Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (III)

Constantin Mavrocordat (Maurorordato), care fusese în scaunul Țării Românești de șase ori și care fusese ales, pentru a patra oară, prinț al Moldovei, a părut la fel de favorabil rușilor, ca şi moldovenilor[1], care i-au salutat sosirea cu entuziasm. „Întreaga țară era la discreția ruşilor: soldații lor au fost tratați ca niște frați; românii s-au înscris voluntari sub steagul lor, iar ajutorul energic al locuitorilor le-a asigurat triumful”[2].

Prințul Gallitzin, după ce a lăsat patru regimente la Hotin, a ocupat Iaşii[3]. În septembrie, rușii au intrat în capitala Moldovei. Voievodul, luat prizonier la Galaţi, de locotenent-colonelul Fabricius, i-a cerut mitropolitului să-i trimită sceptrul, coroana și brățările de aur biruitoare ale lui Ștefan cel Mare. Achile al latinilor din est, popularul câștigător al luptelor împotriva turcilor și polonezilor, al rușilor și al ungurilor[4], cel care le-a îngropat leşurile sub zidurile Sucevei, vechea capitală a principatului, pe care a izbutit cândva să îl apere, dar principatul a rămas în calea vrăjmaşilor, pe care nimeni nu-i mai poate împiedica să îl prade[5].

Succesele rușilor erau prea bine cunoscute la Constantinopol, pentru ca capitala să nu ia în considerare acest lucru[6]. În scrierile venețiene sunt descrise bine grijile care au domnit acolo și stăruinţa cu care guvernul a încercat să înșele oamenii cu privire la gravitatea situației, atât pe uscat, cât și pe mare. Nu a existat niciun scrupul, în ceea ce privește utilizarea de exagerări și trucuri noi[7], după caz, în încercarea de a întări spiritul moral al turcilor și mai ales al ienicerilor descurajați de robie[8] și care și-au batjocorit stăpânii[9], în loc să-i apere[10], încât s-a crezut că sultanul ar trebui să apeleze la sârbii din Bosnia și la mândria[11] albanezilor[12], a căror neînfricare salvase imperiul de mai multe ori.

Între timp, turcii au tăcut, iar informaţiile venețiene ne arată că politicienii și generalii lor începuseră să concureze între ei în incapacitate și nepăsare[13]. Semnele fatale ale decăderii erau deja evidente în acest corp imens, care își întinde brațele în Europa, în Asia și în Africa. Sadowa și Sedan ne-au arătat, deja, cât de ușor pot ceda anumite state, în anumite condiții, din motive prea cunoscute; deci nu este necesar să insistăm asupra declinului Imperiului Otoman, căci unii lideri talentați și activi au adus deja elogii teribile creștinismului.

În Țara Românească, populația, deși mai divizată decât în ​​Moldova, nu a avut o atitudine foarte liniștitoare faţă de puterea protectoare. Partida în favoarea împărătesei Rusiei era condusă de Arhimandritul de Argeş, iar spătarul Pârvu Cantacuzino s-a transformat în general rus. Ghidat de spătar și de epoca naivă a două arme, precum războinicii religioși de la Lega, atât de admirabil zugrăviţi, în Satire Menippée, care purta semnătura prietenului lui Voltaire și Diderot, locotenent-colonelul Karasin, trimisul lui Romanzov, care i-a succedat prințului Gallitzin la comanda armatei ruse, a pornit spre București, cu un puternic detașament, format din ruși și voluntari valahi, care, ajutați de locuitori, au reușit să înainteze şi să intre în București fără piedici. La 18 octombrie, a intrat în acel oraș[14] și a mers direct la palatul prințului[15]. Garda albaneză, surprinsă sau descurajată de comportamentul populației, nu a opus nici o rezistență și prințul, trădat, așa cum atestă veneţianul, a trebuit să caute o ascunzătoare, pentru a nu cădea în mâinile invadatorilor, trecând peste gardul grădinii palatului, în casa unui negustor al orașului, de unde, peste trei zile, se putea ascunde de perchezițiile ruşilor, care căutau mai curând pradă, decât să-l facă prizonier. De fapt, după cum spune Hammer, Bucureștiul a fost tratat ca un oraș cucerit: casele și palatul au fost jefuite, iar musulmanii au fost ucişi[16]. Arhimandritul s-a evidenţiat prin ardoarea sa[17]. În cele din urmă, după trei zile de jafuri și masacre, prințul a fost luat prizonier[18]. Grigorie Ghika a fost dus la Iaşi, împreună cu fratele și copiii săi[19], şi grecii din perioada sa, iar de acolo, la Petersburg[20]. Emisarul francez, contele de Salaberry, a scris relatări ciudate despre șederea sa în Bucureşti, mai demnă de un romancier, decât de un istoric.

Grigorie III Ghika a susținut că a fost în înţelegere cu rușii. Prin urmare, el va fi trimis la reşedinţa lui Romanzov din Moldova, unde, în loc să servească interesele Ecaterinei a II-a, ar fi trădat pe „binefăcătorii săi”, păstrând corespondența cu turcii. Romanzov, indignat de „nebunia și ingratitudinea lui”, l-ar fi ținut prizonier, pentru ceva timp, pe domeniul său. Dar acest lucru nu a însemnat că Ecaterina, „întotdeauna mare și generoasă”, l-a ajutat să fie ales prinț al Moldovei. Un om, care a luptat împotriva țării sale[21], ca Salaberry, este un judecător foarte ciudat al vieții „martirului naționalităţii român”, pe seama căruia şi-a râs grotesc[22], într-unul dintre acele articole bizare, care se regăsesc prea des[23] în colecțiile franceze, care, în universitățile germane, sunt tema unor glume neîncetate despre „erudiția latinilor”, care nu este considerată superioară celei a „Negri Bianchi” (slavilor). În cazul de față, declarațiile lui Salaberry ar putea fi opuse: 1). că deși Grigorie și-a îndeplinit îndatoririle față de Poartă, el nu a avut zelul ardent atribuit lui[24]; 2). că Grigore nu datora nimic Ecaterinei și, prin urmare, nu putea fi acuzat de ingratitudine; 3). este imposibil ca o suverană de o inteligență superioară să se gândească să-l aibă pe acel care o trădase ca prinț. După cum voi dovedi mai târziu, dacă Grigorie a fost ales, pentru a doua oară, la guvernarea Moldovei, aceasta exclude intervenţia Ecaterinei.

Ocuparea Bucureștilor i-a făcut pe oamenii de stat otomani să piardă chiar și micul curaj pe care îl aveau, înspăimântați fiind doar de numele Ecaterinei[25]. Printr-o fetvă a muftiului Pirizadé Osman efendi, un egoist ambițios, care, la fel ca mulți alții, arăta un adevărat fanatism pentru satisfacerea interesului personal, se ordona uciderea tuturor românilor care s-au supus rușilor și confiscarea bunurilor lor, condamnând pe femeile și copiii lor să fie îngropați de vii. Prințul von Kaunitz (Cancelarul Vienei – n. n.) nu a dorit să dea crezare unei astfel de enormităţi, care este inspirată, desigur, din „Jupiter orbește pe cei care vor să piardă”[26].

Muftiul, care mai mult decât oricine, cu o ușurință vinovată, a contribuit la începerea unui război pentru care țara lui nu era încă pregătită, a continuat să manifeste tendințe belicoase, care îl făceau detestabil pentru ulemale[27]. Dacă acestea nu puteau vedea în ​​fetva decât un act extravagant, ne putem imagina ce efect a produs asupra românilor. În principate, soldaţii nu aveau scrupulele oamenilor iluminați, care se aflau la Constantinopol; și s-au grăbit să profite de fetva, pentru a-și satisface furia sălbatică. Bailul Giustinian face o descriere a comportamentului nefast al mizerabililor[28] care, mai târziu, au fugit ca iepurii din calea batalioanelor rusești. Trupele puţine, care au rămas în tabăra Bibataghi, și cele care se străduiau să ajungă acolo, s-au pregătit pentru toate oportunitățile pe care le-ar oferit apropierea Dunării, de a intra în cele mai apropiate sate românești și de a comite „toate excesele”[29]. Nu i-au tratat mai bine nici pe greci, după ce i-au fost maltratat deja de români, și care, fugiți din calea invaziei ruse, pentru a rămâne credincioși sultanului, au căutat refugiu la gărzile vizirului, care i-au dezbrăcat, i-au băgat în închisori și i-au ucis, sub pretextul că erau spioni inamici, în timp ce liderii erau neputincioși să frâneze nemernica și „lăcomia feroce” a trupelor. Mulți au ajuns, astfel, sclavi[30].

Mica Țara Românească a fost mai puțin favorabilă decât alte țări române politicii Caterinei a II-a. Emanuele Rosetti, banul Craiovei, urmaş al unei familii din Liguria, s-a plasat în fruntea partizanilor protectoratului otoman. Niciodată boierii, care nu intenționau să-i rămână credincioşi lui Grigore al III-lea, nu au refuzat să urmeze steagul Banului. Când generalul Stoffeln, trimis în Țara Românească, în ianuarie 1770, a învins armatele noului Serraschier al Moldovei, Abdi-paşa, a dat foc cetăţii Giurgiu[31] și și-a făcut intrarea triumfală în Bucureşti (27 ianuarie 1770), boierii au depus jurământ către împărăteasa (februarie 1770); au oferit comisarilor ei însemnele principatului și au trimis o deputăție, pentru a face cunoscut devotamentul lor față de Rusia[32]. Craiova ar fi fost supusă soartei Bucureștiului, fără rezistența Banului, care, cu ajutorul guvernatorului de la Vidin[33], a izbutit să-i respingă pe ruși. Sultanul i-a cerut lui Rosetti să meargă la București, autorizându-l să guverneze principatul, pe care urma să-l recapete. Rosetti a intrat în orașul acesta la 1 mai 1770, în timp ce boierii au fugit, refugiindu-se în Transilvania sau în Basarabia. Dar, patru luni mai târziu, el însuși a fost nevoit să se retragă la Craiova. Înfrânt la Râmnic (septembrie 1771), a trebuit să se refugieze în Sibiu (Hermanstadt)[34].

[1] Elia Regnault, Principatés danubiennes, p. 86; Vaillant, La Romanie, II, p. 226.

[2] Elia Regnault, pp. 86, 87.

[3] „Ziua nefericită de 9 septembrie a produs atâta tristețe în Divan și atâta dispersie în armată, încât nu a fost posibil să se ascundă demoralizarea generală, iar mulţimea milițiilor s-a redus la un număr mic de ieniceri, de spahii și tătari, care, împreună cu vizirul actual, Moldovangi, s-au retras la sediul lor din Hantepsi. Detaliile luptei vor fi ajuns la Curtea din Viena, unde au apărut rapoartele scrise Petersburgului de generalul Gallitzin, în momentul victoriei și al fugii otomanilor, cu toate că severitatea Porții a putut să țină ascunse veştile aproape două luni. La câteva zile după retragerea vizirului, a apărut, în apropiere cazărmii din Hantepsi, un mare număr de cazaci! Rușii, după ce au intrat în Iaşi, ​​capitala Moldovei, au ajuns în spatele otomanilor, comandaţi de aga ienicerilor și au adus confuzie în toată armata turcilor, care, în dezordine, a ajuns la Dunăre, făcând tabără la Isaccea, pe la jumătatea lunii octombrie” (Scrisoarea bailului, Pera, în 3 noiembrie).

[4] „Bate tătari şi lehi, turci, unguri” şi ruşi, spune un cântec popular.

[5] „Provincia distrusă de ei (otomanii), în timp ce trebuiau să se apere” (Scrisoarea bailului, Pere, 3 noiembrie 1769).

[6] Istoria acestui război poate fi citită într-o descriere neinspirată, publicată Veneția, în 1771.

[7] „Armata navală a Mării Negre se reformează, în acest loc, foarte încet și într-un cadru nefericit, deoarece nu a putut să se ascundă de privirile nimănui, când s-a crezut că distrage oamenii cu anunțul unei victorii. … Dintre succesele terestre, deși Porta primește curieri în fiecare zi, nu transpare nici o știre, cu excepția celei a victoriei menționate, care s-a răspândit vulgar, fără a putea totuși să facă zvonul credibil” (Scrisoarea bailului din 2 octombrie 1789).

[8] Savantul istoric al Imperiului Otoman dezaprobă „moliciunea și prostia” lor, care au înlesnut planurile Ecaterinei a II-a (Hammer, cartea LXXIII).

[9] „Blestemele și cele mai insultătoare cântece satirice sunt cântate pe străzi și în taverne, împotriva Marelui Sultan, după întoarcerea armatei navale, care ar arăta numărul nemulțumirilor” (Scrisoarea bailului din 17 octombrie 1769).

[10] „Ienicerii nu par dispuși să se întoarcă la Înaltul Război#, scrie bailul, după ce a constatat „degradarea spiritului cu care s-au întors la casele lor, fără bani și fără arme” (Scrisoarea din 2 octombrie).

[11] Disprețul suprem al albanezilor față de turci reiese clar din proverbul „Osmanul este bun numai de mâncat”. Se știe că şi călătorul francez Lejean a fost uimit de lăcomia lor atât de diferită de sobrietatea rasei greco-romane.

[12] „Se spune că Marele Sultan a promis un fel de logodnă, în principal bosniacilor și albanezilor, din rândurile cărora intenționează să facă un mare corp al armatei sale, în primăvara viitoare” (Scrisoaea bailului, din 2 octombrie. Aceasta o repetă și în alte scrisori, începând cu 3 noiembrie).

[13] Veggansi şi rapoartele bailului din 17 octombrie şi 3 noiembrie 1769.

[14] „Rușii au trimis un detașament mare la Bucureşti, capitala Țării Românești a Turciei. I-au alungat pe cei câțiva turci, care se aflau în ea, și i-au făcut pe Prințul Țării Românești, împreună cu fratele și fiul său, prizonieri de război, ducându-i la Iaşi” (Arhivele din Veneţia, Avvisi politici din Viena, comunicate de Senat ambasadorului de la Roma, Nicolò Erizzo, în 13 ianuarie 1769). Într-o scrisoare a bailului este indicată partea care a trădat în această catastrofă. „Înfrângerea otomanilor, care s-au retras la Galaţi, pe care am descris-o Excelențelor Voastre în trecutul apropiat,schimbându-se doar câteva circumstanțe, în ceea ce-l priveşte pe Principele Moldovei, despre care s-a crezut că este mort, iar acum se spune că este doar rănită, iar despre celălalt Principe, din Țara Românească, s-a spus că a fost luat de ruși, în luptă, în timp ce astăzi se știe că a fost arestat, împreună cu fiul său, la București, prin trădarea unuia dintre principalii boieri din țară, care, simpatizând cu rușii, le-a facilitat intrarea în Țara Românească” (Scrisoarea bailului Giustinian, Pera, în 3 ianuarie 1769).

[15] Zice Hammer: „Reședința prințului Grigorie Ghika”, iar autorul Romaniei, carte care a atras asupra lui Carra o mare cantitate de glume destul de străine istoriei, spune: „Palatul fiscal”. Voi arăta mai târziu pe ce se baza Carra și de ce născocirile sale sunt prea dese sau prost copiate.

[16] Hammer, Carte LXXIII: „Întregul oraș s-a umplut de strigătul „Stupai! Stupai!” (Continuați! Continuați!)”.

[17] Kogălniceanu, La Dacie, p. 496.

[18] Engel, II, p. 29.

[19] Fotino, II, p. 337; Vaillant, II, p. 227.

[20] „Cu fratele și cu vărul”, se spune în scrisorile venețiene. Kogălniceanu spune „cu fratele său, Matteo” (Kogălniceanu, La Dacie, p. 406).

[21] Biographie universelle, de Michaud, articolul Salaberry.

[22] Biographie universelle, de Michaud, articolul Ghica.

[23] Lacunele nu sunt mai puțin ciudate decât erorile. S-ar părea că existența Orientului Creștin nu este cunoscută pentru majoritatea autorilor acestor publicații.

[24] Altfel Vergennos nu l-ar fi acuzat că s-a înclinat prea mult Rusiei, pe când era Mare Dragoman.

[25] Așa cum a spus bailul, „nu există nici o indicație de disponibilitate voluntară în națiune de a susține, cu fermitate, puterea armelor otomane” (Pera, 3 noiembrie 1769). Atitudinea grecilor a provocat tulburări la fel de mult ca cea a românilor. Se răspândise zvonul că o flotă rusească a pornit din Marea Baltică, iar bailul scria: „Excelențele voastre cu înțelepciune vor ști ce tulburări ar putea produce apariția unei flote ruseşti, care s-ar ivi undeva, în Arhipelag” (Bujukdere, în 17 octombrie 1769).

[26] „Sunt informații în Gallipoli că acolo a fost trimis un hatişerif al Marelui Cultan, prin care a ordonat tuturor ienicerilor să meargă în Țara Românească şi în Moldova, pentru a jefui cele două principate, care au făcut cauză comună cu ruşii. Li s-a poruncit să se ferească de hărțuirea adevăraților credincioși ai Porții” (Saint-Piiest, ministrului, Constantinopol, în 10 ianuarie 1770). Vezi şi raportul lui Thugut, din 4 decembrie 1700.  Întrucât Kaunilz era oarecum neîncrezător, Thugut a trebuit să trimită o nouă scrisoare. Dar turcii nu au negat faptul, confirmat și de istoricul Vassif, și de colecția de fetvas ale muftiului  Durrizadè. Mulţimea nu sprijinea un punct de vedere mai beligerant, căci se temea de umilințele păcii. „Deși oamenii detestă public războiul, ei fac crize de furie împotriva celor care au promovat o pace dezavantajoasă” (Scrisoarea bailului din 3 ianuarie 1769).

[27] „Efectele crude ale permisiunilor date de Pașă trupelor de a-i trata pe moldoveni și pe valahi ca rebeli, inamici ai Marelui Sultan, încep acum să se vadă” (Scrisoarea bailului Giustinian, Pera, în 3 ianuarie 176 9).

[28] „Cu astfel de soldați, spune un istoric favorabil turcilor, a fost imposibil să se susțină lupta” (Lavallée, Histoire de l’empire ottoman, II, p. 224).

[29] „Ei comit tot felul de excese” (Scrisoarea bailului din 3 ianuarie).

[30] „Se dezbracă, se omoară sau cel puțin se pun lanțuri” (Scrisoarea bailului din 3 ianuarie). În aceste războaie de rasă și religie, jalnicii au concurat pentru cruzime. Nu mai vorbim de faptul că şi  creștinii i-au masacrat pe bătrâni și pe copiii turci din Basaradschik – oraș fără apărare –  aruncându-i peste ziduri (Journal militare autrichien, III, 98). Se știe ce excese au comis cruciații.

[31] Port din Valahia, pe Dunăre, la 70 km sud de Bucureşti.

[32] Hammer (lib. LXXIH) nota cu cât de zel au favorizat cucerirea.

[33] De aici a apărut zvonul, în 1771: „Suntem siguri că Prințul Țării Românești s-a retras la Vidin, fără a arăta nici cele mai mici resentimente” (Extras dintr-o scrisoare trimisă de Saint-Piest, de la Valcroissant, Rusciuk, în 20 ianuarie 1771). Rosetti a fost chemat la tron ​​de către Sultan, fiind considerat acum, la Constantinopol, drept principele Țării Românești.

[34] Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 300-306