Gr. G. Tocilescu: Dacia înainte de Romani | Dragusanul.ro

Gr. G. Tocilescu: Dacia înainte de Romani

 

Zalmoxis. Acum, după ce cunoaştem cultul lui Sabazius la thraci, charactrul său funebru unit cu al imortalităţii, vom putea înţelege mai bine cele ce antichitatea ni le-a lăsat despre religiunea geţilor. Să ascultăm, mai întâi, pe Herodot, cea mai însemnată, ca să nu zicem unica fântână de urmat în chestiunea aceasta:

 

„Însă trebuie să spun cum geţii se cred nemuritori. Ei au convingerea că nicidecum nu mor, ci că apucă drumul către Zamolxis, pe care unii îl ţin drept Gebeleizis[1]. Din cinci în cinci ani, ei trimit la el, ca sol, pe unul dintr-înşii, tras la sorţi, şi-i dau sarcina de ce le face îndeobşte trebuinţă. Unii din ei se puneau la rând, ţinând câte trei suliţe în mână; iar alţii, apucând de mâini şi de picioare pe solul lor către Zalmoxis, îi făceau vânt în sus, deasupra suliţelor, şi dacă el murea înţepat, ei credeau că zeul le este priincios; dară dacă nu murea, îi spunea batjocuri şi-l dojeneau ca pe un om rău. În fine, după ce 1-au insultat bine, trimit zeului un altul, şi-i dau acea sarcină, pe cât timp el se afla încă cu viaţă. Aceşti thraci trag contra cerului darde şi săgeţi, când tună sau fulgeră, ameninţând pe zeul lor şi crezând că nu mai este unu altul.

 

 

Eu, cum aflai de la grecii care locuiesc la Hellespont şi marea neagră, acest Zalmoxis a fost sclav în Samos şi a robit lui Pythagoras, fiul lui Mnesarcu; apoi, fiind liberat şi strângându-şi bogaţii mari, se întoarse în ţara sa. Thracii trăiau, atunci, în mare ticăloşie şi foarte aspru; el, însă, care învăţase chipul de trai al ionienilor şi obiceiuri mai blânde, ca unul ce frecventase pe greci şi convorbise cu Pythagoras, care nu era mai puţin învăţat dintre ei, puse să se facă şi să se gătească o cameră unde primea, la bere şi mâncare, pe căpeteniile Thracilor, şi, asupra mesei, îi învăţa precum că nici el, nici dânşii, nici urmaşii lor, nu vor muri deloc, ci că vor merge la locul unde, trăind pe vecie, se vor bucura de toate bunurile. El săpă, în această locuinţă, o chilie sub pământ, pe care, isprăvind-o, nu se mai arătă thracilor. Scoborât acolo, trăi trei ani, prea mult căit de ei, fiindcă-l socoteau mort. La alu patrulea an, el ieşea de acolo şi se arăta ca mai înainte: aceasta fu cauza de-i făcu să creadă cu siguranţă că lucrurile ce dânsul le spusese lor erau adevărate. Ei povestesc toate „aceste mystere”.

 

 

Cât pentru mine, nici cred, nici nu contest aşa mult ceea ce priveşte persoana pomenitului Zalmoxis, nici cele ce spune ei despre locuinţa lui de sub pământ; însă îmi dau bine cu părerea că el a fost cu mulţi ani înaintea lui Pythagoras. Şi, în cele din urmă, fie că o fi fost om, fie că o fi fost vreun spirit protector al geţilor, să le fie de bine!”.

 

Eu, în această naraţiune, trebuie să deosebesc două elemente: primul, care se pare datorat geţilor proprii, şi este conţinut în § 94; cel de-al doilea, cuprins în § 95, şi e datorat coloniilor grece de la Marea Neagră şi Hellespont.

 

Din primul rezultă învederat că geţii credeau:  a) în nemurirea sufletului; b) că cei răposaţi se duc la Zalmolxis, pe care unii geţi îl ţineau drept o altă divinitate a lor, anume Gebeleizis[2]; e) că dogma nemuririi era la ei atât de generală, atât de puternică, încât în sacrificiul quinquenal al lui Zalmolxis, cei care nu puteau muri[3] se socoteau ca nişte criminali: zeul refuzând să-i primească în locaşul său, arăta cu aceasta că voieşte a-i pedepsi, lăsându-i în viaţă şi lipsindu-i de fericirile eterne ale celeilalte lumi; şi, în fine, d) geţii obişnuiau, în semn de ameninţare a divinităţii, a răspunde cu săgeţi la fulgerele şi trăsnetele Cerului.

 

Fiecare dintre aceste trăsături ale cultului lui Zalmolxis ne duce de-a dreptul la cultul dionysiac al thraco-phrygianului Sabazius.

 

Văzurăm, mai înainte, concepţiunea vieţii viitoare la thraci, dedusă din cultul lui Bacchus; la geţi, aceeaşi concepţiune o aflăm în legătură cu zeul Zalmolxis. Thracii, murind, credeau că se duc la Bacchus, ca să fie asociaţi la pompele bachice şi, schimbaţi în satyri, să intre în trupa zeului. Geţii de asemenea cred că, părăsind pământul, ei se duc să se aşeze la banchetul fericirii fără sfârşit al lui Zalmolxis. Thracii adorau pe Bacchus şi ca zeu al Soarelui; geţii azvârleau, după obiceiul altora popoare barbare, săgeţi contra nuorilor furtunoşi, care voiau să întunece pe zeul lor Zalmolxis, adică pe Soare. La thraci, Bacchus era zeul uni­versal, care însufleţeşte lumea, fiind, în acelaşi timp, Zeus, Hades, Soare şi Dionisos; la geţi, Zalmolxis pare a fi avuta o identică universalitate. În fine, sacrificiile umane, oferite periodic divinităţii gete, amintesc caracterul sălbatec şi barbaria primitivă, ce, în unele părţi ale Greciei şi Thraciei, le păstrase cultul lui Dionysos Infernalul, amintesc acele imoralităţi crude şi sângerase, făcute anual, în onoarea beoticului Dionysos Omestes[4] şi perpetuate sub numele de Omopbagii şi Agrionii[5] la Orchomene[6], Chios, Tenedos[7], Lesbos[8] şi Creta[9]; ele recheamă pe Sabazius, thraco-phrygianul, la care partea funebră era mai accen­tuată şi căruia chrestonii şi toţi thracii îi sacrificau pe morminte fiinţe umane; în fine, pe thracicul Zagreus, zeu al morţilor[10], marele vânător, care îi împinge înaintea lui şi îi loveşte pe cei ce el i-a hotărât pentru imperiul său (265)[11], întocmai precum Zalmolxis primeşte la sine pe cei ce i-a ales ca să sfârşească în suliţe.

 

O altă asemănare între ambele culte ne prezintă, mai departe, al doilea element din naraţiunea lui Herodot (IV, § 95): retragerea temporară a lui Zalmolxis în chilia subterană, în timp de trei ani, pentru a reapare la al patrulea, este, din punct în punct, legenda misterioasă despre scoborârea lui Dionysos în infern (pentru ca să o caute pe mama sa, Semele, pe care o smulge şi o duse în mijlocul zeilor, în Olymp, cu numele de Tbyone sau Dione[12]), care nu era decât forma îndulcită şi eufemică a morţii trecătore a lui Bacchus, urmata de învierea sa, odată cu venirea primăverii[13].

 

Astfel, dară, religiunea lui Zalmolxis este în fond religiunea lui Bacchus-Sabazius, cu characterul său infernal şi cu ferocitatea sa primitiv[14]. Fiindcă ge­ţii o îmbrăţişaseră cu ardoare, ea pătrunse în viaţa zilnică şi în organizaţiunea so­cială a naţiunii mai mult decât la ceilalţi thraci. Credinţa în viaţa viitoare era, la dânşii, atât de pronunţată, încât scriitorii antici arătau mirare, amestecată cu ironie, după cum se vede din cuvântul αδαντζοντες[15], pe care Herodot îl crea într-adins, spre a califica pre geţi[16] şi a-i caracteriza faţă de restul thracilor.

 

Cât despre numele ce îl ia cultul sabazic la geţi, unul, Gebeleizis, nu este cunoscut decât lui Herodot, pe când celălalt, Zalmolxis, este numele cel obişnuit la toţi scriitorii. Dacă acestea sunt numele a două divinităţi deosebite sau a uneia singure şi aceiaşi, autorii moderni se găsesc în dezacord. Bessel[17] presupune sau că Zalmolxis, pe care îl deduce greşit, de la zend. zem sskr. Gam = gr. γη; zemar = sub pământ, era numai un epitet al zeului Gebeleizis, a­dică Gebeleizis care locuieşte sub pământ[18]; sau că în religiunea getă exista dualismul, ideea binelui şi a răului, reprezentată prin numele dublu Zalmoxis şi Gebeleizis. Rösler şi Cless[19] consideră pe Zalmolxis ca un preot al lui Ge­beleizis; iar Goos[20] admite că Zalmolxis, zeu al războiului, nu este decât forma mai tânără şi mai renumită a lui Gebeleizis, zeu al Soarelui, care fac loc celei dintâi, precum Chronos face loc lai Saturnus, şi acesta lui Zeus; sau că Zalmolxis este numai ipostaza lui Gebeleizis. Socotim mai probabil că în Sabazius getic se adora două forme ale zeului, una mystică: Gebeleizis, cealaltă ordinară: Zalmolxis; şi, precum Dionysos lydian se numea Bassareus, de la nu­mele hainei lungi: bassara sau bassaris, ce o purta el si menadele din Lydia şi Thracia (bassarae sau bassarides), tot astfel Sabazius get se pare că-şi luase numele de Zalmolxis, de la mantaua ce o purta; căci, după cum am arătat în § 14, cap. VIII, de mai sus, Zάλμολξις (= Zαλμολξι-ς) înseamnă „purtător de piele sau de mantie”, epitet care se da şi în mitologia germana lui Wodan: hakul-brand, „purtător de mantie”[21].

*

Aceste raporturi constatate între religiunea getă şi Dionysos-Sabazius par a nu fi rămas neîntrevăzute, deşi în mod confuz, nici celor antici. Deja Herodot relata, după cum văzurăm, că grecii de la Marea Neagră şi Hellespont ţineau pe Zalmolxis, fie în semn de batjocură, fie poate mai mult în înţeles euhemeristic, de un fost sclav al lui Pythagoras, de la care învăţând doctrina acestuia, o răspândi la geţi şi, prin înşelătoare minuni, câştigă chiar vaza zeiască. Deşi părintele istoriei se îndoieşte, cu drept cuvânt, despre acesta, zicând că Zalmolxis este mai vechi cu mult decât Pythagoras, şi că ar putea să fie o divinitate a geţilor, δαιιμωυ Γέτηωυ Ϩπιχώιος, aceeaşi povestire din ce în ce mai amplificată o găsim însă la scriitorii posteriori, începând[22] cu Strabon, care ne spune: că un om din naţiunea getă, anume Zalmolxis, fiind ca sclav în serviciul lui Pythagoras, castigă de la dânsul cunoştinţe astronomice, cum şi în Egypt, unde de asemenea călătorise. Întors în patria sa, se bucura de o mare consideraţiune din partea poporului şi a căpeteniilor acestuia, pentru ştiinţa lui de a predica după stele şi după semnele cereşti. În fine, el reuşi să facă pe rege a-l asocia la domnie, ca pe un organ al voinţei zeilor. Deşi, la început, trecea numai de preot al zeului, cu timpulu însă deveni zeu însuşi: retrăgându-se într-o peşteră din muntele sacru Kogeonul, departe de orice contact cu oamenii, nu primea la sine decât pe rege şi pre miniştrii lui. El fu de mare ajutor regelui, care câştiga supunerea oarbă a poporului cel neascultător, până atunci, şi făcu să creadă că ordinile sale sunt înşişi ordinile zeieşti.

 

Să analizăm principalele puncte din această naraţiune:

 

1). „Zalmoxis a fost sclavul lui Pythagoras” este o opiniune de origine cu totul greacă, care se explică atât prin asemănarea, desigur numai aparentă, dintre doctrina pytagoreică a metempsycosei, şi doctrina nemuririi sufletului, a lui Zalmoxis[23], cât şi prin faptul că ideea vieţii viitoare se găseşte nu numai la Pythagoras, dar şi la Pindar, Empedokles, Platon, reunită cu o continuă purificare întru plecarea sufletului[24].

 

 

Imortalitatea însă getă a sufletului, ca şi cea druidică la celţi[25], diferă esenţial şi de concepţia greacă a vieţii viitore, şi de metempsycosa pythagoreică, ea constând în credinţa unei adevărate materiale învieri dincolo de această lume, în continuarea reală într-altă lume a vieţii duse pe pământ, moartea fiind pentru geţi mijlocul unei lungi existenţe, şi aceştia necunoscând nici rai, nici infern, nici purificarea sufletului, ci numai resurecţiunea.

 

2). „Zalmolxis a călătorit până la Egypt”. Fiindcă se susţinea că însăşi Pythagoras învăţase doctrina metempsychosei în Egypt, nimic mai natural decât a face şi pe pretinsul său discipol Zalmolxis să călătorească în acea ţară, de unde se credea, în genere, că vine toată ştiinţa şi înţelepciunea.

 

3). „Întors în ţara sa, Zalmolxis se bucură de stima celor de căpetenie”. Aceasta aminteşte pe Herodot. Strabo mai adaogă că „din cauza prezicerilor ce ştia să le tragă din starea cerului” ceea ce nu se află în Herodot; însă opiniunea că Zalmolxis fu pri­mit mai întâi în societatea regelui, apoi făcut sacerdot şi, în fine, zeu, se tine strâns de relatarea herodotiană: că unii considerau această fiinţă drept om, alţii drept zeu (Gebeleizis).

 

4). „Retras într-o peşteră neapropiată, el trăia acolo… în muntele care trece drept sacru şi se numeşte Kogaeonum”. Aci găsim o nouă proba despre caracterul sabazic al lui Zalmolxis; acel munte sacru Kogainon[26], unde se adora Zal­molxis, aminteşte pe deplin altarele rotunde si oraculele[27] de pe vârfuri de munţi şi dealuri ale lui Sabazius în Thracia, de care am vorbit mai sus.

 

Datele celorlaţi scriitori, despre fiinţa lui Zalmoxis, sunt şi mai contrazicătoare şi mai nesigure”[28].

 

 

[1] Gebalie înseamnă, în limbile vechi, inclusiv în cele semitice actuale, Muntean – n. n.

[2] Nu era o altă divinitate, ci un supranume al ei, Munteanul – n. n.

[3] La aruncarea în suliţe – n. n.

[4] Plutarch, Themistocol. 13; Pelopid. 21; Aristid, 8; Orph. Hymn. LI, v. 7.

[5] Plutarch, Quaest. Graec., 38; Sympos 8. Antonim, lib. 10. Ovid, Metam. 4, 390 seq.

[6] O. Müller, Kl. Scriften, t. II, p. 28.

[7] Porphyr, De abstin. Carn., II, 55; Aelian, De nat. anim., CII, 34; Plut., De defect. orac., 14; Arnob., Adv. gent., V, 19.

[8] Clem. Alex., Protrept., p. 36; Aelian, Var. hist., XIII, 2.

[9] Iul., Firm., p. 9.

[10] Diodor, I, 62, 64: Hesych, Heraclit, ap- Clem. Alex.

[11] G. Hermann, Aesch., trag, 1, p. 331:

[12] Cf. Pindar, Olymp., II, 25; Pyth., XI, 1; Apollod., III, 5, 3; Paus., II, 31, 2; Horat., Od., II, 1, 29.

[13] Plutarch, De el ap. Delph., 9. Cf. Preller, t. I, p. 564.

[14] În acest sens vedi Heuzey, Comptcs-rendus de l’Acad. des inscript., 1865, p. 374; idem, Mission archèol. de Macédoine, p. 131 seq.; C. de la Berge, Essai sur le règne de Trajan, Paris 1877 p. 31; Fr. Lenormant, Revue archéologique 1874 şi 1875.

[15] Her., IV, 98-94, cf. Heuzey, Miss. arch. de Macèd., p. 131 seq.

[16] Cuvântul αδαντζοντες, Herodotu IV, 94, îl şi explică. După Bessel, De rebus Geticis, 50, αδαντζοντες înseamnă a muri aşa că nici corpul, nici sufletul nu rămân. Scriitori antici, posteriori lui Herodot, înţeleseră însă că geţii atribuiau nemurirea numai nunţiului (solului – n. n.) trimis la Zalmolxis, din care cauză, din αδαντζοντες făcură vorba απαδαναζειν (Arrian, Anab., I, 3, cf. Rhusop., De Zamolxide secundum veterum auctoritatem., Götting, 1852, § 33), pe care unii o explică prin aceea că geţii puneau în numărul zeilor ori pe cine le plăcea (Lucian, Conc. deor., 9), απαδαναζειν, cei ce zeifică, făcători de nemurire. Acest cuvânt îl aplică geţilor Plato, Lucian şi Diodor.

[17] op. cit. pp. 44, 45.

[18] După unii, Gebeleizis ar însemna zeu al muntelui sau al munţilor, sf. Guignaut I. D., Religions de l’antiquité, t. II, part. III, Paris 1819, p. 1067; I. Grimm, Ueber Jornandes und die Geten, p. 25. După alţii, Gebeleizis ar fi dătător de repaus. Vedi Bähr ap. Herodot. 94. Chardon de la Rochette, Mèlanges, p. 69 seq. Rösler, Rum. Studien, 1871, p. 60, zice că Gebeleizis, din motive etimologice, este zeul Soarelui.

[19] Rösler, Das Vorrömische Dacien, Wien, 1864, 8. Cless, Pauly, Real-Encyclopädie, VI, 2, Zamolxis.

[20] Skizzen zur vorrömischen Culturgeschichte der mittlern Donaugegenden, în Archiv des Vereines für siebenbürgische Landeskunde, N. F. XIV, 124.

[21] Forma Zάλμολξις se găseşte la Hellanic, Plato, Lucian, Mnaseas, Diodor Sicul, Strabo, Diogeniu Laertiu, Porphyriu, Jamblich, Suidas (care dă şi varianta Zάλμολξις) etc. Iar la Herodot, Zάλμοξις mai decât Zάλμολξις;. Cf. Rhusop., De Zamolxide, § 10 seq. Bötticher, Rudimenta My­thologien Semiticae, Berlin 1848, p. 15. Lorenz Diefenbach, Origines Europaeae, p. 68, Frankf. Am Main, 1861. Porphirius, în Viaţa lui Pythagoras, zice că namele de Zάλμολξις vine de la pielea de urs, care s-a pas peste zeu la naşterea lui. Vedi Hehn, Kulturpflanzen und Hausthiere, III aufl. Berlin 1877, pp. 485, 486, despre această falsă etimologie. Am arătat mai sus că, după un scriitor antic, Alexandru Polihistor, citat de Macrobius, I, 18, 11, altarul de căpetenie al lui Dionysos-Sabazius era în Thracia, pe colina Zilmissus. Se pare că apropierea între acest nume şi Zalmolxis este numai din întâmplare, fără nici o legătură între ele. Dl Tomaschek (Über Brumalia und Rosalia, p. 358) vede în prima parte a cu­rentului Zilmissus numirea thracică a vinului. Rösler, Rum. Studien, esplică Zal-moxis prin „cu piele închisă, brună” şi adaugă: „Er hiess vielleicht auch Aβροξελμης, welches wir als thrakischen Personennamen Kennen” („El a fost numit și Aβροξελμης, nume pe care îl cunoaștem ca numele personal tracic” – n. n.).

[22] Hellanicus, care cel dintâi, după Herodot, vorbeşte despre Zalmolxis, dar se servea, pare-se exclusiv, din Herodot, după cum urmează din comparaţiunea textelor:

 

 

[23] Fabula despre condiţiunea de sclavie a lui Zalmolxis se putea lesne naşte la greci, care aveau un mare număr de sclavi geţi. Vezi Strabo VII. Influenţa lui Pythagoras asupra doctrinei lui Zalmolxis se atribuia şi abţinerii geţilor de a mânca animale. La Hermippus Callimachus, fragm. III, 41, Pythagoras se indica ca θράχώυ ϐόεας ϣμουμευος, si ca atare el îşi făcu o locuinţă subterană, Porphyrius, De vita Pythagorae, susţinând că Zalmolxis a fost la Pythagora. Asemenea şi Iamblichus, De vita Pithagorae, Kuster, p. 146.

[24] Lehrs, Populäre aufsätze aus dem Alterthum, II aufl., Leipzig 1875, p. 303 seq.

[25] Celţii credeau în nemurirea sufletului tot aşa ca şi geţii. Ei aruncau scrisori în flăcările care consumau cadavrul, crezând că mortul are să le ducă amicilor sau rudelor lor mai înainte morţi (Diodor, V, 28); ba chiar împrumutau bani, cu condiţiunea ca să fie plătiţi după moarte, în cealaltă lume, apud inferos (Valer, Maxim, II, 10; Mela, III, 2.

[26] Bessel, De rebus Geticis, p. 46, crede că legenda despre muntele Κωγαιουο şi-a luat naşterea de la cuvântul xαταγιο din Her., IV, 95, care cuvânt ar fi identic, prin însemnare, cu Zάμολεις, „locuitor sub pământ”, ceea ce nu e de admis. Rösler, Vorröm. Dacien, întreba dacă nu cumva cuvântul lui Herodot nu vine dintr-o confuziune produsă de asonanţa identică de nume a muntelui Κωγαιουο, mai ales că lângă acesta se afla şi o subterană.

[27] Cf. Suidas, Barth, Deutschl. Urgesch., I, 173: V. 26. § 8.

[28] Tocilescu Gr. G., Dacia înainte de Romani (operă premiată de Societatea Academică Română la 1877 din Fondul Odobescu), Annalele Societatei Academice Romane, Sessiunea annului 1877, Tomulu X, Bucuresci 1877, Bucuresci 1880, pp. 680-687.

 


Comments are closed