Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (V)

Acest drept de „reprezentare” a fost extins şi asupra noii biserici ruşi din Pera, dar şi asupra creștinilor imperiului și bisericilor lor. O astfel de clauză conținea în germeni războiul din 1854. Întrucât românii din acest război erau, în general, în favoarea Ecaterinei a II-a, împărăteasa nu putea permite restaurarea protectoratului otoman, fără a obține anumite condiții[1] pentru a fi favorabile și care au acoperit resentimentele lui Abdul-Hamid.

Paragraful VIII al articolului XVI spunea „că li se va permite (locuitorii principatului) să se bucure de aceleași avantaje pe care le aveau sub domnia lui Mohaimned IV” (1648-1687). Prin urmare, se credea că se poate reveni la vremuri bune sub principele albanez Ghika. Deși, chiar înainte de această dată, românii au fost lipsiți de dreptul de alegere, valahii au presupus că Poarta, înfrântă în ultima vreme, le va lăsa libertatea de a-şi alege un domn.

Dar „toţi doreau să fie prinți, fără să aibă un antecesor”[2]. În cele din urmă, după lupte îndelungate, Rosetti a fost ales drept candidat, care a fost numit de Turcia ca succesor al lui Grigore al III-lea Ghika, și un om nul și întunecat, orbul Stefano Prascovano din Craiova, care se bucura de favoarea lui Romanzov. În timp ce boieri, în ciuda aprobării generalului rus, au arătat prea multă grabă pentru a obține investiturii pentru un astfel de personaj, știau că Abdul-Hamid i-a numit deja pe Grigorie Ghika și pe grecul Alexandru Ipsilanti[3] prinți ai Moldovei și Valahiei[4].

Grigorie, trecând din captivitate pe tron, nu a găsit imagini foarte plăcute în Iaşi. Palatul Prințului Moldovei, care a servit ca infirmerie și cazarmă în timpul ocupației rusești, se afla în cel mai deplorabil stadiu. Grigorie, realizând că mizeria generală îl scutea de a trăi ca suveran, se limita la cele mai stricte necesităţi. Cu excepția zilei aniversării sale, casa lui semăna atât de mult cu cea a unui cetățean simplu, încât republicanul Carra a declarat că este prea modestă[5], ca și felul său de viață, și că a găsit „în palatul suveranului[6], economia internă a fost împinsă până la exagerare”. Mobilierul a fost păstrat în „cutii și lăzi de călătorie”, aproape ca și cum Grigorie ar fi vrut să-și amintească povestea conform căreia prinții români din acea vreme trebuie să se teamă, întotdeauna, de a fi ridicaţi cu forța, închiși sau uciși[7]. Chiar amintind că scriitorul contemporan, care scrie despre aceste detalii, fără a scăpa de exagerări, este imposibil să-l acuzăm pe Grigorie că, în circumstanțe atât de nefavorabile, arăta un „lux regal”[8]. Faptul citat să dovedească magnificența lui nu arată nici luxul său, nici „vanitatea excesivă”[9], cel puțin în funcție de judecata celor care cunosc obiceiurile latine. Un corespondent de la Times a scris, în 1871, că în Palermo nu este clar cum o persoană, care poate plăti pentru orice, își folosește propriile picioare[10]. Plimbarea nu este la fel de des întâlnită în România cum crede un burghez din Paris sau din Londra (2)[11].

Așadar, când Romanzov, care a jucat un rol în război, l-a invitat pe Prinț să se plimbe cu el în oraș. Grigore i-a zis: „Crezi că e bine? Și ce ar spune supuşii mei, dacă și-ar vedea stăpânul mergând? Prin urmare, scutește-mă de a le oferi un astfel de spectacol”. Domnul, cu siguranță, s-a gândit la el însuși şi că nimic nu ar fi demonstrat mai bine triumful generalului rus, care, cu acea impertinență nelimitată, tipică celor care au forța și succesul de partea lor, a îndrăznit să-l numească „un sclav scăpat în prinț”[12], ca orice instrument docil al unui guvern absolut, care ar fi putut revendica titlul de om liber[13]; și dacă, cu excepția unui număr redus de state, atât în ​​Occident, cât și în Orient, au avut sub jugul guvernelor despotice și al „prinților filosofi”[14] mulți cetățeni, care nu hohoteau la capriciile suveranilor[15].

Prinții vasali ai Turciei au priceput că sunt „sclavii” ei, iar Mavromicalis, prințul din Maina, i-a spus lui Alexei Orlov, cuceritorul cetăţii Tchesmé: „Chiar și atunci când veți avea toate armatele suveranului sub comanda voastră, veți fi în continuare un sclav. Eu, pe de altă parte, sunt capul unui popor liber și, chiar dacă soarta m-ar face cel mai neimportant dintre bărbați, știu că textele mele ar fi chiar mai scumpe decât ale tale”. Mainoţii au confirmat cuvintele conducătorului lor, iar adjunctul lui i-a spus Ecaterinei a II-a: „Nu vom lua armele ca aliați, căci nu suntem nici sclavi, nici slujitori”[16].

Drama „unui tânăr domn moldovean”, ținut în închisoare, timp de cincisprezece zile, pentru că a adus „o ținută cu un gust mai bun decât cea a prințului” (anecdotă găsită în Carra) este probabil un eseu despre obiceiurile indigene, deghizate ca de un tandru jurnalist al unor „povești de senzație”, așa cum am spune acum. Pe tot parcursul Imperiului Otoman, problema vamală a avut o importanță pe care un occidental nu ar putea să o înțeleagă; pentru că costumul era semnul rangului. Fiii sultanilor purtau turbane rotunde (selimi) ; vizirii, turbane în formă de piramidă (kallavi); ulemalele, turbane voluminoase (urf) și kodjagiani, turbane cilindrice (mudjevvézé). Chiar și formele straturilor de blană de şezut au fost reglate cu aceeași gravitate meticuloasă ca cea a turbanelor. Au fost alese culorile țesăturilor, cu care trebuiau căptușite cizmele. Culoarea cizmelor nu a fost uitată și nici ordinea hamurilor, a calului și a șeii. Ahmed al III-lea a reglementat chiar lățimea centurilor pentru femei și a interzis folosirea pieii de hermină pentru oamenii din clasă mijlocie (septembrie 1727). De Bawr certifică faptul că obiceiurile otomane, menținute chiar și cu sancțiuni severe, au predominat cel mai recent în România[17]. Nimic mai natural decât ca un occidental să le găsească singulare. „Cum poți fi persan?”, s-au întrebat atunci francezii. Dar, la rândul său, un tânăr oriental ar fi fost foarte surprins să vadă pe bogătaşi ai Republicii Franceze, încarceraţi pentru că şi-au pus o panglică roșie la butoniera costumului, fără autorizarea președintelui, și nu ar omite să se uimească de acea „ignoranță barbară” și de acele guverne „grotești”, care se bucurau de o copilărie similară, mai ales atunci când țara pe care o stăpâneau se află în circumstanțe critice[18].

Aceste povești apocrife nu pot face rău memoriei lui Grigore al III-lea Ghika, al cărui patriotism și a cărui capacitate sunt atestate de documente foarte de încredere. Grigore al III-lea Ghika, pe care Frederic cel Mare l-a sprijinit foarte mult[19], a ajuns în capitala sa la 18 ianuarie 1775. În aceeași zi a promulgat un firman[20] al Padişahului în favoarea românilor. Firmanul acordă o amnistie completă; ordonează ca capitularea să fie proporțională; limitează numărul negociatorilor otomane autorizaţi să călătorească în principat; interzice gustul vizirilor și al beylerbey-lor ori de câte ori este posibil, iar la sfârșit stabileşte legea succesiunii.

Grigorie al III-lea Ghika și Alexandru al VII-lea Ipsilanti, care au înțeles pe deplin respectul pentru proprietăți și oameni[21], au putut interpreta acel semn în cel mai potrivit mod pentru interesele românilor. Datorită spiritului lor luminat, numeroase familii abandonate vieții inconsecvente au fost atrase de muncă și de agricultură[22]. Dar aceasta a fost doar o parte din sarcina încredințată lor, deoarece nici în Moldova şi nici în Țara Românească nu aveau elementele industriei, așa cum o atestă generalul De Bawr. Grigorie Ghika, care „voia să introducă îmbunătățiri în țară, la care nu visase nici un fanariot”[23], a întemeiat binevenite fabrici de stofe în Pipirig și în Filipeşti, în partea Iaşilor; a adus o colonie de ceasornicari germani și, credincios spiritului de toleranță al strămoșilor săi (demni de admirat în acest moment), le-a permis să construiască un templu luteran. Bine educat și înțelegând nevoia de educație, colegiul bazilian, fondat de celebrul domn, care a început glorios epoca prinților albanezi din România, a fost redeschis. De asemenea, s-a gândit să facă șederea în capitală mai plăcută și mai sănătoasă, îmbogățind-o cu numeroase fântâni și conducte de aducţiune, la fel ca și romanii, de al căror nume poporul său era mândru (indiferent, însă, la a le imita activitatea prodigioasă), iar apele, din Cilica, până la mănăstirea Goliat, s-au ramificat, prin conducte, în tot orașul[24]. Spiritul reformator al secolului al XVIII-lea s-a făcut simțit în Moldova[25].

Grigore Ghika, care nu a ignorat faptul că Franța, la acea vreme adorată de toată omenirea, era vatra acelui progres[26], a vrut să ofere copiilor săi un tutor francez[27], dar alegerea lui a căzut[28] asupra unui demn de a-și dobândi stima în țara românească[29]. Acest personaj, atunci obscur, a exercitat, ulterior, o anumită influență, ca membru al partidei girondinilor și ca istoric, asupra căruia, în lipsa unei informații mai bune, s-au aplecat mulți autori, care au scris despre România. Acum, acest pamfletar, conform mărturiilor compatrioților săi din diferitele partide, care au împărțit Franța la acea vreme, nu merită încrederea care i-a fost acordată[30]. Născut în 1743, în Pont de Veyle (Saona și Loira), Carra a făcut câteva studii incomplete, care nu i-au schimbat înclinațiile. „Acuzat de un furt serios, a fugit şi a stat mult timp în Germania”. După ce a părăsit Moldova, a intrat în slujba cardinalului Rohan, episcopul Strasbourgului, și a fost obligat, „pentru rea lui conduită, să părăsească acel loc”[31]. El s-a avântat în revoluție[32] și a obținut o oarecare reputație, datorită talentul oratoric, care a fost, de asemenea, prea apreciat la acea vreme, și pentru iscusinţa sa de a inventa acele noutăți fantastice, care păstrează agitația în mase[33]. Doamna Roland, foarte indulgentă, în mod natural, cu girondinii, a fost forțată, în Mémoires, să mărturisească că a avut „o vară foarte ticăloasă” și să adauge că „el judecă oamenii și lucrurile la fel de rău”[34]. Când acest scriitor, care a aparținut unei țări a civilizației latine, vorbește despre România și despre istoria ei, depășește toate limitele. Nu-i plăcea prințul Moldovei, dar țara îi era și mai neplăcută.

„Românii, scrie el, care au avut o idee despre aceste țări asemănătoare cu a noastră despre Cajenna[35] sau Antilele, provin dintr-o colonie, formată din spuma principalelor orașe ale Imperiului Roman și din Grecia[36]. Majoritatea acestor nefericiți, condamnați, în patrie, la tortură, au găsit, în curând, moartea pe care o meritau pentru crimele lor, în această atmosferă devoratoare[37]. Descendenții lor, care le-au moștenit viciile și slăbiciunea, au fost parțial cuceriți și conduși în sclavie de către sarmaţi, huni și tătari”. Copiii nu i s-au părut lui Carra mai vrednici decât tații lor. „Dacă Rousseau vine să ne spună că popoarele barbare și fără legi sunt mai bune decât popoarele bine ordonate, îl voi ruga să meargă şi să trăiască, un an, în pădurile Moldovei”[38].

Expresia „fără legi” face să fie clar reproșul îndreptat de pamfletistul francez către Grigore al III-lea Ghika. Îl acuză că nu a urmat exemplul lui Alexandru VII Ypsilanti, pe care l-a considerat legiuitorul Țării Românești[39]. Este adevărat că, înainte de vremea domnitorilor albanezi, „nu existau coduri scrise”[40]. Dar Vasile I, albanezul, „om înțelept și erudit”[41], a dat moldovenilor, în 1646, celebrul cod, care îi poartă numele[42]. Matei I Basarab, prinț drept și uman, i-a urmat exemplul în Valahia și și-a tipărit codul, în 1652, în prima tipografie românească, existentă atunci la București[43]. A fost, ca să spunem mai precis, că, după o perioadă de tulburare și anarhie, Alexandru VII Ypsilanti a „restaurat dreptatea”[44], decât să afirme că s-a distins de confratele său din Moldova, prin „dorința de a avea un cod de legi speciale, pentru utilizare de către Divan şi de către guvernatorii provinciei”[45]. Era mai echitabil să te aștepți ca Prințul Țării Românești să-l câștige pe Carra, datorită „protecției acordată artelor”. Dacă prin „arte”, despre care nu exista nici o urmă din acea vreme în România[46], vrem să înțelegem scrierile, cei doi prinți au înfiinţat, în capitală, „două școli, cărora le-au dat numele pompos de gimnaziu”[47].

În acele şcoli[48], atât de puţin apreciate de Carra, predau oameni de calibrul Rhigas, eliberatorul, și Vardalacos, cel care a contribuit atât de mult la regenerarea politică și intelectuală a estului creștin[49]. Îmbunătățirile, pe care le gândise Grigorie al III-lea Ghika, i-ar fi găsit indiferenţi pe boieri, dacă nu ar fi văzut în el un prinț care să fie fidel tradițiilor casei sale şi hotărât să protejeze ţăranii împotriva tuturor. Prima dată când a condus Moldova, tulburat de agitația care predomina printre țărani, Ghika a considerat că este oportun să intervină. Printr-un hrisov, din 1 ianuarie 1766 (astfel Grigorie Ghika a redus robota la 12 zile, spune un istoric). Acest act al umanității a provocat resentimentele boierilor, care le-a canalizat energiile doar spre rău. Ei au că sunt hărțuiţi şi s-au străduit să-și recupereze iobagii și, după câțiva ani de comploturi sinistre, răscoala a izbucnit.

„În 1775, șapte boieri mari, cu Mitropolitul[50] în frunte[51], au venit în fața prințului, cerându-i să abroge hrisovul și să-i ceară 36 de zile de robotă. Grigorie Ghika nu era atât de slab, încât să îi fie frică; a respins cererea lor, dar, în ciuda energiei sale[52], după doi ani de rezistență, s-a văzut obligat să facă concesii nevoilor delapidatorilor. La 11 septembrie 1777, a acordat un supliment de două zile de robotă și următoarele obligații din partea iobagilor:

„I). Un transport gratuit, în beneficiul proprietarului; II). Reparații ale proprietății, depozite, străzi etc.”.

Ura boierilor împotriva lui Grigorie Ghika nu s-a diminuat. Ei i-au aţâţat pe turci să-l asasineze, atunci când, printr-un alt act de patriotism, a protestat împotriva cedării Bucovinei”[53].

În timpul războiului, rușii au ocupat provincia Bucovina din Moldova, situată între Galiţia și Podolia, în Nord, Moldova, în Est și Sud, și Transilvania, în Vest[54]. Întrucât Bucovina fusese, cândva, parte din Transilvania[55], desprinsă din România în secolul al X-lea, de către maghiari, și reunită într-un propriu stat de către un bogdanid[56], Ștefan V, prințul Moldovei, Maria Teresia a cerut ca din nou să facă parte acel teritoriu din regatul ei, Ungaria.

Internunţiul Thugut a fost suficient de priceput, ca să-l determine pe Abdul Hamid și pe miniștrii săi să creadă că ar fi în interesul lor (ca să nu mai vorbim de argumentele extrase din „legea istorică”, promovată de germani) să lase Casa Austriei să preia Bucovina. Maria Teresia a putut să-i scrie reprezentantului ei din Constantinopol, scriindu-i: „În acest fel, vei realiza cel mai strălucit act din cariera ta diplomatică”. De fapt, Thugut era un diplomat seducător, capabil să-i asigure suveranei sale o cucerire de o asemenea importanță, în timp ce ea nu a avut nici o reţinere în faţa pericolelor războiului, deoarece istoricii cei mai favorabili Turciei au considerat că este prudent să păstreze tăcerea. În orice caz, din ceea ce nu puteau ascunde, se poate bănui ceea ce nu îndrăznesc să spună: „Domnia lui Abdul Hamid a fost o lungă ruină; a părăsit imperiul în decădere, cu arsenalul gol şi cu Nordul într-o ligă compactă împotriva lui; Polonia, dezmembrată și împărţită; Ungaria, cucerită de trupele lui Laudon etc.”, iar „ignoranța Divanului a fost singurul obstacol care i-a împiedicat pe turci să vadă abisul pericolului din faţa lor”. Cine știe de ce a uitat prințul Ghika de faptul că, în statele despotice, suveranul este totul[57].

[1] Aceste prevederi se găsesc la articolul XVI din tratat.

[2] Kogălniceanu, La Dacie, p. 411.

[3] Din 1770, grecii au avut grijă de ocuparea tronului în principate. „Grecii sunt foarte ocupați cu numirea în cele două principate ale Moldovei și Țării Românești, vacante după moartea, la Iaşi, a prințului Constantin (Mavrocordat), și pentru răpirea de către ruşi a prințului Grigore Ghika din Țara Românească” (Saint-Priest, către ministru , Constantinopol, 10 februarie 1770).

[4] Hammer, cartea LXXI: Degeaba disputase Grigorie funcţia de mare dragoman, căci a sfârşit prin a fi numit pe locul lui Scarlat Karadja (Hammer, lib. LXXIII). Turcii, pentru a-i confisca proprietățile, l-au făcut să piară în chinuri, la 80 de ani (1805). Deja un Ipsilanti fusese spânzurat, în timpul conspirației miticului Constantin Ghika, vărul lui Grigorie al II-lea: „Ianachi Ipsilatiti (spune secretarul prințului Alexandru), șeful furierilor din Constantinopol, străbunicul prințului Alexandru” (Raicevich, Observații despre Țara Românească și Moldova, Napoli 1788). Ipsilanti a fost fiul lui Atanasie, a cărui poveste nepublicată am avut ocazia să o menționez.

[5] Memorie despre afacerile Țării Românești și Moldovei, 1775.

[6] „Apartamentele sunt foarte mari, dar nu au mobilier decât în ​​dormitorul Alteței Sale”.

[7] Carra, Histoire de la Moldavie și de la Valachie. Această utilizare, potrivit lui, devenise un obicei. „Datorită acestei precauții, familia lui a putut salva cel puțin cele mai prețioase lucruri”.

[8] Ubicini, Pravinces roumaines, p. 105.

[9] „O deviză a lui, citată de Carra, va demonstra mai bine decât propozițiile lungi vanitatea excesivă în care a căzut toată casta lui și degradarea oamenilor” (Vaillant, La Romanie, II, p. 230). Niciuna dintre lucrările franceze despre România nu a omis acel celebru moto!

[10] Vorbind „despre numeroasele fixaţii, care te asediază, dacă mergi pe jos, aşa cum e la modă”, el adaugă: „nu poți înțelege cum un bărbat merge pe jos, când are o jumătate de pence în pungă, pentru a plăti o trăsură. Și apoi arată-i nobilul, înfășurat în aerul cald, care curge din „grădina engleză”, din pădurea Boulogne, până la Palermo, cum se călătoreşte într-un cupe închis ermetic”.

[11] Lucrul nu a fost nici pe vremea lui Grigorie Ghika. Același autor al României îl recunoaște, atunci când spune: „Ceea ce pretindea mareșalul de la suveran, orice ofițer putea cere de la boier, și, de la mare, la mic, în clasa arhonzilor, oricine ar fi ridicat din umeri, la o astfel de întrebare” (Vaillant, II, p. 239).

[12] Carra, Histoire de la Moldavie și de la Valachie.

[13] Povestea prințesei Tarakanov, povestită de Challemel-La-cour, în Revue des deux mondes, prinţesă care a fost încarcerată Ecaterina a II-a într-o pivniţă joasă, arată care era esenţa discursurilor făloase ale lui Romanzov.

[14] Vezi Pelletan, Les rois philosophes, Paris 1858.

[15] Le Mémoires,  de Latude, pictură murală în Bastilia pentru a o scuza pe Madam de Pompadour, arată că nu numai Orientul a trebui să sufere de sclavie (Vezi și L. de Loménie, Beaumarchais et son temps, Paris, 1855).

[16] Lavallée, Histoire de la Turquie – Mustapha III.

[17] Carra însuși nu le-a ignorat: „La Curtea Prinților Moldovei şi Țării Româneşti este6 interzis să poarte o cuşmă de aceeași culoare cu cea a prințului și ale copiilor săi, adică albe”.

[18] În temeiul ordinelor lui Napoleon al III-lea, au fost luate măsuri minuțioase împotriva celor care doreau să poarte panglica ordinului lui Hristos, care seamănă cu cea a Legiunii de Onoare, deşi „Franța nu avea de ce să se teamă!”.

[19] La 13 noiembrie 1774, Grigorie Ghika i-a trimis ministrului von Finkersteìn, o scrisoare, adresată regelui Prusiei, în care îi mulțumește pentru sprijinul acordat pentru ca Sublima Portă să-l facă prinț al Moldovei. O altă scrisoare, din 12 (1775), adresată contelui Solms, arată că a avut relații foarte bune cu reprezentantul Prusiei din Petersburg (arhivele prusiene): „Grigorie Ghika, în vârstă de aproximativ 50 de ani, prinț al Moldovei prin harul lui Dumnezeu și regelui Prusiei; în timp ce, potrivit lui, Ypsilanti, a fost „prinț cu harul lui Dumnezeu și cu banii lui” (Carra).

[20] În Raicevich, Observații din Țara Românească și Moldova, pp. 270-96, acest document important este redat integral.

[21] Cei doi principii noi înțeleseseră, mai bine decât predecesorii lor, respectul pentru proprietate și oameni chiar mai bine decât succesorii lor. Ghika a căutat, în primul rând, să dezvolte industria” (Elia Regnault, Principautés danubiennes, p. 193).

[22] Acest fapt este atestat şi de autorul României: „Nu poate fi negat faptul că acest firman ar fi putut însemna un beneficiu real, dacă bărbații cărora le-a fost încredințată execuția i-ar fi înțeles întreaga valoare. „Acum istoria și tradiția conferă această dreptate lui Ghika sau Ypsilanti – care au putut să o interpreteze în beneficiul principatelor și astfel au găsit locul pentru a reveni la „focarele și agricultura lor, şi 10.000, până la 15.000 de au revenit pe ogoare” (Vaillant, II, p 237).

[23] Elias Regnault, Principautés Danubiennes, p. 93: „El a avut grijă să îmbunătățească starea supușilor săi”. Ubicini, Provinces roumaines, p. 101; „Ypsilanti și Ghika sunt singurii fanarioţi, până în prezent, care s-au ocupat de bunăstarea Moldovlahiei”. Vaillant, La Roumanie, II, p. 23.

[24] Orientul își datorează fântânile albanezilor, iar prin acest caz, prințul (ca atâția lucrători folositori), era fidel tradiției naționale.

[25] Regnault, p. 93, Vaillant, p. 239, Ubicini, p. 105.

[26] Pentru a-l pune, apelează la un scriitor belgian, de Laveleye.  Dintre formele de guvernare (Revue des deux mondes, 1 august 1871).

[27] „Ocupat cu educația copiilor prințului Moldovei și cu corespondența lui franceză”, spune Carra, vorbind despre sine.

[28] Se pare că Carra avea arta înșelătoriei; pentru că regele Prusiei i-a trimis o tabacheră, pe care i-a oferit-o, mai târziu, la Convenție, cu declamări elogioase prea ridicole pentru un om care trebuie să fi fost foarte mândru de dar.

[29] De aici, legenda, care poate fi citită în Biographie universelle a lui Michaud, potrivit căreia „hospodarul moldovean a fost sugrumat, din ordinul Sublimei Porţi, ca pedeapsă, se spune, că a urmat sfaturile aventurierului francez” (Articolul Carra, de Beaulieu).

[30] El însuși a împiedicat cititorii care doreau să îl ia în serios. După ce a vorbit despre îndeletnicirile sale din Moldova, el adaugă: „Timpul de un an nu mi-a fost suficient pentru a cunoaște în profunzime și în special obiceiurile moldovenilor”.

[31] Beaulieu, articolul Carra, în Biographie universelle, de Michaud.

[32] Se pare că a servit alte interese decât cele ale Republicii. Era de aşteptat să lucreze, în secret, pentru a-l ridica pe ducele de York pe tronul Franței” (Dictionnaire de la conversation, articolul Carra, de Dufey). Robespierre a ordonat să i se taie capul, la 30 octombrie 1793. Șeful din Montagna nu l-a putut ierta pentru că și-a abandonat partida, pentru cea a Girondei.

[33] Goncourt, Histoire de la Société française pendant la Revolution, îl menționează pe Carra drept cel mai îndrăzneț jurnalist în inventarea zvonurilor.

[34] Mémoires, editor Faugère, I, Rirati.

[35] Baronul von Tott, de asemenea contemporan foarte neascultător, declară că Moldova i se pare o țară favorizată de natură în mod excepțional; iar Thornton, care a aparținut unui neam care are cel mai viu sentiment al naturii, vorbește despre acea presupusă Caienna: „Am străbătut cele două principate în toate direcțiile, cu mare plăcere să revin, după impresiile pe care mi le-au lăsat acele locuri întinse și romantice” (Etat actuel de la Turquie, traducere în franceză, II, p. 463). Carra, care nu s-a ferit să se contrazică, notează (p. 134) că descrierea poetică a călătorului englez nu are nimic exagerat.

[36] Este foarte comic să vedem un număr de români, care se ocupă, pe rând, de principii străini, cu atitudine de „respingere a celor din Fanar și din Albania” (Kogălniceanu, La Dacie, p. 290). Toate aceste acuzații sumare, din punct de vedere istoric, au o valoare egală.

[37] Această poveste este un comentariu la celebrul text al lui Eutropius.  Traducătorul francez al lui Nestor a batjocorit pe aceia dintre patricieni care au transformat povestea epică a sosirii lui Rurik și povestea urmașilor săi, amestecând explicațiile lor grotești.

[38] Dar, întrucât lui Carra „îi pasă mai puţin de fapte, decât de fantezia sa” (Madama Roland, în Mémoires), această fantezie l-a făcut să vadă, în altă parte, în acei bărbați „barbari” vagi și vicioși, „robuşti și de mărime bună” și „soldați buni, din care politica ar fi putut încropi un mare şi disciplinat partid”, și să adauge că „dacă valahii au spirit și curaj mai mare decât moldovenii, se poate spune despre cele două națiuni, care nu sunt pre active nici la furt și nici la omor, că sunt foarte fericit să observ ospitalitatea lor”, considerând că sunt, practic, aşa cum i-a descris generalul Bawr.

[39] „Moldova și Țara Românească” (spune el, cu pedantismul ignoranței) nu au legile scrise şi tipărite”.

[40] Kogălniceanu, La Dacie, p. 240.

[41] Ubicini, Provinces roumaines, p. 80.

[42] Tipărit în tipografia mănăstirii Celor trei sfinți, în anul de graţie 1646.

[43] Fotino, II, p. 168. El avea un cod al legilor ecleziastice și rurale, alcătuite de jurisconsulţi iscusiţi, după tratatele bazilicane ale împăratului Constantinopolului. Ioan II Comnen.

[44] Un compatriot al lui Carra, atribuie influenței ruseşti reformele lui Vasile I Lupu. El consideră că educația a făcut progrese, în rândul moldovenilor, din 1654. „După aceea, în acest an, țarul Alexei (al doilea Romanov), i-a chemat pe Nicolò Cannel și Giovanni Michlesco, tineri studenți moldoveni, deja poligloţi, dintre care unul, mai târziu, a devenit istoricul său… şi le-a încredințat educarea fiului său. Acest fiu a fost Petru… se poate presupune, așadar, că lecțiile profesorilor au avut o parte de merit în aspirațiile ucenicului lor” (Vaillant, La Romanie).

[45] Kogălniceanu, La Dacie, p. 420.

[46] Vezi Mémoires, de generalul Bawr.

[47] Carra.

[48] A fost Colegiul Moldovei, din Moldova. „Zelul lui Vasile I Albanezul pentru răspândirea cunoștințelor reiese clar din vastitatea cunoștințelor sale. Unul dintre contemporanii săi, care l-a vizitat în nenorocirea sa, a spus despre el că este cel mai erudit om, pe care l-a cunoscut vreodată, printre cele mai distinse personaje pe care le-a văzut în călătoriile sale lungi și dese prin Europa” (Vaillant, La Romanie, II, p. 46). În acest fel, domnia „stăpânilor din fundul Albaniei”, „gunoiul Albaniei” (La Dacie, p. 299) a strălucit pentru „sabia puternică”, pentru „cea mai frumoasă perioadă din istoria Moldovei” (Vaillant, II, p. 47), prin unul dintre cei mai remarcabili prinți care domniseră asupra moldovenilor” (Ubicini, Provinces roumaines, p. 78). Acest prinț străin a predicat poporului său un patriotism auster. „Cel care, a spus el în codul său, va trăda patria va fi pedepsit mai mult decât pentru un paricid”.

[49] Este corect să recunoaștem că școala din Bucureşti este mai renumită decât cea din Iaşi. Cu toate acestea, autorul Daciei exagerează prea mult, chiar și atunci când spune că, în acel gimnaziu predau „toți celebrii greci, care au venit acum, din Grecia, în Țara Românească” (Kogălniceanu, II, p. 480).

[50] Pentru a înțelege gravitatea acestei intervenții, este mai bine să ne amintim mărturiile unui contemporan: „Președintele Divanului și aproape că aș spune oracolul legii, arhiepiscopul mitropolit, în Țara Românească, cu capitala în Bucureşti, iar în Moldova, cu capitala în Iaşi” . Mai adaugă

[51] Grigorie III, urmând tradițiile Ghikuleştilor, voise să forțeze clerul la aceleaşi prestaţii de robotă. În Țara Românească, se completau veniturile clericilor și cu o taxă de câte 4 piaştri pe an (Kogălniceanu, La Dacie, p. 454.) Dar clerul, care a jucat un astfel de rol în ridicarea boierimii împotriva noii legi în Valahia, nu s-a arătat binevoitor nici  în Moldova.

[52] Alberto Dumont, în Souvenir de la Roumélie (Revue des deux mondes, 15 august 1871), spune că activitatea este darul esențial al grecilor, precum este energia la albanezii. Dacă într-un Ghika nu există o astfel de energie, el merită să dispară din istorie.

[53] Elia Reguault, Provinciile Danubiene, pp. 300, 301. Regnault a fost colaborator la Siècle (Vezi Vapereau, Dictionaire des contemporains, articolul Regnault).

[54] Populația este calculată la 380.000 de suflete, aproape toți români.

[55] Giovanni Chanoi (Il principe Giovanni Ghika): „După ocuparea Principatelor Dunărene de către Rusia, până la 1.486.000 era numărul românilor care mai trăiau în acea provincie”.

[56] Descendenții lui Bogdan I, primul prinț al Moldovei (1292), în familia căruia coroana a rămas mult timp, se spune că sunt Bogdanizi, precum Capetingii moștenitorii ai lui Ugo Capet. Bogdania este mai puțin contestată decât Basarabia din Moldova.

[57] Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 315-326