Gh. Alexici: Din trecutul poeziei poporane române

Chevalier: Ardeleni

De multă, multă vreme, ştiu acest studiu al lui Gheorghe Alexici, care mi-a fost de folos pentru premeditarea concertului „Zicălaşilor”, din iunie 2016, pe care îl numisem „Chemarea străbunilor” pentru că retrezea la viaţă străvechiul „Sub o culme de cetate”, dar şi trei cântece din perioada lui Ştefan cel Mare. Exista şi un al patrulea cântec ştefanian, închinat Lunii – „păstoriţa” care şi-a pierdut „turma de capre” (Capricornul ca reper al Timpului Lunar), dar îl vom lua în interpretare, muzicală şi teoretică, în curând.

Există, acolo, în aparenta negură a veacurilor, o puzderie de mărturii despre muzica veche a românilor, începând cu cele ale poetului Balassa Bálint (1551-1594), continuând cu cele ale Codex-urilor, cel al lui Cajoni şi al lui Anonymus, cu ale prinţului Paul Eszterházy sau ale „prinţului armoniilor”, Franz Liszt, care păstrează, în templul sacru al Muzeului din Budapesta nu doar notaţii ale melodiilor, ci şi importante consemnări ale prezenţei tarafurilor de lăutari în fruntea oştilor româneşti, ba chiar şi în deschiderea coloanelor triumfale ale alaiurilor domneşti. Liszt, de pildă, menţionează intrarea lui Mihai Viteazul în Karlstadt, în 1599, cu o suită şi o pompă asiatică, în fruntea alaiului aflându-se 10 lăutari ţigani, care cântau un marş triumfal[1], iar dacă vom corela informaţiile despre acest „marş” din 1502, 1599 şi 1680, cu partiturile polone, ungureşti şi româneşti, care conservă acelaşi „marş” al gărzilor domneşti, „Haiducii”, putem lesne înţelege, dacă vom asculta şi muzica reînviată din acele partituri, că muzica veche a românilor, stranie pentru unii, avea două segmente stilistice: o componentă preclasică, de tip „romanesca” (eu crezusem că „romanesca” fusese adusă la Suceava de Maria de Mangop, dar alte variante din spaţiul românesc, precum şi cele trei hore, culese de Domnul de Guisse, mă determină să concluzionez spre această segmentare; una mai populară, de tip „tarantela” – deci de Păstor care îşi pierde „turma” de închinători solari (şi le caută, în neostenit colind, şi Luna, dar şi Soarele), care devine muzică (şi dans) absolut lumească, lăutărească, rareori cu vagi trăsături ceremoniale (horele în cerc sau sinusoidale, dansurile cu măşti şi ancestrala bătaie cu ciomege etc.). Dar să nu ne grăbim, câtă vreme un strălucit antecesor al identităţii noastre, Dr. Gheorghe Alexici, ne-a lăsat o impresionantă temelie, pe care muzicologii, folcloriştii, etnografii ar fi avut obligaţia să dureze; măcar noi să poposim, pentru o clipită, acolo unde buruienişul indiferenţei şi al suficienţei, doseşte o importantă comoară a spiritualităţii naţionale”:

Nuntă la Rădeşti, Alba

Jocul, ritmul şi melodia sunt strâns înrudite la toate popoarele din răsăritul Europei. Ceea ce ştiinţa nemţească numeşte „scală maghiară” (ungarische Tonleiter) se găseşte aproape în­tocmai şi la noi, în muzica slavilor de miazăzi, la malo-ruşi, ici-colea şi la slovacii din Ungaria, în muzica turcească, la cazaci şi la baschiri. Aceleaşi condiţii de trai, legăturile geografice, istorice, etnografice şi încrucişările de sânge au lăsat urme neşterse în fiinţa etnică a popoare­lor din răsăritul Europei, care urme se vădesc mai lămurit în productul nefalsificat al geniului lor: în poezia poporană, în muzică şi în jocuri. Să nu uităm însă un lucru, că nu numai, spre pildă, portul şi poveştile trec de la popor la popor, dar mai cu seamă o baladă sau legendă, un cântec duios ori vesel, un joc plin de mişcare şi atrăgător etc.

Aşa, bunăoară, balada noastră „Meşterul Manole” (Cf. G. Dem. Teodorescu: Poezii populare române, pp. 460-470, şi în colecţia lui V. Alecsandri, Mănăstirea Argeşu­lui, pp. 186-195) a trecut la vecinii noştri unguri (la secui), unde ea poartă titlul de Kömives Kelemenné. Românii şi secuii de veacuri îndelungate trăiesc împreună şi precum se află urme de influenţă reciprocă în limba lor, astfel a priori trebuie să presupunem că şi în port, în joc şi în cântece vom da de influenţă venită dintr-o parte sau din alta. În constatarea obârşiei cuvintelor străine, punctul de pornire tot­deauna trebuie să ne fie: există oare la vecini, căci o împrumutare se poate face numai din con­tact? Vecinul cel mai apropiat al secuilor este poporul român, la care într-adevăr dăm de ba­ladă, unde e vorbă de un obicei (zidirea de viu în temelia unei clădiri), cu desăvârşire străin poporului unguresc, care obicei îl găsim numai la popoarele balcanice. Fără şovăire vom zice, deci, că secuii idea şi conţinutul baladei Kömives Kelemenné le-au auzit de la noi, şi fiindcă poporul analfabet nu traduce din cuvânt în cuvânt, numai cât îi rămâne în minte, au prescurtat balada noastră şi apoi au localizat-o, aplicându-o la clădirea cetăţii Deva. Părerea mea despre obârşia românească a baladei secuieşti Kömives Kelemenné, pe care am emis-o într-o broşură: Vadrózsapör (Budapest, 1897), azi e primită de întreaga ştiinţă ungurească (Cf. şi cartea mea: Texte din literatura poporană română, Buda­pesta, 1899. I., pp. 281-283).

Cea mai veche urmă în literatura maghiară despre influenţa poeziei poporane române o aflăm la poetul Balassa Bálint (1551-1594), care e cel mal talentat poet ungur din veacul XVI[2].

A fost un om cult, vorbea foarte bine latineşte, nemţeşte, turceşte şi limba polonă; înţelegea italieneşte, româneşte (a trăit şi în Ardeal) şi limba croată. El ne-a păstrat, dintr-o poezie po­porană română, şi un vers întreg, scris cu orto­grafie ungurească. Versul aflător la Balassa este pentru noi preţios, deci, şi ca monument de limbă din veacul XVI. Frumuseţea celor două poezii poporane române, amintite de el, şi duioşia ariilor lor au influenţat într-atâta pe Balassa, încât s-a apucat să scrie şi el două poezii ungureşti, după aria celor româneşti. Balassa Bálint poe­ziile lui (de dragoste) le scrie mai totdeauna după vreun cântec, auzit de el ca ostaş: face poezii după arii sârbo-croate, turceşti etc.

Poezia, nr. XXIX. e scrisă: „Az «Szavu nu laszenkaassa fata» oláh ének nótájára” (După aria cântecului românesc; «Savu nu lasă-n casă fata» sau: «Savu, nu lăsa în casă fata?»); poezia nr. XXXV: „ Arra az oláh nótára: «Az mint az eltévedt juhokat siratja volt az oláh leány» (Pe aria cântecului românesc: «Cum se văieta fata de român după oile rătăcite»)[3].

Iată cântecul cel mai vechi românesc, despre a cărui existenţă avem date sigure. Aceste date mărturisesc că el a trăit deja în veacul XVI şi a fost un cântec lăţit şi frumos. De n-ar fi fost o melodie plăcută, de bună seama n-ar fi trecut şi la străini. Dl Béla Vikár, care din încredinţarea Muzeului etnografic din Buda­pesta adună, de câţiva ani, melodii prin ţară, cu fonograful, a aflat acest cântec la Oroszhegy (com. Udvarhely), de la secui. În colecţia de melodii poporane a Muzeului etnografic, el poartă numărul 389. Punerea pe note, din placă, o mulţumesc domnului Stefan Kereszty, custode la Muzeu, care este un adânc cunoscător al muzicii poporane.

În Vásárhelyi daloskönyv (scris circa la 1670, editor Ferenczy Zoltán, Budapesta 1899), care conţine poezii de dragoste şi cântece glumeţe, poezia nr. 166 (p. 192) se bănuieşte a fi alcătuită tot de Balassa Bálint. Ritmul poeziei (4-4-4-2) este cu desăvârşire românesc […].

La cele înşirate, am să mai adaog notele unui joc românesc din veacul XVII, pe care le-am aflat în Biblioteca Academiei Maghiare. Jocul românesc (Olach Tanc) se găseşte într-un manuscris (circa 200 fete), făcut de un diletant, care şi-a notat deosebite cântece poporane de pe vremea lui, cântece bisericeşti, jocuri inter­naţionale şi de-ale popoarelor din Ungaria (cele mai multe slovace). La poeziile poporane de­scrie nu numai notele (adică aria), ci dă şi un vers din ele (versul începător), ceea ce la jocuri nu face de loc (numai notele le-a păstrat).

Notele sunt date cu tabulatură de orgă şi sunt scrise pe două voci. Pesemne sunt scrise pentru „epinette”; relaţia dintre bas şi melodie ne face să presupunem asta. Se mai află unele cântece bisericeşti, scrise pentru două clarinete şi cam 60 piese de studiu, tot pentru două clarinete. Numirile şi conţinutul jocurilor inter­naţionale, precum şi textele cântărilor ungureşti, literele şi bucăţica de hârtie alăturată, pe care se găseşte întreaga titulatură a prinţului Paul Eszterházy, mărturisesc, că cartea asta de cân­tece s-a scris în veacul XVII (între anii 1665-1700). Mai multe cântece din timpul curuţilor, descrise de Gheorghe Szencsey (manuscrisul, la Muzeul Naţional din Budapesta), cele ce se află în Codicele Mátray (tot acolo), în Vásárhelyi daloskönyv, în colecţiile din poezia curuţilor ale lui Thaly Kálmán (Vitézi énekek, Adalékok) se aseamănă cu cele ce se găsesc în colecţia asta a lul P. Eszterházy.

Înşirând cântecele, pe cari le ştie cânta pe „virghinal”, între jocuri (după, Süveges tánc) descrie notele jocului Olach Tanc. Acest joc are două părţi: o introducere mai scurtă, care se repetă, şi partea principală, mai lungă. „Proporcio” înseamnă repetarea întregii melodii niţel mai repede. Ritmul şi melodia seamănă cu jocurile noastre, numai cât modulaţia e mai primitivă, mai învechită şi ne sună cam straniu:

Se vede, deci, şi din manuscrisul prinţului Paul Eszterházy, că, în veacul XVII, jocurile româneşti erau foarte lăţite între unguri, ceea ce ne spune şi baronul Altorjai Apor Péter, în cartea sa Metamorphosis Transilvaniae, că ungurii joacă şi „jocuri româneşti” (Luceafărul, anul II, nr. 22, 15 noiembrie stil nou 1903, pp. 366-371).

Nuntă la secui

[1] Liszt, Franz, Des Bohémiens et leur musique en Hongrie, Leipzig 1881, p. 442

[2] Poeziile lui le-a editat Szilágyi Áron, Gyarmathi Balassa Bálint költeményei, (Budapesta, 1870.) Cf. şi celor scrise de dr. V. Branişte, în Transilvania, anul XXII.

[3] Şi cronicarii zic că aliatul lui Rákóczi, Constantin Vodă, când intra în Oradea-mare, muzica călăreţilor săi au cântat Cântecul fetei de român, care, pierzându-şi caprele, plângând le caută între munţi, iar soldaţii lui Rákóczi cântau Cântecul lui Kemény János, psalmul Dumnezeul lui Israel, care locuieşti în ceruri.