Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (IX)

De fapt, în urma unui ultimatum al Curții de la Viena, Porta a decis asupra acestui tratat, care urma să fie o rușine veșnică pentru Abdul Hamid[1] și comisarilor din ambele părți pentru stabili liniei de frontieră. Rizo a încercat în zadar să salveze părţile Sucevei și mormântul lui Ștefan cel Mare, acel Achile al României. Thugut nu a cedat nimic. Dar, deși prințul Moldovei, al cărui popor fusese vândut ca o turmă[2], părea definitiv învins, el a considerat prudent să-l calmeze cu fine cuvinte: „Sper (așa i-a scris lui Grigorie) că înălțimea voastră va dori să contribuie la realizarea unei astfel de lucrări salutare[3], contribuind la înlăturarea dificultăților care au apărut între comisarii respectivi, în demarcarea limitelor pe care urmează să le întreprindă”[4].

Răspunsul lui Grigorie părea foarte resemnat. Dar internunţiului era prea diplomat pentru a nu putea citi printre rânduri. El știa mai bine decât oricine altcineva că, dacă demisia lui Grigorie a fost reală, aceasta a acordat mai puțin timp, decât părea, ca să-şi probeze credința și ca să plătească tributul, pentru a împiedica Turcia să îl dezonoreze[5]. Pe de altă parte, Thugut a avut motivele sale întemeiate[6] pentru a se îndoia de această demisie. El a fost surprins de anumite expresii, semnificative pentru un om de stat care știa foarte bine că, „dacă cuvântul este argint, tăcerea este aur”; de exemplu, că „există o soluție prietenoasă între cele două imperii” şi a adus „o pierdere considerabilă pentru Moldova”[7], ceea ce diplomația din Viena a deghizat în mod constant. Abandonat de toți, Grigorie a trăit prea intens sentimentul propriei demnități, ca să se abandoneze plângerilor copilărești, ceea ce nu ar face decât să sporească triumful mijlocirii; dar a așteptat prilejul să străbată, sperând că va reuși să facă imposibilă executarea rușinosului tratat. Sosirea prințului Repnin, în Iaşi, a făcut să pară că soarta i-a scos lui Grigorie în faţă o oportunitate.

Nicolai Vassilievitch Repnin era un Rurikovitch, adică aparținea unei familii care se trăgea din Rurik[8], fondatorul imperiului rus[9]. Îndrăzneala serviciilor pe care le-a oferit țării sale a sporit splendoarea originilor sale ilustre. În tinerețe, de fapt, se distingea pentru talente singulare și pentru o valoare demnă de a strămoșilor săi. În timpul războiului de șapte ani, el a servit ca voluntar în armatele franceze și locuia la Paris. „Acolo, spune Rulhière, în libertatea conversațiilor franceze, unde toate evenimentele nefericite s-au reprezentat ca fiind ultima perioadă a decadenței națiunii și tot ceea ce era străin a fost lăudat, în timp ce se umplea țara cu satire; Repnin, atunci când guvernul francez a început să fie disprețuit, nu avea prea multe opinii despre puterea acestuia. Trimis, mai târziu, de Petru al III-lea[10], la Curtea de la Berlin, atunci când regele Prusiei a încercat să dispună de toate forțele Rusiei, el a devenit obiectul atențiilor și seducțiilor acelui erou”[11].

După ce a fost ministru plenipotențiar la Berlin, Repnin a trecut, cu același titlu, la Varșovia, unde a favorizat activ dizolvarea acestei ţări nefericite, pregătită de intoleranța iezuită și de plângerile unei nobilimi anarhiste. Ulterior s-a distins în războiul împotriva turcilor și a semnat cu ei pacea de la Kainardji. Prin urmare, Thugut a trebuit să fie mai tulburat să afle că bărbatul care sosise la Iaşi era Repnin, renumit pentru relațiile sale cu Frederick cel Mare, acum dispus, cu siguranță, în favoarea Prințului Moldovei, care îl considera „unul dintre cei mai remarcabili bărbați ai secolului său, care a adăugat talentelor unui om de stat de prim rang pe cele ale unui general și un mare administrator; diplomat de admirabilă prudență și energie”[12]. Grijile internunţiului s-au dublat, când „a auzit că Repnin a fost întâmpinat de către voievodul moldovean Ghika cu onoruri extraordinare” şi că s-a oprit, câteva zile, la Iaşi[13]. Întrucât Grigore al III-lea Ghika încercase, „prin toate mijloacele”, să împiedice reglementarea frontierelor între Austria şi Turcia[14], Thugut a trebuit să creadă că preocupările sale nu erau lipsite de temei, în ciuda eforturilor lui Rizo[15] de a-l asigura că totul este în ordine[16]. Și, cu siguranță, discuțiile sale cu reis-effendi-ul i-ar fi putut restabili liniștea mai mult decât asigurările Kapu-Kehaiei.

Rizo, din partea sa, trebuia să recunoască faptul că, dacă i-ar fi atras pe cei prezenți de partea internunţiului, s-ar fi expus la multe necazuri. Prințul Repnin, renumit pentru aroganța sa[17], și care s-a arătat atât de mândru faţă de aristocrația poloneză, nu a fost un om care să-și deghizeze gândurile. El ş-a tratat pe Rizo „cu cea mai mare violență” și nu a vorbit cu mai mult respect față de „ignobila poziţie” – expresia nu este exagerată – în care Poarta fusese așezată. Dragomanii și grecii din Divanul ei nu au avut mai multă durere decât ea. Ei au răspândit cele mai răuvoitoare judecăți în familiile ulemalelor și au făcut tot ce au putut pentru a spori nemulţumirea împotriva tratatului, arătând cele mai nefavorabile scopuri[18]. Între timp, o diversiune importantă a venit în favoarea internunţiului. Franța lui Ludovic al XV-lea abandonase tradițiile lui Richelieu și Ludovic al XIV-lea, tradiții întemeiate de germani[19]. Ciudățenia lui Pascal mai ceva ca nasul Cleopatrei a influențat asupra destinelor lumii, care fusese refăcută în secolul lui Voltaire, „sub domnia lui Cotillon al III-lea”, pentru a o pune în stilul epigramelor vremii. Maria Tereza, cealaltă fiică a Habsburgilor, îi scrisese doamnei marchize de Pompadour, născută Antonietta Poisson, care l-a condus pe regele absolut[20], care conducea Franța. Această condescendență[21] a împărătesei mândre şi dominatoare[22] față de „sora ei dragă și verişoară”[23], împreună cu epigramele lui Frederick, care, după cum spune Voltaire, „nu a iubit nici femeile, nici poeții”, a mijlocit împăcarea „celui mai inventiv inamic al Cezarului și al Imperiului”[24] cu fiica lui Carol al VI-lea, o împăcare îndelung pregătită de către prințul francofil von Kaunitz, în timpul șederii sale ca ambasador la Versailles[25]. Tratatul de la Viena, din 30 decembrie 1758) a fost rezultatul acestei influențe a unei specii atât de diferite[26]. Secolul nu trecuse încă, atunci când francezii au arătat puține satisfacții cu o alianță căreia i-au atribuit „declinul și degradarea țării lor”[27].

Dar, în 1875, o fiică a Mariei Teresia, Marie-Antoinette, era regină a Franței, iar noul regat devenise atât de popular, cu reformele lui înțelepte, încât Versailles, fără a determina vreo națiune să-i facă vreo opoziție serioasă, se putea înțelege bine cu Viena, în continuare. Această stare de fapt a produs consecințe de tot felul în Est. Lui Grigorie Ghika îi părea rău de Franța, deși era un prieten al acelui ambasador, pentru că, spre sfârşitul perioadei când era mare dragoman, trecuse de partea lui Frederick al II-lea.

Devenit prinț al Moldovei, cavalerul de Vergennes, ambasadorul Franței, i-a mărturisit internunţiului Penkler, că devotamentul lui Ghika, pe care l-a arătat, „într-o anumită măsură”, rușilor și prusienilor, se diminuase considerabil. Consulul Franței în Crimeea semnalase această schimbare în sentimentele prințului şi Hanului Crimeii, care primea şi el informații exacte despre evenimentele din Polonia și despre lupta rușilor și polonezilor, şi începea să fie bucuros pentru Grigorie în multe privinţe. Și Penkler a fost atras să împărtășească această opinie, cu atât mai mult cu cât, kapu-kehaia Moldovei, Rizo, l-a avertizat despre intrarea noilor trupe ruse în Polonia. Vergennes a susținut că are alte informații şi a atras atenția că prințul Ghika era mai puțin favorabil politicii ruso-prusace. Nemulțumit de Alexandrovicz, agentul lui Poniatovski, protejatul Rusiei, a îndreptat proteste energice, în numele Porţii, asupra înţelegerilor teritoriale dintre Polonia, Prusia și Rusia[28].

Internunţiul Brognard era puțin alarmat de faptul că prințul Ghika era dispus mai mult în favoarea Berlinului, decât în a Vienei, şi spune, despre prima domnie a lui Ghika în Moldova (în acord cu Raicevich, care îl considera dedicat Casei Austriei), că a fondat fabrici de țesături[29] și a tratat bine oamenii.

Grigorie Kallimachi, al cărui tată fusese un mare dragoman înainte de Ghika, a fost înlocuit de el, dar acesta nu a avut alt motiv decât lupta familiilor grecești între el, familii „ale căror intrigi nu au încetat încă”[30]. Prin urmare, Brognard era dispus să regrete mazilirea lui Grigore al III-lea Ghika, iar pe de altă parte, nu trebuia să repete că plângerile reprezentanților Sfântului Imperiu, împotriva modului în care ar fi fost încălcate „toate acele principii”, fuseseră aduse la cunoştinţă Sultanului.

Dar Vergennes, care se întoarce întotdeauna la ideea sa fixă, îl consolează, asigurându-l că nu a neglijat niciodată să facă ceva în favoarea rușilor[31]. Trebuie menționat că i-a mai spus lui Penkler şi contrariul[32]. Mai mult decât atât, Vergennes, care, în mod evident, a exercitat o influență, în Est, asupra relațiilor secrete ale Curții de la Viena cu cea de la Versailles și care a ocupat, ulterior, o poziție importantă în țara sa[33], nu a fost un jucător înfocat sau un personaj sincer, pentru că opiniilor sale i s-ar putea da o importanță deosebită[34].

În timpul închisorii sale, Grigorie Ghika a încercat să se apropie de guvernul francez, dar am văzut că aceste încercări fuseseră acceptate cu răceală. Când a pornit la luptă împotriva Casei Austriei pentru Bucovina, l-a găsit pe ambasadorul francez atât de favorabil adversarilor săi, încât Thugut, expert în astfel de probleme, a fost nevoit să se declare perfect satisfăcut de comportamentul său, chiar și atunci când prințul Repnin i-a atras pe turci împotriva convenției[35].

Acordul celor două mari puteri catolice[36] a triumfat asupra opoziției curților din nord, iar la 12 mai 1776, a fost semnată o a doua convenție. Thugut a anunțat această veste bună pe 16, în aceeași lună. El a lăudat foarte mult serviciile lui Rizo și, mereu îngrijorat de gândul nesupunerii lui Grigorie Ghika, și-a exprimat speranța că acesta se va resemna în faţa a ceea ce era inevitabil, „mai presus de toate, după ce a început să se convingă ce înseamnă inutilitatea protecției ruse, o inutilitate care s-a manifestat de mai multe ori”[37]. Într-adevăr, Rusia nu a făcut nimic important pentru a împiedica această mare nelegiuire, întrucât nu s-a opus nici germanilor, atunci când au propus să se împartă Polonia. Ecaterina a II-a a fost prea bucuroasă ca să vadă Turcia și Curtea din Viena pedepsind toate diviziunile provinciilor române.

Când Thugut a plecat, triumfal, la Viena și a fost înlocuit cu Tanara, Rizo a apelat la el, pentru a-și face afacerile la Viena. El a solicitat postul de dragoman al imperiului, pentru a dirija reprezentarea diplomatică spre singurul său fiu, Iorgaki. Thugut era în favoarea acestei numiri, deoarece darul în ducați nu i s-a părut o recompensă suficientă pentru serviciile aduse de Rizo Casei Austriei și pentru că creditul unei familii atât de puternice trebuia să consolideze influența imperială asupra Porţii. În orice caz, el credea că trebuie să păstreze acest mod de a merge în secret şi pe viitor[38].

Deși anexarea Galiţiei și a Bucovinei ar putea satisface pe cei mai ambițioși, cu siguranță că oficialii din Viena nu mulţumeau doar cu atât[39]. Opinia comisiei însărcinate cu examinarea provinciilor române a fost de natură să încurajeze pe partizanii unei politici aventuroase. Cele cinci întrebări, pe care comisia a fost însărcinată să le studieze şi să afle răspunsuri, au fost făcute în aşa fel, încât să insinueze răspunsurile, pe care ofițerii de stat major, din care era alcătuită comisia, trebuiau să le dea guvernelor lor.

Primele două întrebări s-au referit la drumul care era util să se deschidă în Bucovina, de parcă ţinutul ar fi făcut deja parte din statele împărăteștii regine. Monarhia austriacă ar putea (prin harul lui Dumnezeu) să încorporeze, într-un fel sau altul, acele provincii, dacă ar recunoaște avantaje reale, deci ar fi necesar să se calculeze întinderea și populația acestora, precum și calitatea solului. Prin urmare, a fost nevoie să se stabilească valoarea întregii țări, pentru a ști ce se poate cheltui pentru achiziția ei[40].

Presupunând că Austria, după o asemenea cercetare, a fost hotărâtă să preia țara[41], a fost convenabil să se examineze dacă această creștere a teritoriului era utilă doar pentru una dintre provincii sau pentru întreaga monarhie și în ce constau aceste avantaje. Ce rău ar provoca pierderea acestor provincii Turciei sau Rusiei, dacă ar fi fost obligate să renunțe la ele? În sfârșit, care sunt dispozițiile locuitorilor? Prezintă înclinație sau repugnare faţă de guvernarea Austriei?

Răspunsurile au fost limpezi. Solul munților neclintiți și al mlaștinilor a fost estimat la doar[42] douăzeci de milioane de florini[43] (Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 352-360).

[1] A se vedea următoarele trei convenții: din 7 mai 1775, din 12 mai 1776 şi din 25 februarie 1777). Pe scurt, după cum spunea germanul Schoell, în umbra unei negocieri misterioase, Austria a dobândit un district cu o suprafață de 198 de mile geografice pătrate și o populație de 132.000 de suflete (Istoria tratatelor.) Istoricul a atribuit nenorocirile lui Grigorie Ghika opoziției sale la tratat.

[2] Despoţii din această epocă par să fi dorit să justifice sensul ironic dat expresiei „păstorilor popoarelor”; i-au vândut și abandonat ca pe nişte adevărate fiare.

[3] Frederick al II-le cel Mare a avut motive să arate o mică simpatie pentru stilul lui Thugut.

[4]  Scrisoare în limba franceză din 25 mai 1775.

[5] „El a semănat argintul cu mâinile pline, dar inutil. Banii lui au fost bine primiți de către imperiali sau de osmani, dar transferul nordului Moldovei s-a ratificat” (Vaillant, La Romanie, III, p. 245).

[6] Scrisoarea din 17 octombrie 1775.

[7] Scrisoarea prințului Ghika către internunţiu, Iaşi, 29 mai 1775. Se poate observa că Grigore era asigurat că țara trebuia să aștepte ordinele Majestățile lor Imperiale, Regeşti şi Apostolice, în privinţa „Despăgubirii pentru pierderea respectivă”.

[8] După ce prințul Anikita Repnin s-a căsătorit cu o finlandeză, Petru I, a cărui soție (Catherine I) era ea însăși o finlandeză, l-a împiedicat să-și transmită numele copiilor săi, care au fost și sunt și astăzi cunoscuţi sub numele de Repninski.

[9] Prințul P. Dolgoroukov, Mémoires, tomul I, capitolul II.

[10] Fondator al celei de treia dinastii din Holstein-Gottorp.

[11] Histoire de l’anarchie de la Pologne. Scriitorul francez, care nu-i iartă contribuţia avută în împărțirea Poloniei, face maliţioasă referire la alterarea rasei scandinave finlandeze în fizionomie și caracter. „El a numărat, printre străbuni, un tătar calmuc; iar urmele acestei origini pot fi încă recunoscute în costume, ca și în trăsături”.

[12] Duckett (Dictionaire de la conversation, articolul Repnin). Această hotărâre este pe deplin adoptată de autoarea acestei cărţi. În 1801, numele prințului Repnin a trecut la o ramură a familiei Volkonski (Vezi Dolgoroukov, Notices sur les principales familles de la Russie, Berlin, Schneider, ediția a doua).

[13] Scrisoarea din 17 august 1775 vorbește despre opt zile; în cea din 4 septembrie 1775, Thugut afirmă că întâlnirea care îl îngrijorau a durat 13 zile.

[14] Scrisorile din 18 septembrie şi 3 noiembrie 1775.

[15] Zelul lui Rizo a fost răsplătit printr-un cadou de o mie de ducaţi turcești (Scrisoarea din 18 septembrie 1775), sumă care era, atunci, mult mai considerabilă decât acum.

[16] Scrisoarea lui Thugut din 4 martie 1776.

[17] La Varșovia a repornit comedia pe care regele Stanislaus Poniatowski o lăsase să înceapă înainte de sosirea sa.

[18] Scrisorile lui Thugut din 4 şi 18 martie 1776.

[19] „Este o uitare de Dumnezeu şi de poruncile lui, un abandon al oricărei modestii și a onoarei, un război aprig împotriva tuturor virtuților, o anihilare a dreptății și a legii, un dispreț pentru credinţă și loialitate, chintesența oricărei rușine dintre toate viciile, un model de trădare și neloialitate, nemurirea corupției cele mai nelegiuite” (Machiavellus gallicus). Polemiștii germani și-au păstrat obiceiul acestui limbaj conciliator, atunci când a venit limbajul„ Welchi”, folosit, la rândul lui, de partizanii panslavismului, în vorbirea compatrioților câștigătorului de la Varus, care considera că „ virtutea și fraternitățile slave” se vor regenera într-o zi. „Ce tragedii va vedea lumea atunci!”, a strigat pacificul.

[20] „Acest copil, a spus despre fiul lui Pericles, guvernează Aspasia, în care a guvernat Pericles, guvernează Atena, în care a guvernat Grecia. „Filozofia istoriei” nu poate face nimic împotriva combinațiilor similare.

[21] Această prudență a trecut într-o atenție exagerată. Acum era foarte geloasă pe împărat și își propunea să îndepărteze femeile care încercau să-i facă plăcere lui.

[22] „«Favorita fusese măgulită de mângâierile pe care Maria Teresia nu s-a sfiit să le coboare spre ea” (Michaud, Biographie universelle, articolul Pompadour). Veggasi: Michiels, Histoire de la politique autrichienne, cap. XX. Ducele Alberto di Broglie, un scriitor catolic, nu împărtășește iritarea inspirată de raționalismul lui Michiels în politica franceză a vremii, politică pe care a apărat-o în Revue des deux mondes”.

[23] „Kaunitz a avut o influență suficientă asupra Mariei Teresia pentru a o determina să scrie o scrisoare autografă către doamna de Pompadur și el a schițat schema discursului în sine. A început: „Doamnă, draga mea soră și verişoară”. Amanta lui Ludovic al XV-lea a răspuns: „Regina mea dragă”. Când împăratul (Francisc I) a cunoscut această corespondență, dictată în acest fel… el a fost cuprins de o furie frenetică, în ciuda amabilității obișnuite” (Michiels, capitolul XX).

[24] Acesta este titlul dat galilor, într-o scrisoare curioasă, de la sfârșitul secolului al XVII-lea, intitulată Media quibus ab uratissimo Caesaris, Imperiique hosti. Gallo, mire resisti, ejus potentia et fastus infrangi, amissaque facilius recuperari possunt, a sincero Germano, Germanopoli, 1689. Michiels oferă o analiză a acesteia, pp. 269, 270. A se vedea scrisul intitulat: Das neugrierige und veraenderte Deutschland și Machiavellus Gallicus.

[25] Michiels, Histoire secrète de la polilique autrichienne, capitolul XX. Cartea lăsată de ducele de Choiseul arată că considerațiile religioase au făcut o impresie deosebită asupra lui Ludovic al XV-lea. El avea obiceiuri licenţioase și „credința arzătoare ca un cărbune” (Vezi Saint-Priest, Histoire de la chute des Jésuites).

[26] Madama du Hausset, camerista Doamnei de Pompadour, în Mémoires, pp. 180, 181, a căzut în eroare, atribuind ideea abatelui de Bernis.

[27] Vezi Peyssonnel, fost consul în Smirna, Situation politique de la France, II, pp. 113, 114, Neuchatel, 1789. Părerile lui Peyssonnel seamănă oarecum cu cele ale unor proprietari de restaurante francezi: „Este eroarea lui Rousseau! Este teroarea lui Voltaire!”.

[28] Scrisoarea lui Penkler din 1 septembrie 1766.

[29] În conformitate cu această scrisoare, Grigorie s-ar „fi ocupat, în prima sa domnie, de a crea o industrie moldovenească, încercare pe care o continuă, de obicei, şi în a doua sa domnie”.

[30] „În sfârșit, am anunțat respectuos Alteţei Voastre moartea prințului Țării Românești, Scarlat Gyka (Carlo I) și, în același timp, alegerea fiului său. De atunci, s-a spus cu insistență că prințul Moldovei, Grigorie Gyka, care a guvernat acest principat, timp de aproximativ trei ani, va fi schimbat sau va fi înlocuit cu un altul dintre acești greci mai remarcabili. Nu am vrut să cred zvonul, la început, știind că Prințul Moldovei are mulți protectori aici, că el este în relații bune cu Porta, că a fondat unele fabrici de țesături în Moldova și, în general, a tratat bine pe oamenii acelei provincii”.

[31] Scrisoarea lui Brognard din 16 februarie 1767.

[32] Scrisoarea lui Penkler din 1 septembrie 1766.

[33] A devenit ministru de externe, sub Ludovic al XVI-lea (1774).

[34] Și-a acoperit duplicitatea, spune unul dintre compatrioții săi, sub un aer de candoare și simplitate; a povestit meticulos și fără har detaliile șederii sale în Turcia și a afectat o mare indiferență pentru satirele și cântecele îndreptate împotriva lui. Acest personaj a avut un rol în Europa, dar reputația i-a dispărut după moarte, aşa că numele său nu va fi niciodată amintit printre cele ale marilor miniștri” (Biographie universelle, de Michaud, articolul Vergennes , scris de Audiffret).  „Vergennes”, spune Bouillet, Dictionaire universelle, „a lăsat o reputație de ministru mediocru”. Artaud, Dictionaire de la conversation, deși este mai favorabil lui Vergennes, încheie prin a spune că a băgat două milioane în reputația sa de „impozantă mediocritate”.

[35] Scrisoarea lui Thugut din 18 martie 1776.

[36] Una dintre aceste două puteri, prin a căror înţelegere a fost luată Bucovina de la poartă, sub regele “Parco-dei-Cervi”, nu se afla într-o situație mai strălucitoare decât cea a Turciei; iar cealaltă nu a trecut mult până să decadă, sub regimul Thugut. „Dacă un orb, spune Evanghelia, îl ia pe un alt orb ca ghid, ne vor purta amândoi spre groapă”.

[37] Acum Thugut atribuie Rusiei toate avantajele obținute de Grigorie, repetând că sprijinul Rusiei a avut rezultate minime.

[38] Scrisoarea lui Thugut, care conține aceste detalii, este datată la Viena, în 28 ianuarie 1777. Mulțumirile lui Rizo se găsesc într-o scrisoare expediată din Tassara, în 3 mai 1777.

[39] Nu am văzut, în zilele noastre, că nu sunt mulțumiți doar cu Veneția, Lombardia și cu protectoratul din Italia centrală, ci doresc să extindă umbra sceptrului Austriei asupra întregii peninsule? Aceste dorinţe imprudente au dos la bătăliile de la Solferino și Sedan.

[40] Este clar că, din acest moment, vecinii au crezut că turcii ar trebui să vândă totul, chiar și principatele, pe care trebuiau să le protejeze, în condițiile tratatelor.

[41] Nici nu s-a presupus – din câte se pare – dacă românii s-ar putea lăuda cu unele drepturi pe teritoriul lor. Şi când te gândeşti că Revoluția Franceză este acuzată că a introdus violență în relațiile internaționale.

[42] Cu toate acestea, nu trebuie uitat că această sumă ar reprezenta astăzi o valoare mult mai considerabilă.

[43] Pentru a corecta aceste cifre, se poate consulta Cezar Bolliac, Topographie de la Roumanie, 1856.