Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (VI)

Scenă din războiul ruso-turc

„Dominanta caracterul lui Abdul Hamid a fost mândria, moştenită de la o mamă iubită și dobândită din cunoaşterea istoriei imperiului, în care el a căutat să urmeze, cu sfinţenie, doar principiilor descendenței sale, realizate de istorici măgulitori. Nu știa altceva decât măreția lui; el credea că nu are altă datorie decât capriciile sale și că un om neștiut, ridicat la rangul cel mai înalt, prin moștenire, trebuie să fie neapărat infailibil. Inteligența sa limitată nu i-a permis să vadă tot imperiul său vast, ci doar ceea ce era închis între pereţii seraiului”[1]. Germanii și francezii sunt unanimi în a-l judeca defavorabil, împreună cu inepții săi miniștri[2]. Thugut a scris că „slăbiciunea și timiditatea lui depășesc orice imaginație”[3]. Eyriés spune: „Am fost trimis la închisoare, ca să-l aduc pe tron, ​​la o vârstă fragedă, dar nu a avut nici curaj, nici activitate. La cincizeci de ani, petrecuse patruzeci și patru în vechiul serai, unde ocupațiile sale erau să facă săgeți… a murit, lăsând nepotului său, Selim, un imperiu slăbit de pierderi ireparabile, miniștri slabi și corupți, pași rebeli, armate fără disciplină, generali fără talente și fără experiență”[4].

Destinul, în secolul al XVIII-lea, a opus „faimoasei legi salice”, dacă le-a contrapus pe Ecaterina a II-a și pe Maria Teresia unor bărbați precum Ludovic al XV-lea și Abdul Hamid. Sultanul care, după cum spune Barault, „avea știința unui Derviş și priceperea unui muncitor”, nu înțelegea sfera concesiunilor cerute de la el, de către împărăteasa regină; pe de altă parte, devotatul împărat era departe de a renunța la poftele ambițioase. Nu dorea decât să reprime pe briganzi în aceste țări, să împiedice răspândirea hoţiei în provinciile otomane și să ofere securitate musulmanilor și creștinilor. Trebuia să ai o inimă foarte rea, ca să te opui unor astfel de intenții lăudabile. Nici binevoitorul Padişah, nici slujitorii săi vrednici nu au avut un suflet atât de negru, încât să fie capabili de o asemenea infracțiune. Dar toată această dorinţă de reprimare a avut în vedere doar pe albanezul[5] care conducea Moldova și putea să trădeze țara și poporul. România pierduse mai mult de o provincie[6]; România trebuia să sufere şi mai multe deposedări și să se găsească, întotdeauna, la sânul ei, bărbați care să o vândă. Dar, în aceste vânzări ale lui Iuda, Grigorie Ghika nu a fost niciodată implicat și, tocmai de aceea, a fost hotărât[7] să facă toate sacrificiile ca să sfideze pericolele, pentru a salva onoarea numelui său.

Pentru a înțelege rolul jucat de Grigorie Ghika în acapararea Bucovinei de către Maria Teresa și lupta care a început între Prințul Moldovei și Casa Habsburgilor, este necesar să ne întoarcem la origini și să arătăm în ce fel Grigorie și Baronul internunţiu Thugut (ambasadorul Vienei la Constantinopol – n. n.) deveniseră dușmani ireconciliabili. Numeroasele scrisori ale lui Thugut, păstrate în Arhivele din Viena, nu ne lasă să aflăm nimic despre natura și dezvoltarea acelui conflict, care s-a finalizat atât de tragic.

Educat la Pera, unde se afla reşedinţa reprezentantului Curţii de la Viena (baronul Penkler)[8], fiul lui Alexander Ghika, prieten al lui Ulefeld, nu a arătat pentru acea autoritate simpatia care s-ar fi presupus[9]. După ce a devenit mare dragoman, a arătat o mare simpatie pentru Frederick al II-lea, care avea să-i tulbure relațiile cu Viena și să-l facă să piardă relaţiile bune, pe care tatăl său le avusese cu Franța.

Cu siguranță, atunci când Thugut vorbește despre el, este mai bine să se calculeze spiritul exagerării, obișnuite la ambasador, și a dorinței diplomatice (foarte arzătoare și tenace în antipatiile lui), de a-l face suspect în faţa cancelarul vienez, Prințului Imperiului von Kaunitz[10], pe care părea să-l considere personajul cel mai conciliant, dar și cel mai plesnitor. Prin urmare, nu este sigur că Grigorie Ghika, după cum se pretinde, ar fi avut rolul principal în încheierea tratatului dintre Frederick al II-lea și Poarta, din 29 martie 1771[11]. Dar nu trebuie să ne îndoim că Ghika a contribuit la aceasta, deoarece politica sa, așa cum am subliniat deja, a respectat perfect opiniile unchiului său, Grigore al II-lea, intențiile ferme ale celebrului mare vizir Raghib și interesele evidente ale Porţii. A devenit, apoi, în ochii lui Thugut, unul dintre cele mai periculoase personaje, gata pentru orice intrigă și extrem de dispus să primească bani din partea statelor, în special din Rusia, pentru a le servi proiectele. În mod natural, Thugut, care a primit o pensie din Franța și care a lăsat o avere considerabilă[12], a fost înclinat să explice totul cu ipoteze similare: când cineva este galben, vede totul în galben. Deci, după părerea sa, Grigorie Ghika s-ar fi îndepărtat de Petersburg, pentru că Rexin nu i-ar fi dat dovezi suficiente despre recunoștința sa. Dar, pentru că toți grecii sunt suflete blestemate ale Rusiei, se pare că rușii erau foarte naivi să cumpere obrazuri foarte scumpe, deja cumpărate anterior de Prusia. Catolic zelos, Thugud era înclinat și credea că în alte religii totul era subordonat interesului religios. German în plinătatea cuvântului, el părea să creadă că Iehova i-a repudiat pe evrei doar pentru a alege un popor nou. Aceste prejudecăți sectare și aceste urme de rasism fac rău şi celor mai înțelepte duhuri, iar când fiul bărbatului din Linz, umflat în înălțimea sa, a devenit oracolul partidei retrograde[13] și-a precipitat țara într-o luptă împotriva Franței, în 1780, prin care i-a visat nebunește dezmembrarea[14] și, din toamnă, a condus-o în astfel de catastrofe, încât casa de Lorena, moștenitoarea habsburgilor, a pierdut guvernarea Sfântului Imperiu, copleșită de complicații, în care nu era obligată să intre, indiferent de interes. Stilul lui Thugut, judecat sever, dar pe bună dreptate de Frederic II[15], oferă o idee despre modul său de a privi lucrurile. Cu toate acestea, datorită influenței Hanului Crimeii, Grigorie Ghika a devenit domnitor al Țării Românești, acolo unde l-a înlocuit pe Alexandru al VI-lea Ghika, ale cărui calități rare[16] nu au fost puse la îndoială niciodată nici de diplomația austriacă. Vorbind despre acest fapt, Thugut a uitat satisfacția pe care această alegere i-a cauzat-o predecesorului său, Brognard[17]. De fapt i s-a părut foarte probabil, ținând cont de caracterul și politica pe care i-a atribuit-o prințului, că a profitat de obligația pe care o avea, de a da informații despre starea și dispozițiile puterilor creștine, de a înșela Poarta, de a o face să accepte vești false și schița imagini înspăimântătoare cu privire la intențiile Curții de la Viena, de a decide să se ocupe de Rusia, așa cum au făcut toți grecii din Constantinopol[18]. Cu toate acestea, Tuguth nu și-a amintit că Hanul din Crimeea, dușman sagace și hotărât al rușilor, ceruse pentru Grigorie Ghika tronul Țării Românești[19]. În „vremurile bune” existau suficiente mijloace sigure pentru a aduna mai multe informații pozitive decât din conjuncturile lui Thugut despre intențiile oamenilor. De fapt, un conflict a avut loc, între Prințul Țării Românești și Contele O’Donnel, comandant general în Transilvania, pentru scrisorile pe care Grigorie Ghika le-a primit de la agentul său de la granița ungară-poloneză. Se pare că Grigorie a găsit acest mod de a proceda, într-o oarecare măsură, pentru că O’Donnel i-a scris[20] că va fi mulțumit de parfumul scrisorilor.

S-ar fi putut crede că Grigorie Ghika, luat prizonier de către ruși[21], nu ar inspira îngrijorarea nimănui. Plictiseala și descurajarea pe care le-a simțit în captivitatea sa, despre care vorbesc publiciştii francezi, și dorința de a se înțelege, reciproc, cu Curtea de la Versailles, nu se pot împăca ușor cu gândurile secrete ale lui Thugut, care suspecta o înţelegere ​între Ghika și guvernul Ecaterinei a II-a, dar aceste temeri îi erau complet necunoscute lui Grigorie, și au apărut altele, mult mai grave pentru temerile lui.

După ce a studiat cu atenție Turcia și Orientul (de fapt el și-a datorat cunoașterea limbilor estice şi a fost prețios în poziția sa, în acele circumstanțe), Ghika a înțeles mai bine decât alții valoarea imensă a evenimentelor care vor urma tratatului de la Kainardji. Ecaterina, care, așa cum se gândea la viitor, a presupus, pe bună dreptate, că Austria, văzând dezvoltarea puterii rusești, va fi tentată să caute o compensație suplimentară în România. Deci ea a trebuit să se gândească să-i opună, pe acest teren, un stat care nu o va lăsa liberă în mișcările sale. Și fostul prinț al Țării Românești era cu atât mai potrivit pentru tronul Moldovei, cu cât Rusia știa că Grigore va fi o persoană foarte binevenită pentru Frederick al II-lea şi că el are multe motive să vrea să evite gratiile. Și acest lucru este atât de adevărat, cu cât Carra, secretarul prințului, chiar a mers până la a spune că, dacă Ghika a fost urcat pe tron, acest lucru s-a făcut după dorinţa regelui Prusiei. Thugut, în ciuda atenţiei sale permanente, nu s-a preocupat de o astfel de eventualitate, deși a primit, de la Roman, o scrisoare de la plenipotențiarul rus Obrescov[22], care a fost implicat în proiectul suveranei sale de a propune pe gospodarul Ghika la Poartă pentru tronul Țării Românești, cu asigurare funcţiei pe viață. Thugud nu a prevăzut că internunţiul ar trebuie să facă obiecții, cu privire la această numire, deoarece Austria nu a avut niciun motiv să se plângă de Ghika, până atunci, iar acesta nici nu a fost zgârcit cu semne de simpatie, atunci când Împărăteasa Regină i-a dat lui Demetrius[23], fratele Prințului, în Transilvania, asigurări de bunăvoință.

Această scrisoare l-a făcut pe Thugut să se teamă că influența rusă în principate va avea o extindere imensă. Dar, știind că cuvântul a fost dat diplomaților pentru a-și ascunde gândurile, el a răspuns politicos: să nu se creadă că curtea sa ar fi avut vreun motiv să se plângă de prințul Ghika și că speră că ar putea, având instrucțiunile corespunzătoare, să urmeze liber impulsul sentimentelor sale personale pentru prințul Ghika și familia sa[24].

În aceeași zi, Thugut a scris, într-un mod foarte diferit, prințului von Kaunitz, cancelarul imperiului, trimițându-i şi scrisoarea lui Obrescov, și răspunsul său. Nu a existat nici o parte din propunerea lui Obroscov, pe care să nu o considere deranjantă: alegerea prințului, ingerința Ecaterinei a II-a într-o aventură, din care s-a străduit să-l facă pe tot omul de stat să înțeleagă toată gravitatea, care, să zicem, pe duhovnicul german Grimm l-a determinat să spună că Ecaterina a avut mai multă grijă de toaleta sa, decât de toată politica.

Lăsând-o pe împărăteasa Rusiei să plaseze un voievod fidel ei la granița statelor ereditare ale casei Austriei, Austria trebuia să se aștepte să o vadă devenind stăpâna absolută a principatelor și să provoace nenumărate nemulţumiri pentru curtea din Viena. Dar, cum e posibil ca prințul Ghika să nu fie atât de util, ci să se opună direct planurilor de la Petersburg, chiar şi indirect lor, Tuguth s-a gândit să împiedice numirea nebunaticului Ghika sau să-l facă să fie investit în funcții mai puțin periculoase pentru guvernul austriac. Pe această bază, diplomatul vorbește despre relațiile sale excelente cu socrul voievodului, Iacovaki Rizo, care a participat la congresul din Focşani, ca şi Thugut. Rizo era la fel de plăcut lui Thugut, pe cât îi era de puțin simpatic prințul. Rizo a fost devotat politicii din Viena[25] și s-a putut conta pe el. Prin relațiile sale cu mai mulți miniștri ai Sultanului, Thugut l-a folosit în mod util și a putut cunoaște multe lucruri care îl interesau. Astfel, internunţiul atestă că a crezut datoria sa de a investiga care este planul pe care îl putea cunoaște Obrescov.

Rizo s-a arătat îngrijorat de aceste proiecte, nu numai în ce-l priveau pe ginerele său, ci și pe rudele lui Grigorie Ghika, deoarece propunerea diplomatului rus ar putea duce la bănuiala că Grigorie este prea apropiat de Rusia și, astfel, să-l expună pentru a fi mazilit de Poartă. Modul în care Rizo a acceptat aceste deschideri și relațiile sale cu familia Ghika i-au confirmat internunţiului intenţia de a-l folosi pentru a face opoziție ascunsă planurilor Ecaterinei[26].

Rusia nu-l putea adormi pe ​​Thugut, iar marele mareșal Romanzov i-a scris o scrisoare Marelui Vizir, în anul următor, în care arată că Ecaterina a II-a nu renunțase, așa cum se credea, la proiectul ei iniţial[27], prevăzut în acordul dintre Rusia și Prusia, iar tenacitatea celor doi germani, Frederick şi Ecaterina, care au guvernat în cele două state, a fost prea puternică pentru a-i face să renunţe, cu ușurință, la opiniile lor. Odată ce pacea de la Kainardji s-a încheiat, Thugut nu s-a putut amăgi cu acordul lor. Zegelin pare să fi arătat că acest acord a fost clar; pentru că a făcut cunoscută o scrisoare a contelui Romanzov, în care mareșalul de câmp îi cere să grăbească numirea lui Grigorie Ghika în principatul Moldovei, amintindu-i că primise de mult timp porunci, de la regele său, în această privință[28] și că şi Mare Vizir Muzun Oglu Mehmed-paşa (Muhzinzadè) s-a angajat expres să ceară numirea Sultanului[29].

Tătari din Crimeea

[1] Lamartine, Histoire de la Turquie, Cartea XXXIV.  Vezi și Lvallée, Histoìre de la Turquie, Cartea III, capitolul 4.

[2] Cumnatul său, marele vizir Muhzinzade, care i-ar fi putut fi îndrumător, „a murit de durere, la șapte zile de la semnarea tratatului de la Kainardji”. Se crede că și-a grăbit sfârșitul cu o otravă. „Era demn de mai mult noroc” (Lamartine). Hammer, cel mai autoritar autor, care spune că Lamartine nu este mai puțin sever cu imbecilul Sultan, „Abdul Hamid, fiul lui Ahmed al III-lea, i-a urmat fratelui, după moartea tatălui său, şi a rămas, vreme de 43 de ani, în serai ca într-o închisoare. El nu a avut nici talent și nici experiența conducerii, iar ignoranța lui era egală cu aptitudinea lui; era un om fără ingeniozitate, fără caracter” (Hammer, Cartea LXXIII).

[3] Raportul din 3 august 1774.

[4] Biographie universelle, de Michaud, articolul Abdul-Hamid.

[5] «Sunt curajoși și hotărâți” (Thornton, Etat actuel de la Turquie, tom II, capitolul IX).

[6] Maghiarii au luat Transilvania din secolul al X-lea. Banatul Timişoarei a fost încorporat în aceasta din urmă, în conformitate cu Nicolò  Maurocordat.

[7] Grigore al III-lea era în același timp neînfricat și blând. Acestea sunt calitățile pe care autorul României, nu foarte optimist, le acordă lui Grigore al III-lea (Vaillant, II, p. 241). Raicevich, care nu vedea lucrurile într-un mod trandafiriu, nu era de acord cu opinia sa. „„Pedeapsa cu moartea a fost aproape abolită de ultimii principi, cărora trebuie să le aduc corectă laudă, căci sunt în general umani și lipsiţi cruzime, în special prințul Alessandro Ypsilanti” (Comentarii despre Moldova, p. 143). E adevărat că Raicevici spune că, „Aici, (în Moldova) clemenţa s-a aplicat doar pentru a câștiga bani din intrigi prost concertate” (Raicevich, p. 177). Nu trebuie uitat că acest scriitor dalmatic, aflat în slujba guvernului de la Viena, „actualul secretar al Curții Imperiale”, se afla sub comanda marii lui suverane (Raicevich, p. 306), întotdeauna fidel tristei devize, postată consecvent în capul cărții sale (fără mirări), dar, cu toate acestea, nu a avut nici o ezitare în a-l lăuda pe Grigore: „el fusese deja dragoman de Poartă și apoi prințul Moldovei, înainte de războiul cu rușii, și a exercitat aceste atribuții în mod strălucit” (Raicevich, p. 176). Dar când politica lui Ghika nu mai era în acord cu cea a împărătesei sale, secretarul imperial nu mai vedea în el decât duplicitate, extravaganță, nebunie, avariţie, spirit de intrigă, copiind calificativele incisivului Salaberry. Era natural ca prințului energic și patriot, care a vrut să apere teritoriul românesc împotriva stăpânilor scriitorului dalmaţian, să i se atribuie toate aceste defecte! Mărimile austriece aveau, cu siguranță, suficienţi bani, pentru a acționa în Constantinopol, în cadrul unei afaceri bauată, în întregime, pe intrigă, pentru a servi o cauză proprie. Şi sunt mulţi cei care acceptă şi preiau afirmații similare, fără interpretări proprii sau care mutilează textele pe care doresc să le reproducă. Astfel, Thornton se îndepărtează de ceea ce spunea Dimitrie Cantemir despre presupusa loialitate a lui Grigore I față de tatăl său, Constantin Cantemir (Etat actuel de la Turquie, capitolul IX, Moldavie et Valachie), dar este atent să spună că Dimitrie Cantemir „a fost un om mare”. Thornton este mai malefic pentru ignoranții istoriei, decât pentru interesat. Pentru a da un test despre naivitatea sa, el menționează o autoritate precum Carra, de care compatrioților săi nu le pasă. Autorul României spune că, dacă Ypsilanti și Ghika și-au făcut întoarcerea pe tronuri, ei și-au afectat și țara, chiar dacă „Ghica a arătat că el nu este mai puțin devotat intereselor românilor decât celor alor sale”. „După ce am descris purtarea prinţilor fanarioţi”, adaugă el, „trebuie precizat că Ghika este o excepție printre ei. Iubea banii („Păstrează bani albi pentru zile negre”, spune un proverb albanez; şi „zilele negre” (nefericite) nu au întârzia mult pentru Grigorie), dar nu-i acumula, iar generozitatea sa i-a contrariat pe mulți, iar „generozitatea lui l-a costat viața” (Vaillant, La Romanie, II, p. 242). Vaillant a fost uimit să vadă, într-o lucrare precum Dictionnaire de la conversation, a lui Duckett (articolul Princes Ghika), insistându-se mai ales pe „stoarcerile” atribuite lui Grigore al III-lea. Această expresie nu este decât un sinonim al unei afirmații a lui Salaberry, emulatorul lui Carra: „Era preocupat (când a condus Moldova pentru a doua oară), să răspândească intrigi și să adune comori imense” (Biographie universelle, de Michaud, articolul Ghika, de Salaberry). Scriitorii francezi, adesea uimiți, au reprodus acuzații cu adevărat copilărești. Aşa, Lavallée (Histoire de la Turquie, Mahmud I), vorbeşte într-un mod grotesc despre Grigore al II-lea. Lavallée a fost unul dintre foarte rarii francezi care s-au îndrăgostit de visele tirolezilor Fallmerayer și, ca ei, nu a putut suferi nimic grecesc sau ce i s-a părut grec. Acest „profesor al școlii imperiale din Saint-Cyr” a scris istorie, cu o precipitare cu adevărat deplorabilă, aşa ca și cum romancierul Alessandre Dumas i s-ar fi impus ca model, astfel încât, într-o ediție Malte Brun, a adunat multe lucruri ciudate asupra unei Republici din apropierea țării sale, doar pentru a-i face pe elvețieni să înțeleagă motivul gafelor geografice ale ofițerilor francezi ai elevilor lor, în campania împotriva Prusiei.

[8] Scrisoarea lui Thugut din 28 octombrie 1769.

[9] Într-adevăr, după ce a fost asasinat marele dragoman, pentru că i s-a reproșat că ar fi fost parțial în favoarea Curţii de la Viena – cum ar fi făcut nimic pentru ai săi? Când cineva nu dorește să ia în considerare probleme, cum ar fi Thugut, care, pe de o parte, singur vine să ofere o teorie foarte crudă despre bărbați și lucruri.

[10]  Kaunitz, mult mai puțin pliabil, dar o inteligenţă ministerială, știa, din experienţele Doamnei de Pompadour, să reconcilieze Habsburgii și Burbonii  (Mémoirea de Madame du Hausset, femme de chambre de Madame de Pompadour, pp. 180, 181).

[11] Scrisoare lui Thugut din 28 octombrie 1769.

[12] „Thugut, spune un scriitor legitimist, deținea talente reale și mai presus de toate o experiență deosebită a diplomației, dar a avut și opinii înguste și uneori prea personale. Nici nu se poate spune că el, la fel ca interesele statului, a avut grijă de ai săi și l-a făcut în mod repetat pe suveranul său să cadă în jena de care nu a putut să se elibereze. El a adunat mari averi; iar ura sa față de revoluționari s-a spus că provine, în parte, din pierderea pensiei acordate de guvernul anterior” (Biographie universelle, Articolul Thugut, de Michaud).

[13] Când Maria Teresa a murit şi a fost ales definitiv Iosif al II-lea, o nouă eră în Austria a început în istorie… Leopold al II-lea a menținut, încă, un anumit număr de reforme; dar a murit în 1792, când Thugud devine cancelarul lui Francisc al II-lea, iar vechea politică a imperiului și-a exercitat influența proastă. Sistemul iezuit a continuat să sprijine populațiile, în absența lor” (A. Michiels, Hstoire secrète da gouvernement autrichien, Cap. XXVIII).

[14] Michaud, Biographie universelle, articolul Francois I, şi Michaud cel Tânăr, vezi și Mémoires d’un homme d’Etat: „Nu îl vom acuza pe tânărul împărat (Francisc I.), spune Michaud, de această politică macchiavelică: era tradițională în cabinetul de la Viena și, între alţii, Kaunitz, Thugut și succesorii lor sunt le sunt continuatorii”.

Scriitorul legitimist nu suspectează judecățile sinistre ale suveranilor absoluţi.

[15] Maria Theresa l-a trimis la Frederick, în 1778. Regele Prusiei povestește această vizită a lui Thugut, în Memoriile sale. Nu a avut încredere (spune el) nici în soluţiile, nici în intențiile sale. „ Voi adăuga că, în pledoariile sale, există un sunet servil, care nu seamănă deloc cu cel al lui Penkler și al lui Brognar”.

[16] „De câteva săptămâni, s-a auzit că prințul Țării Românești , Charles I Ghika, a murit în țara sa. Grecii, care aspiră de regulă la aceste funcții, sunt prada unei mari agitații, dar sultanul i-a ales fiul drept succesor, care a ajuns deja la destinaţie, iar în aceste părți se află deja comisarul turc și șeful chihaielor (Kapu-Kehaià), însărcinat să-i dea firmanul. Multe calități bune îi sunt recunoscute, în general, noului prinț” (Scrisoarea internunţiului Brognard, Pera, 16 ianuarie 1769. Am vorbit despre Brognard în cartea Albanais musulmanas; el a fost ucis în Albania). Dar chiar și un prinț dotat cu cele mai bune calități s-a găsit înconjurat de aceleași dificultăți, pe care le enumera Brognard, în altă parte. Valahia a contractat datorii uriașe. În mod firesc, trebuia să se gândească să obțină de la Poartă „cele mai severe ordine pentru Prințul Țării Românești” (scrisoarea lui Brognard, 3 noiembrie 1766), nevinovat de această situaţie. În ciuda temperamentului său pașnic, Alexandru al VI-lea nu a scăpat de aceste necazuri. În arhivele din Viena există multe documente despre aceste aspecte. S-a plâns de obstacolele din calea exportului de cereale, din Țara Românească, în Transilvania; a exprimat dorința prințului de a negocia preţul cerealelor cu trimişii imperiali-regali etc. În unul dintre aceste documente se menționează privilegiile acordate de Grigorie Ghika (iulie 1733) și de Carlo Ghika (25 august 1761) comercianților transilvăneni. Întrucât „versiunea românească” nu există, este dificil să judecăm probleme care, pe de altă parte, nu mai contează.

[17] În scrisoarea sa din 16 noiembrie 1768, spune că prințul Țării Românești (Alexandru al VI-lea) a fost pus pentru tinerețe, care l-ar face inferior condițiilor și s-a arătat fericit că Grigorie Ghika, sub care supușii Imperiului otoman din Moldova nu s-au plâns, a fost înlocuit. Internunţiul, pe care îl știa „în persoană”, s-a grăbit să-l felicite pe Bianchi. Înainte de a pleca la Bucureşti (11 noiembrie), prințul a cerut informaţii speciale cu privire la motivele procesului, pe care internunţiul credea că îl are împotriva guvernului valah, dar era pentru plângerile supușilor imperiali, și i-a trimis secretarului său asigurarea că va avea de-a face cu această afacere, care trebuie rezolvată cu promptitudine.

[18] Scrisoarea lui Thugut 18 octombrie 1769.

[19] Hanul a crezut că, în acele circumstanțe grave, este nevoie de un om cu un temperament diferit faţă de cel al pașnicului Alexandru al VI-lea: „La 28 octombrie, spune Brognard, s-a întâmplat detronarea prințului Țării Românești, despre care, până atunci, se credea că era prea tânăr și fără experiență, iar în locul său turcii au ales pe prințul Grigorie Ghika, fost dragoman al Porţii și, apoi, domnitorul Moldovei. Hanul tătarilor, care se găsea acolo, trebuie să fi contribuit la acest lucru” (Scrisoarea lui Brognard, Pera, 2 noiembrie 1768). Brognard poate servi, de multe ori, pentru a-l îndrepta pe  impetuosul și absolutul Thugut.

[20] Scrisoarea din 7 iunie 1769, către Hermanstadt (Sibiu).

[21] Scrisoarea din 18 decembrie 1769. El nu vorbește despre această veste decât ca zvon.

[22] Roman, 22 august 1773 … Nu știu, domnule, dacă sunteți informat despre conduita anterioară a Gospodarului Ghika față de Augusta voastră Curte; dar, din câte îmi amintesc, ea era fericită; dovadă că prințul de Lobkowitz l-a asigurat, de mai multe ori, de toată susţinerea înaltei sale autorităţi, atunci când se va ivi ocazia, și, în călătoria pe care Majestatea Sa Imperială a făcut-o în Transilvania, fratele său, Dimitri Ghika, a avut fericirea de a se apropia de Persoana Sa Sacră, iar Majestatea Sa Imperială i-a promis să-i oferi aceeași asistență, pe cât posibil; așa că, domnule, aș dori să știu dacă ați primit unele ordine faţă de problemele de  mai sus și dacă pot conta pe sprijinul dvs., în favoarea lui, dacă apare vreodată ocazia. Nu te voi agasa, domnule, spunându-ţi că pretenţia mea de la Poartă este instalarea prințul Moldovei, pe tot timpul vieții sale grele, plătind, totuși, anual, la Poartă, toate impozitele obişnuite în acest Principat; și, rugându-vă să ţineţi secrete cele aflate, am onoarea etc. (Arhivele din Viena. Ortografia și stilul scrisorilor franceze citate în acest capitol sunt reproduse exact).

[23] Mare ban al Țării Românești și tatăl lui Grigore al IV-lea și al lui Alexandru X.

[24] Pera, la Constantinopol, 3 noiembrie 1773 …. Sunt impresionat, domnule, așa cum trebuie, de încredinţarea că ați fost suficient de amabil să mă impresionați, prin comunicarea părerilor dvs. despre Domnul Principe Ghika; vă voi mărturisi că nu am primit încă ordine în acest sens, dar, după cum cred, Curtea mea nu are niciun motiv să fie nemulțumită de conduita sa din trecut față de Curte, şi sper că voi putea, la timpul potrivit, să-mi urmez înclinația liberă spre a susţine în toate dorințele voastre, precum și impulsul sentimentelor mele personale pentru domnul prinț Ghika și pentru familia sa. Am onoarea etc. (Arhivele de la Viena).

[25] Thugut a avut mai multe iluzii în acest sens şi este adevărat, după cum afirmă şi Hammer, că a favorizat activ negocierile lui Renin cu Poarta.

[26] Scrisoarea lui Thugut din 3 noiembrie 1773.

[27] Necunoscând încă acest document important, am presupus că proiectul iniţial a fost modificat. Dar această modificare a fost doar aparentă.

[28] De vreme ce prințul de Kaunitz l-a detestat pe Regele Prusiei (Michiels, capitolul XXV), nimic nu-l putea irita mai mult împotriva lui Grigorie. Sigur că Thugut nu a ignorat această iritare.

[29] Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 327-336