greu de ales cum a fost într-adevăr cu luarea steagului” (Coşbuc, George, Războiul nostru pentru Neatârnare, ediţia V, Bucureşti, 1907, 103). În plus, Grigore Ion este unul doar dintre zecile mii de români eroi, pe care nevoia de festivism războinic la scos la iveală şi la impus atenţiei publice până la următorul eveniment cu încărcătură persuasivă: capturarea steagului roşu al călăreţilor turci, adus la Bucureşti, pentru a fi depus la Arsenal, în aceeaşi lună septembrie a anului 1877.

Există sacrificii cu adevărat impresionante, cele săvârşite de ofiţerii români, care, după ce au fost răniţi, au fost terminaţi, cu topoarele, de către başbuzuci, spre indignarea lui Kogălniceanu, care, ca ministru de externe, protesta violent împotriva acestor barbarii. Există fapte de vitejie epopeice, toate scufundate în uitare, deşi mai împăienjenesc coloanele gălbui ale gazetelor vremii, dar pe mine mă interesează doar Grigore Ion, pentru că vreau să ştiu dacă eroul este ţăranul din Salcea, judeţul Suceava, care, în 1893, solicita Regelui o pensie, fiind „bolnav şi împovărat de o familie compusă din 7 persoane”, motivându-şi cererea că el a fost cel care a „răpit drapelul turcesc, în ziua de 30 august 1877, în vârful redutei Griviţa”, sau este un prahovean, de pe lângă Vălenii de Munte, aşa cum sugerează majoritatea mărturiilor pe care le-am aflat. Enigma nu poate fi încă nelămurită, fără cercetarea atentă a comunicatelor de război din „Monitor”, publicaţie încă greu de aflat, dar, deocamdată, Grigore Ion a Lucăi din Salcea, cu memoria cinstită ca a eroului de la Griviţa, pare să însemne doar o închipuire locală, o exagerare săvârşită de câţiva intelectuali din Salcea, suferinzi de exaltarea patriotismului local, care justifică, pe nedrept, trageri la temă şi instituiri de falsuri eroice locale.

Practic, identitatea o poate da statutul militar: cel de dorobanţ „botoşenean”, pe care în mod cert l-a avut Grigore Ion a Lucăi din Salcea, sau cel de vânător, pe care l-a avut Grigore Ion din Prahova. Dorobanţii botoşeneni şi vânătorii prahoveni luptaseră împreună, supravieţuitorii fiind decoraţi de Domnitor şi de Ţar, aşa că e posibil ca un dorobanţ şi doi vânători să fi dobândit steagul. Numai că mărturiile, inclusiv cele iconografice, exclud implicarea vreunui dorobanţ în smulgerea steagului, statornicind merite pentru vânătorii lui Alexandru Candiano-Popescu; este de presupus că, dacă între cei trei viteji s-ar fi aflat şi un dorobanţ, propaganda armatei nu ar fi ratat ocazia de a impresiona cu frăţia de arme, cu prilejul ceremoniei militare din 18 septembrie 1877, descris astfel:

„Stindardul, luat de armata română turcilor de la Plevna, a defilat, în 18 septembrie, în Bucureşti, cu ceremonie militară şi în aclamaţiunea generală a poporaţiunii, pe Podul Mogoşoaiei, până la Arsenal. În faţa Teatrului, s-a ţinut un mic discurs, din partea funcţionarilor, Primăriei, care au dăruit un orologiu de aur soldatului Grigore Ion, care purta stindardul şi care-l luase de la vrăjmaş.

Iacă discursul de care vorbim:

„Plini de bucurie, salutăm fericita-ţi întoarcere şi, ca semn de recunoştinţă şi admiraţiune pentru eroica-ţi purtare, funcţionarii primăriei Bucureşti îţi oferă unu orologiu de aur, pe care te roagă să-l porţi la vitejeasca ta inimă, cu acea dragoste cu care ţi-l oferă. Trăiască România liberă şi independentă! Trăiască Domnul şi Doamna românilor! Trăiască brava armată română! Să trăieşti, adevărat fiu al României!”

De la Teatru, procesiunea a urmat Podul Mogoşoaiei, apoi bulevardul, unde trofeul a fost închinat statuii lui Mihai Viteazul, şi, de aici, dus la Arsenal. Stindardul este verde. În mijloc, are o semilună şi o stea de aur; pe de margini, la colţuri, e scris cu litere turceşti, tot de aur. Lemnul, de care e bătut, are forma unei suliţe. Soldatul de vânători Grigore Ion, care îl poartă, avea pălăria ciuruită de gloanţe. Braţele lui erau pline de cununi şi flori, care i-au fost aruncate de pe la ferestre, în parcursul ce a făcut. Maiorului Candiano Popescu, care comandase Batalionul de vânători, i s-au aruncat flori şi a fost cu căldură felicitat de poporaţiune.

Împrumutăm, din „Orientul”, naraţiunea soldatului, în privinţa modului cum a fost luat acest stindard:

„Ne aflam înainte; gloanţele cădeau ca grindina: turcii erau la 300 de paşi, dar se bătea în retragere. Eu eram înaintea celorlalţi; vream să omor un turc, cu baioneta. Deodată, văd un zaplan, ca la o sută metri, dând fuga, cu stindardul în mână. Îl ochesc şi cade. Mă reped asuprea lui şi sosesc la dânsul tocmai când se silea să pună mâna pe revolver. Îi înfig baioneta în piept şi pun mâna pe drapel. Turcul murise, dar mâna-i ţinea încleştată drapelul… Mă silii să îl smulg din mână; dar văzui alţi doi turci, repezindu-se asupra mea. Mă pusei în apărare, ştiind în ce grea poziţiune eram. Din fericire, sergentul şi caporalul meu văzură pericolul la care eram expus şi se repeziră lângă mine; eu am omorât unu turc şi ei pe celălalt şi, astfel, luarăm drapelul”.

Părerea unanimă e ca primăria să ia iniţiativa de a face fotografia bravului soldat, purtând trofeul ce ne-a adus, şi să o vândă în profitul răniţilor (Gazeta Transilvaniei, Anul XL, Nr. 72, Braşov, 27/15 septembrie 1877).

Acelaşi discurs lămuritor, în „Resboiul” din 18 septembrie 1877: „Iacă cei trei voinici din Batalionul al 2-lea de vânători, dintre cei care s-au distins în luptele de la Plevna. Cel din mijloc este soldatul Grigore Ion, din districtul Prahova, care a luat stindardul, împuşcându-l pe Turcul care fugea cu dânsul; cel din stânga este sergentul, iar cel din dreapta este caporalul care au sărit în ajutorul soldatului Grigore Ion. În ziua de 30 august, Batalionul al 2-lea de vânători a fost cel dintâi care s-a apropiat de întăririle turceşti, înaintând ca tiraliori. Îndată după vânători urmau şi celelalte trupe de linie şi dorobanţii, cu scări şi alte unelte, pentru a se putea urca pe redutele îndesate cu hordele sălbatice ale lui Osman Paşa, care trăgeau mereu cu puşti şi tunuri contra bravilor noştri soldaţi.

*

După cea mai crâncenă rezistenţă, trupele turceşti au trebuit să se retragă, lăsând poziţia lor întărită în mâinile Românilor. Pe când Turcii se retrăgeau, s-a întâmplat incidentul luării stindardului. Iacă cum narează însuşi curagiosul nostru vânător Grigore Ion luarea acelui glorios trofeu: „Eram înainte. Gloanţele plouau ca piatra. Turcii erau la trei sute de paşi, se găteau de retragere. Eram înaintea celorlalţi, voiam să ucid un Turc cu baioneta. Deodată, văd un alt turc spătos înaintea mea, fugind cu un steag. Îl ochesc, el cade; mă arunc pe el, când voia să descarce revolverul; îi înfig baioneta în piept şi trag steagul. Turcul murea, dar îl ţinea strâns. Mă silesc să i-l smulg. Atunci doi turci se aruncară asupră-mi. Mă pun în apărare; din fericire, sergentul şi caporalul meu îmi vin în ajutor. Culc la pământ un Turc, ei culcă la pământ pe celălalt, şi eu am smuls steagul” (Resboiul, No. 58, 18 septembrie 1877

„A doua zi, miercuri 31 august, M. S. Domnitorul inspectă poziţiunile pe care înaintaseră trupele, în urma bătăliei din ajun. Un detaşament de vânători, condus de maiorul miliţian Alexandru Candiano-Popescu, unul din ofiţerii carie condusese trupele noastre la asaltul redutei, veni spre a prezenta M. S. Domnitorului, în prezenţa A. S. I. Marelui Duce Nicolae, drapelul luat de la inamic.

*

Soldatul de vânători Grigore Ion, care cucerise acest trofeu, îl azvârli sub picioarele ambilor comandanţi. Marele Duce, felicitând pe bravul oştean român, îi atârnă de piept Crucea Sfântului Gheorghe, iar Domnitorul îl decoră cu „Steaua României”. Trupele ruse, care erau prezente, aclamară cu urale entuziaste pe viteazul vânător” (Gazeta Transilvaniei, Anul XL, Nr. 72, Braşov, 30/18 septembrie 1877).

În acelaşi număr al „Gazetei Transilvaniei” (nr. 71 din 23/11 septembrie 1877), funcţie de sursele de informaţii, apar informaţii aparent diferite despre cei care au capturat „Steagul Verde al Profetului”, la Griviţa, în 30 august vechi 1877.

Ştirea preluată din „Românul” (p. 2) susţine că „drapelul turcesc a fost luat de vânători, sergentul Stan Gheorghe şi caporalul Nica Vasile cu încă 2 soldaţi din Batalionul al 2-lea de vânători”

*

Ştirea preluată din „Buletinul  de la teatru răzbelului”, publicat în „Monitor” e mai precisă, deşi dorobanţul Grigore Ion nu a ucis stegarul turc, ci abia de-a scăpat din mâinile lui, ajutat de cei trei vânători ai lui Candiano Popescu: „Grigore Ion, din Batalionul al 2-lea de vânători, smulse un drapel turcesc, ucigându-l pe cel ce-l purta”.

O altă faptă a fost supusă confuziei: „Căpitanul Pruncu, din al 5-lea de linie, a înfipt drapelul român pe parapetul dărâmat de brava artilerie”, gazeta „Răsboiul” susţinând că Walter Mărăcineanu a săvârşit acel act de eroism. În octombrie 1877, căpitanul Pruncu trimite o scrisoare gazetei „Telegraful”, „Cine a plantat întâi drapelul român pe cetatea Griviţa”, în care se mărturisea:

„Respectând cu toţii memoria căpitanului Valter, care a murit ca cel mai brav erou al armatei noastre, declarăm, însă, că el a murit la o altă redută, care încă nu este luată, iar nu la Griviţa. Pentru ca să cunoască ţara întreg adevărul, vă rog a publica că subsemnatul, căpitan Pruncu, după ce am luptat, cu compania mea, şi nemaiavând de ajuns oameni, am luat compania I-a, care nu avea nici unu ofiţer, şi am condus-o la reduta unde eu şi adjutantul Stăucescu, am plantat întâi drapelul Regimentului Nr. 5 de linie” (Gazeta Transilvaniei, Anul XL, Nr. 76, Braşov, 11 octombrie / 29 septembrie 1877).