George Popovici: RUNC | Dragusanul.ro

George Popovici: RUNC

RUNC Convorbiri literare 1891

*

Glosă la o colecţiune inedită de documente moldo-câmpulungene

*

În nomenclatura topică, întâlnită în partea montană a Bucovinei, numirea Runc apare frapant de des[1]. În revistă, fugace, culegem de pe teritoriile a şaisprezece sate carpatine vreo treizeci şi trei de cazuri[2].

*

Dar cercul teritorial în care denumirea este răspândită nu rămâne închis în limitele munţilor bucovineni[3]. El este mult mai larg. În periferia lui cad toate provinciile locuite de români[4].

*

Este semnificativ faptul că, în confinele multora din amintitele complexe comunale, situate în Carpaţii Bucovinei, se poate constata existenţa unei pluralităţi de Runcuri. În hotarele satului Fundul Moldovei, am aflat vreo şase, în Dorna nouă, în Moldoviţa trei, în Ciocăneşti două, în Vama cinci[5]. Fenomenul indică că denumirea n-a putut fi imprimată respectivelor puncte topice în valoare de nume proprii. Ea cată să fi fost atribuită în funcţie de apelativ.

*

În regiunea despre care vorbim, locurile numite Runc sunt aproape exclusiv dealuri. Dar această coincidenţă, chiar dacă ar prezenta un paralelism desăvârşit, nu este decât accidentală; ea nu stă în vreun nex causal cu înţelesul cuvântului. Este, în genere, imposibil a presupune că runc are un termen care ar exprima configuraţia locală. Runcul Secăturilor[6], de exemplu; Runcul Ariniş[7], Runcul Boul[8] sunt, sub raport configuraţional, dealuri şi anume de felurite forme; Runcul Sacarelor cuprinde faţa unui deal şi o parte din şesul învecinat[9]; Runcul horodnicean este o terasă; cel de la Putna parţial o văgăună. În judeţul Prahova, întâmpinăm numele Runc, legat de o vale[10]. Iar Runcurile la care răspund teritoriile a sate întregi[11], prezintă în un singur cadru multiple variaţiuni de configuraţie. Vedem că formaţiunea topică, departe de-a fi un punct unificator, arată, din contra, divergenţe incompatibile. Nu aici vom putea, deci, bănui substratul comun al noţiunii.

*

Semnificarea cuvântului runc trebuie să-şi aibă locul în o altă grupă de idei.

Lexicografia indigenă nu ne vine întru ajutor. Cuvântul nu se află înregistrat în coloanele ei.

Din literatură cunoaştem numai două aprecieri etimologice, accidentale amândouă şi nule în privinţa elucidării.

Xenopol[12] află cuvântul enigmatic şi este dispus să admită în el o religie dacică.

Gaster[13] îi contestă romanitatea, fără a preciza unde cuvântul trebuie încetăţenit.

*

În ambele cazuri, înţelesul cuvântului rămâne un copil pierdut fără urmă. Dar acest nimb de adânc mister este numai reflexul unei nedumeriri individuale. În realitate, originea fonetică a expresiei şi chestiunea ideologică sunt de o evidenţă perfectă.

*

Primii stâlpi de drum conducători sunt puşi în scrierile autorilor romani, mai cu seamă în ale celor geoponici.

Acolo ne întâmpină verbul „runcare” şi substantivele „runcatio”, „runcator”, „runco”.

*

La Varror, Columella, Plinius, „runcare” apare în contexte unde înseamnă a plivi buruienele din holdele adulte şi de pe straturi[14]. „Runcatio” este săvârşirea acestui lucru agrest[15], „runcator” săvârşitorul[16]. Celebrul episcop din Hippo Augustin (m. 430), în epocalul „De civitate dei, libri XXII”, prima formulare sistematică şi admirabil de energic concepută a principiului despre supremaţia puterii clericale asupra statelor, istoriseşte, în un capitol plin de sarcasm, că desburuienirea arăturilor era pusă sub patronajul unei speciale divinităţi subalterne, numită Dea Runcina[17].

*

La Cato[18] verbul revine. Dar aici runcaţia nu se referă la purificarea holdelor. Efectul ei, după contextul de acolo, este curăţirea de spini a unui loc. Palladius[19] indică instrumentul întrebuinţat la astfel de operaţiuni şi îl numeşte „runco”.

Iese, aşadar, în relief ca semnificaţie mai abstractă stârpirea de plante, în stop teri-cultural.

A subsuma aici şi desarborirea, despădurirea pentru câştigarea de locuri arabile sau de păşune,este tot ce poate fi mai aproape şi mai firesc.

Dar, în această privinţă, tezaurul decimat al latinităţii antice nu oferă dovezi textuale.

*

Cu atât mai mult, însă, latina medievală. În glosarul ei, verbul „runcare” înseamnă a lăzui, iar substantivele runcus, roncale şi încă vreo câteva alte nuanţe sunt cuvinte ce se traduc prin laz, curăţitură.

*

Dovezi:

*

Un document baiovar fragmentar[20], scris către sfârşitul secolului al şaptelea sau la începutul celui următor[21], începe astfel: „quantum praecium venditoris ad emtoris de presente acceperunt et rememoratum runcum tradiderunt emptori demenio in perpetuo possidendi”.

*

Din o diplomă a regelui longobard Aistulf, din anul 753, notăm excerptul: „Quodsi in ipsis silvis roncare fecerit aut si peculia pabulaverit”[22]; iar din alta, a regelui Desideriu: „terra, silva, roncora et prata, insimul ad mensura justa”[23].

*

În capitala Remediu, „Dispoziţiuni penale, emise c. 800-806[24] pentru dieceza Curiensa”, de Remediu, semi-suveranul episcop al ei, aflăm un specimen în articolul prim („De dominicis diebus et reliquis festivitatibus”): „De opera vero quae abstinere decrevimus, iste sunt: arare, secare, excutere vannare, vineam facere, roncale, sepe, nogarios battere, lovellone collegere, lavendarias cosire, cerbissa facere, falce batere fabricare vel aliud magisterium facere et reliqua horum similia”[25].

*

În anul 856, februarie 25, un oarecare Haycho, pentru a salva libertatea fiilor săi, face o donaţie mănăstirii St. Gallus: „tradidi videlicet ad Hasumwanc ipsa marca adherentem runcalem i Lobam etiam et amplius continentem ex conditione, ut ipsi (sc. liberi) illic resideant et ibi laborant tempus vite suae”[26].

*

Din o diplomă, emanată în anul 1027 din cancelaria împăratului german Conrad II, spicuim: „de eadem corte cum capella ejusque dote cum omnibus suis appendicibus in integrum omnibus runcis novis cum suis intimis decimis, manso I”[27].

Iar un document al contesei Matilda, din anul 1096, contribuie: „de terra partim laboratoria et partim cum silva, quae inter runco (ra) deputata”[28].

Muratori a găsit şi un act inedit ferrariens (anul 1113), cu dispoziţiunea: „terram autem illam, quam roncabo, frui debeo per annos tres; postea reddam terraticum”[29].

*

De mai puţin interes sunt excerptele din două documente, din ediţiile benedictine ale lui Du Cange, anul 1142: „cum omnibus runcis et silvis, quae sunt juxta meam portionem” – anul 1184; „St. Mariae de Abbatia ubi jacere vollo relinquo runcos meos”[30].

Dar din rândurile unei diplome din anul 1235 iese la iveală, în pipăită plasticitate, semnificaţiunea ce o urmărim: „de decima de omnibus runchis omnium nemorum sive boscorum St. Zenonis, tam de illis runchis, qui iam facti sunt quam de illis qui adhuc in futuro fient”[31].

*

Adăugăm încă un citat, din statutele din Vercelli: „item quod habeant precipua mina prata, que sunt extra nemora, et omnes ronchos et terram cultam et vineas, quas ipsi comites et domini et prior predictus nomine ecclesie tenere” şi un excerpt din Statuta Cadubru: „ordinamus quod aliquis terrigena, forensis, non sit ausus nec possit, nec debeat in nemoribus Cadubru ronchare vel ronchari facere”[32]. „Roncare”, în înţeles de-a lăzui, şi „runcus”, în sens de loc curăţit prin stârpire de pădure sunt, deci, bine adeverite.

*

Faţă în faţă cu acest rezultat, punem unele constatări relative la runcurile din munţii Bucovinei.

Locurile numite runc sunt, în genere, situate în interiorul periferiilor săteşti sau în intima apropiere[33]. Ele sunt, dacă nu în toată întinderea, cel puţin parţial goale de pădure, vin aşezate la margine sau nu departe de codru, într-un cuvânt, nu sunt lipsite de semnele provenienţei lor silvice[34] şi sunt, sub raport teri-cultural, păşuni, fâneţe, arături, aşezări omeneşti[35].

Confruntarea operată întruneşte, în suficienţă, elementele ce le cere explicarea româneştii numiri Runc[36].

Aceasta din urmă este de cea mai lucie origine latină şi indică, prin semnificarea sa, că locul la care se raporta este o curăţitură.

*

Avem noi de-a face cu un arhaism, dispărut din uzul limbii noastre, cine ştie în ce secol medieval, şi transmis nouă numai sub forma pietrificată, de numire topografică? Înainte de toate, expresiunea este un interesant document istoric. Din ea sare o scânteie, în al cărei străfulger devine vizibil un nou fir de legătura dintre Roma şi cultura noastră[37]. Suntem în faţa unui monument ce mărturiseşte despre înaintările civilizatoare ale agricultorilor şi păstorilor de viţă latină în bătrânii codri dacici.

De altminteri, două documente moldo-câmpulungene[38] şi poezia muntenilor bucovineni arată că ar fi greşit a bănui în acest eufonic cuvânt o fosilă lingvistică memorială. Materialul indicat oferă, totodată, şi atestări ce confirmă, într-un mod cum nu se poate mai deplin, concluziunile semantice.

Din documentele relevate, primul este un act de vânzare, dat, în 1697, iulie 25, la mâna fraţilor Hurghiş. „Le-am vândut”, certifică vânzătorul, „o moşie car(e) au fost a părinţilor noştii anume la Bistriţ(a)[39] anume poiana Oiţa şi cu runcuri de păscut din piatra din capul strânpturii din gios pân în capul străpturii Orati din sus ales cari le sunt vândute iar cu runcuri de păscut”. Întrevedem precis natura economică.

*

Încă mai explicit este al doilea document, un inventar din 1768, februarie 20[40]: „am un runc, care a fost lăzuit de tatăl meu cu foc şi cu securea – şi runcul Brezei, şi aceste două runcuri încă nu-s împărţite”.

Izvoarele aflătoare în poezia poporană nu sunt mai puţin clare.

În comuna Fundul Moldovei există o strigătură, în care poetul anonim apare în situaţiunea unui flăcău, care a îndrăgit o fată ce are de zestre o pădure:

*

„Leliţă cu ochi căprii,

După mine tu să vii,

Că din brazii tăi cei verzi

Eu ţi-oi face runculeţ

Pentru vaci şi pentru oi,

Să le paştem amândoi”[41].

*

Un alt specimen, în aceeaşi vreme interesant şi pentru detaliile demonologice:

*

„A codrilor crăiasă

Şi a zmeilor mireasă

Iese, seara, într-amurg,

Paşte cerbii sus, pe runc,

Ciutele şi caprele

Şi le mulge laptele

Şi-l încheagă în fântână

Să nu iasă altă zână,

Şi îl face mândru caş,

Bolovan de bicaş,

Şi îl pune în părău

Să-l spele apa mereu,

Să-i treacă dorul de zmeu”[42].

*

Un al treilea, o doină, în care întâlnim frumoasa derivaţiune a runcului[43]:

*

„Frunză verde, iarbă lată,

Aşa-mi vine câteodată

Să-mi las mamă, să-mi las tată,

Lumea-n cap ca s-o apuc

Şi-n pustiuri să mă duc,

În pădurea fără stâni,

În codrii fără stăpâni,

Să m-apuc să runculesc

Loc să-mi fac, ca să trăiesc

Şi să scap de boieresc”[44].

*

Apoi, un fragment dintr-un cântec de ogor:

*

„Şi să scoată rădăcini

De copaci şi mărăcini

Şi să facă foc cu iască

Codru-ntreg să-l runculească,

Să facă codrul ogor,

Să semene grâuşor”[45].

*

În urmă, un bazin bizar, în care fantezia poporului îmbracă originea runcurilor în farmec mitologic:

*

„Zâna codrilor şi-a pădurilor scoate, noaptea, cerbii şi căprioarele, de le paşte pe runc. Adică runc se chema, demult, imaşul sălbăticiunilor. Iar când nu mai aveau sălbăticiunile branişte îndeajuns, atunci zâna punea pe cerbi să jupuiască, cu coarnele, copacii, ca să se usuce; pe căprioare le punea să roadă coaja copacilor; pe porcii sălbatici să rupă rădăcinile şi să sape pe sub copaci, ca să cadă jos; pe urşi să care copacii la un loc şi pe corbi să dea foc lemnelor şi să care cărbunii din loc. De aceea corbii sunt aşa de negri. Şi pentru ajutorul lor se hrănesc din stârvurile sălbăticiunilor. Şi aşa s-au lărgit runcurile”[46].

*

Şi, în anexă, o legendă, identică în motiv, dar creştină în personaje şi scenariu:

*

„Când a început Hristos a boteza pe păgâni, au fugit toţi demonii şi s-au ascuns în codri şi în păduri întunecoase. Dar Hristos a pus pe Sfântul Ilie cu bici de foc să-i alunge şi de-acolo. Şi Sfântul Ilie a început a trăsni în diavolii ascunşi. Unde pălea pe câte un drac, ardea pădurea împrejur şi acel loc se cheamă runc, de atunci. Dumnezeu voieşte să moară dracii şi să facă loc la creştini, ca să se lăţească şi prin păduri”[47].

 

Tot în acele regiuni de munte circulă şi proverbele „De pe runc nou iese brânză multă”, „de la iarba de runc vitele se împung”[48], amândouă primordiale observaţii păstoreşti, înţelepciuni de stână.

Din exemplele spicuite reiese cum că runcul, în funcţie de apelativ şi în moştenită semnificaţie, se afirma vioi în circulaţia limbii. Românii îşi dobândeau noi pământuri din stăpânirea codrului verde, runculindu-l.

Rămâne a ilustra actuala vigoare lexicală a acestor termeni[49].

*

Aici, rezultatele vor fi mai defavorabile. Numai pe alocuri[50], cuvântul şi derivaţiunile sale mai află aplicaţiuni izolate si anacronice. De altminteri, a trecut circulaţia lor peste ultimul moment de agonie[51]. Chiar memoria primitivului lor înţeles există numai sporadic[52]. Alături cu absolutismul cuvântului, s-a ivit şi indispensabilul corelat: descompunerea semnificaţiei[53]. Nota esenţială s-a înfundat şi actuala generaţie umple lacuna arbitrar, cu note prinse din aparenţele concrete ale locurilor la care se referă denumirea[54].

*

La suprafaţa curentului viu, sunt astăzi vocabulele: curăţitură, curătură, arşiţă.

Cele două dintâi, în înţeles de loc despădurit prin instrumente[55]; arşiţa, în sens de pădure prefăcută în câmp, prin foc[56].

Din citaţiunile scoase din documentul din 1768, rezultă că uzul limbii punea cuvântul runc indistinct pentru amândouă speciile de locuri lăzuite[57]. Runculire este tot atât de mult arderea pădurii, în scop de-a o preface câmp, pe cât şi curăţirea ei cu securea. Indicatul dualism faptic n-a rămas fără sedimente lingvistice. El a născut termeni specifici. Pe lângă abstractul runc, limba a activat în substantivele curăţitură (curătură) şi arşiţă creaţiuni diferenţiate. Acestea au anihilat, tot mai desăvârşitor, uzanţa celui dintâi. După lupte seculare, runcul a căzut.

*

Este misiunea cuvântului pentru eternitate încheiată?

Limba literară nu va simţi îndemnul de a reabilita pe acest deposedat nobil, de pur sânge?

*

George POPOVICI

(Convorbiri Literare, Anul XXV, No. 9, Bucureşti, 1 decembrie 1891, pp. 705-716)

*



[1] Fenomenul îl aflăm remarcat şi în V. Bumbac, Schiţe de excursiuni feriale, Revista Politică, An V, No. 16, 17, în o notă subliniară.

[2] După excelenta hartă a Institutului Geografic Militar din Viena: În Gura Humorului – Runcul Largei, Runcul lui Ochian; Capu Câmpului – Dealul Runc; Stulpicani – Runcul Tochin, Runcu; Slătioara: Runcul Tăutului; Frumosul – Runcul Cadoi; Vama – Runcul Focşu, Runcul Ariniş, Runcul Porcului; Prisaca – Runcul Prisacei; Câmpulung – Runcul, Runcul Corlăţan; Moldoviţa – Runcul, Runcul Boul; Sadova: Runculet; Fundul Moldovei – Runculeţ, Dealul Runc, Runculeţ; Breaza – Runcul; Valea Putnei – Runcul Poştei; Valea Seacă – Runcul, Runcul dos; Ciocăneşti – Dealul Runc; Dorna – Runcul Rusca, Runcul, Runcul Candrenilor, Runcu, Runc, La Runc, Runcul, Runcul. Cercetări locale ar scoate la iveală un număr mai mare încă. În Fundul Moldovei, de unde harta înseamnă trei Runcuri, în realitate se află vreo şase.

[3] O regăsim, pe alocuri, şi în diferite alte părţi ale Ducatului, de exemplu în teritoriile satelor Vicovu de Jos şi Horodnicu de Sus (vezi Harta Institutului Geografic), la Putna (informaţiune din partea d-lui supraforestier Ulric din Horodnic), la Crasna (împărtăşire particulară), şi în Prevorochi (Wickenhauser, die Urk d Kl Moldowiza, Wien 1862, 222)

[4] Ajunge o ochire în, de exemplu, Frunzescu, Dicţionar topografic şi statistic al României, Buc. 1872, 41; Radian, Despre judeţul Bacău (Buletinul Societăţii Geografice Române, An IX, 48); Filip, Notiţe geografice asupra Olteniei (Buletinul Societăţii Geografice Române, An VII, 90); Lahovari, Dicţionar Geografic al judeţului Argeş, Buc. 1888, 132; Ionescu, Agricultura română din judeţul Mehedinţi, Buc. 1868, 110 sqq; Bielz, Handbuch der Landeskunde Siebenburgens, Hermannstadt 1857, 6o1.

[5] Cifre mai mari decât le dă harta şi datorate unor informaţii primite de la persoane locale. Amabilele împărtăşiri ale acestora (d-nii R. Bârgăoan, paroh, Ciocăneşti, M. Ciupercovici, forestier, Fundul Moldovei, E. Lewicki, forestier, Moldoviţa, N. Lomicovschi, paroch, Vama, D. Popescu, paroch, Gura Humorului, V. Zurcan, învăţător, Dorna) le am în vedere oriunde mă refer la un chestionar.

[6] Fundul Moldovei

[7] Vama

[8] Moldoviţa

[9] Fundul Moldovei

[10] Frunzescu, Dicţionar topografic şi statistic, IX

[11] Frunzescu, 41

[12] Xenopol, Teoria lui Rossler, Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filosofie, An II, vol. IV, 556

[13] Gaster, Nomenclatura topică a judeţului Vâlcea, Buletinul Societăţii Geografice Române, An. VI, 137

[14] Varro, De re rustica, I, 30; Columella, De re rustica, II, 3; Plinius, Naturalis historia, XVIII, 21, 47

[15] Columella, II, 12. 6 , 12. 9, 9. 18. Plinius, XVIII, 21

[16] Columella, XI, 3. 19

[17] Augustin, De civitate dei, IV, 8, cf. Servius ad Georg I. 12, Huschke Jurisprudentine anteiustinianae, ed. Ter. 4

[18] Cato, De re rustica, II. 4

[19] Palladius, De re rustica, I. 43, 3

[20] Monumenta Boica, XXVII. Mon. 1829, Colect. Nova I, 5

[21] Bruner, Zur Rechtsgeschicte de rom. u germ., Urkunde, Berlin, 1880

[22] Du Cange, Gloss med. et inf. latin, Ed. Favre, voc Runcalis. Dar Du Cange introduce citările relative la Runcalis prin o definiţie greşită. Excerptele aduse de el arată, evident, că e vorba de locuri lăzuite, iar nu de câmpuri de au fost purificate.

[23] Du Cange, voc. Runcalis (runcora).

[24] Schroeder, Lehrb. d deutsch. Rechtsgesch., Leipzig, 1889, 236, cf. Bruner, Deutsch Rechtsgesch, I, Leipzig, 1887, 364 sq.

[25] Monumenta Germaniae, Legum T. V. 442, Ed. Zeumer; 182, Ed. Haenel.

[26] Wartmann, Urkundenbuch der Abtei Sanct Gallen, II, Zurich, 1886, 65.

[27] Du Cange, voc Runca. Forma admisă de Du Cange nu are întemeiere. Semnificaţia propusă de el dă, cu privire la adjectiv (runci novi) o absurditate. Lucrul se schimbă îndată de înţelegem prin runcus o curăţitură.

[28] Du Cange, voc, Runcalis (runcora).

[29] Muratori, Antiquitates ital med aev (ed. 1770-80) IV col 326.

[30] Du Cange, voc. Runcus, v. notele 24 şi 28.

[31] Du Cange, voc. Runchi. Chiar şi în faţa acestui context precis ca o definiţie, Du Cange rămâne în eroarea sa, izvorâtă din galicism (franc. Ronces).

[32] Du Cange, voc. Ronchus; voc. runcare (ronchare)

[33] Chestionarul vămean: Runcurile sunt situate în apropierea satului sau cel puţin a locuinţelor omeneşti – cf. harta Institutului Geografic Militar din Viena.

[34] Chestionarul din Fundul Moldovei: Runcurile aflătoare pe teritoriul satului Fundul Moldovei sunt toate locuri goale, unele cu mai puţină, iar altele cu mai multă pădure tânără, pe alocuri; altele, fără pădure pe ele, precum Runcul Sacarelor şi Runcul Ţâmpenilor. Fiecare se mărgineşte însă cu locuri păduroase, fie din toate sau dintr-o parte numai.

[35] Chestionarul ciocăneştean: Runcurile sunt, în parte, păscătoare, în parte, fânaţ. – Chestionarul dornean: Au întrebuinţare de păscătoare, fânaţ, arătură, mai înainte locuri numai de păscut.

[36] Un academician român a emis, nu de mult, în nume propriu, opţiunea despre filiaţiunea cuvântului „runc” din verbul român „a arunca”. Ideea este de o imposibilitate evidentă. Ambele cuvinte sunt cosângene, negreşit, dar numai în linie transversă.

[37] Asemenea indicii există, în bună parte, şi pentru vechiul drept român. El are, netăgăduit, multe rădăcini în dreptul roman, cu deosebire în cel vulgar, şi arată, şi în ulterioarele sale dezvoltări, un caracter romanic, dacă facem abstracţie de întocmirile politice, în care s-au manifestat timpuriu influenţe străine.

[38] Inedite, aflătoare între hârtiile familiei Zugrav, din Ciocăneşti, în Bucovina.

[39] Numire străveche a satului Ciocăneşti. O inedită carte de judecată, emanată în 31 iulie 1775, din cancelaria vorniciei Câmpulungului, „precum au avut giudecată de faţă înaintea mea Damaschin Hurghiş din vatră cu Ion Ciocan ot Bistriţa de la Ciocăneşti”.

[40] Documentul mi-a fost accesibil numai în o monstruoasă traducere germană. Originalul român lipseşte.

[41] Chestionarul din Fundul Moldovei, în care d. Miron Ciupercovici a adunat, cu multă pricepere, un material foarte avut.

[42] Auzit de la Victor Andronicescu din Fundul Moldovei.

[43] Chestionarul din Fundul Moldovei: Se zice că mărginaşii, adică oamenii din satele care erau în preajma munţilor şi a pădurilor mari, sihle în care se oploşeau tâlharii, făceau poteră şi dădeau foc, de jur-împrejur, unui munte sau deal cu pădure, unde ştiau că se ţin tâlharii, şi ziceau apoi că au runculit pe tâlhari.

[44] Auzit de la Simion Frâncu din Fundu Moldovei.

[45] Auzit de la Maria Ursescu din Fundul Moldovei.

[46] Auzit de la Dumitru Şuiu din Fundul Moldovei.

[47] Auzit de la Andrei Şuiu din Fundul Moldovei.

[48] Auzite în Fundul Moldovei.

[49] Cercetările mele se mărginesc la teritoriul districtului Câmpulung, în Bucovina.

[50] Chestionarul din Fundul Moldovei înregistrează cazuri din Sadova şi Rus pe Boul.

[51] Chestionarul ciocăneştean: Astăzi cuvântul runc e numai o denumire locală. Verbul „a runculi” nu se menţionează defel. – Chestionarul dornean, vămean, moldoviţean şi cel din Gura Humorului constată acelaşi fapt.

[52] F. Zdrob, din Fundul Moldovei: Locurilor deşerte de păduri, adică câmpurilor ce se făceau, demult, prin păduri, le ziceau oamenii runcuri. – Chestionarul moldoviţean: Între cuvintele întrebuinţate pentru a exprima o lăzuire, cuvântul runc nu-l aflu. Vorba „a runculi” nu este obişnuită, nici cunoscută. – Chestionarul dornean: Runc nu are acest înţeles de lăzuire. – Chestionarul ciocăneştean: Or de-i runc curăţitură nu se poate şti. – Chestionarul din Gura Humorului: Expresiunea runc, în înţeles de curăţitură, nu este cunoscută. De asemenea, nici verbul a runculi.

[53] O nuanţă intermediară par a vădi basmul şi legenda din Fundul Moldovei.

[54] V. Bumbac, lucrarea citată: Unii din munteni îmi spuseră că Runc însemnează un munte despădurit, alţii, din contră, zic că însemnează picior de munte. – Chestionarul ciocăneştean: Oamenii cred că numirea runc înseamnă un deal stâncos, corhanos şi gol de pădure, cu tufe şi ciritei, numai unde şi unde sălbatic şi puţin productiv. – Chestionarul vămean: Se presupune că mai ales corhanelor sau vărţarelor goale li s-au dat, în vechime, numirea de runc şi astăzi, să fie crescută sau nu pădure pe el, tot runc se numeşte, ca mai înainte. – Chestionarul din Gura Humorului: Oamenii ştiu da răspunsul, cum că ei sub „runc” îşi cugetă o ridicătură de loc, un deal gol de pădure, cel puţin în parte. – Chestionarul din Fundul Moldovei: Numirea runc înseamnă, după închipuirea şi socotinţa poporului, un deal gol din vechime, care trebuie, după forma lui, să fie lung trăgănat.

[55] Chestionarul vămean: Curăţitură, unde s-a tăiat pădurea, ca să se facă păşunat. – Chestionarul din Gura Humorului: Numirea curătură este cunoscută şi ei numesc astfel o parte de loc, pe care a fost, odinioară, pădure, care însă s-a curăţat. – Chestionarul din Fundul Moldovei: Locurile ce se stârpesc de pădure, prin instrumente, se numesc curăţituri.

[56] Chestionarul din Fundul Moldovei: Locurile de pădure care se ard cu foc, pentru a se preface în câmp, se numesc arşiţă.

[57] Ca şi în basmul poporan, unde curăţirea şi focul contribuie, amândouă, pentru lărgirea runcului.


Comments are closed