George Coșbuc: Ziua-nvierii | Dragusanul.ro

George Coșbuc: Ziua-nvierii

Chipul lui Iisus

Chipul lui Iisus

*

E soare-n cer și cântec de clopote e-n sat,

Biserica e plină de cei carie-au plecat

Din zori şi de cu noapte, din dealuri şi cătune.

Sunt Paștile: Văzduhul e parcă-o rugăciune

Şi totu-i sărbătoare pe văi şi pe câmpii,

Cu flori şi cu isvoare, cu glas de ciocârlii.

El, El dă zilei farmsc şi farmec dimineţii,

El morţii dă repaos, dă dragoste vieţii!

 *

Dar colo, într-o casă, la margine de sat,

Nevasta nu-şi găsise nici vreme de-mbrăcat,

Nici loc măcar de-astâmpăr, în ceasul învierii,

Cu faţa pustiită de viforul durerii

Ea stă-n genunchi, de pază bolnavului culcat

În leagăn. Capu-i veşted îi geme răzimat

De-o dungă răbdătoare, cu mâinile sub dânsul.

Ea, vesela de-a pururi, abia ştiu ce-i plânsul

În zilele fetiei, şi-un gând o-nsenina

De când ѳ măritată: că Domnul îi va da

O fată drăgălaşă, cu ochii de cicoare

Ca tată-său, şi blândă şi veşnic zâmbitoare

 *

Ca mă-sa! Puişorul! Oh, bine ce va fi!

Şi va zâmbi copila când mă-sa va zâmbi,

Şi una o să-ndemne la râs pe ceealaltă.

O vede mică-n leagăn, şi inima-i tresaltă

Şi-i creşte fata, creşte, bujur şi ghiocel,

Și uite cum se-ncearcă să steie copăcel

Şi bâlbâie, şi cade, dar râde şi se scoală.

Ce veselă-i, când vine să şi pună capu-n poală

La mamă-sa şi-ndrugă cuvinte de-ale ei.

Şi creşte ca din apă, n-o vezi înaltă ce-i?

Cât mă-sa e de-naltă, şi-ajunge la zăvor

Şi singură-şi deschide, când iese-n foişor.

O vede-n gând şi râde, şi tremură nevasta:

O, Doamne, tu eşti mare, şi dulce-i viaţa asta!

 *

Dar a venit copila s-o-nveţe cum să plângă,

Să-i frângă rostui vieţii şi sufletu-i să-i frângă

Prin zbuciumul durerii; de două săptăâni

Copila mamii n-are răsuflet în plămâni

De multă izbitură şi nopţi făr-alinare.

Degeaba-i mai descântă, că leac într-asta n-are,

Şi slujbele-s degeaba, şi macu-n aşternut,

Şi vinerile mă-sa degeaba le-a ţinut.

Şi i-a citit şi popa, dar nu i-a fost de samă

Sub patru evanghelii a stat sărmana mamă

În braţe cu odorul, sub sfântul patrahil,

Şi tot nu prinde suflet sărmanul ei copil!

 *

E singură. Bărbatu-i e dus la liturghie.

E prea păcat de morte ca nimeni să nu fie

Din casă la-nviere, şi s-аr fi dus și ea,

Dar azi se liniştise copila şi dormea,

Cum stă aşa, pe leagăn, cu frutea pe o dungă,

O-nvinge oboseala şi fierberea-ndelungă,

Pe-ncetlea-nchide ochii: e cald şi e frumos

Şi-n geamuri bate cerul cu soare şi miros,

Şi ea, de nedormire, ѳ galbenă şi frântă,

Şi-i linişte-n odaie, şi clopotele cântă…

 *

Ah, iată cum aleargă, de-a lungul unui plai,

Copila mamii albă ca îngerii din rai

Şi capul mic şi vesel pe spate şi-l aruncă,

E linişte pe dealuri şi cântece pe luncă

Şi fete-n haine-albastre ca cele de-mpărat

Se joacă-n scânteierea văzduhului curat.

Pe sus, năluci încinse cu fulgere încinse.

Copila mamii-n zarea câmpiilor întinse

Tot face semn să vină şi mamă-sa la ea.

Şi mama pleacă grabnic şi parcă se ducea

Pe sus, plutind pe aripi, şi nu putea s-ajungă

O ţintă-aşa de-aproape şi-o cale-aşa de lungă!

 *

Dar uite-acum! Din vale, vin popi, cădelniţând,

Şi-n capetele goale creştinii vin cântând:

Sunt toţi bătrâni ca vremea, iar preoţii-nainte,

Ei sunt bătrâni şi cântă, dar slabele cuvinte

Abia răsar din gură şi-apoi pierdute mor

Prin bărbi tremurătoare; iar cântecele lor

Răsună ca din peşteri, fac vuiete-necate

Ca plângerile toamnei prin frunzele uscate

Şi mama-si face cruce, s-apropie un pas,

Dar când zăreşte mortul, rămâne fără glas,

Copila ei pierise şi-o vede că-i aproape:

 *

Ea sare buimăcită şi-apucă vrăjmăşeşte

Copila, o ridică din leagăn, o priveşte

În ochi: ei sunt de sticlă şi morţi, ca de pământ,

O ţine sus, dar capul copilei cade frânt,

O scutură puternic, ca-n suflet să-i pătrudă,

Cum ţii de piept pe unul şi-l scuturi, să-ţi răspundă

Şi-o strânge furtunatic, un urlet a gemut,

Era durerea mamii, căci ei i s-a părut

Că-aude roata morii şi roata stă deodată.

 *

Se uită lung în juru-i, se-ntoarce spăimântată,

Cu ochii plini de vifor, cu sufletul pătruns

De-un fulger: parcă vede, în casă-aici ascuns,

Duşmanul ei, hainul, ce vine să-i sugrume

Bărbatul şi copila, pe dragii ei din lume.

 *

„Să nu ne laşi, măicuţo!”, îi zice, de la piept,

Copila ei cea moartă. „Nu, nu!”, răspunde biata,

„Te apără măicuţa pe tine şi pe tata!”.

Şi strânge-apoi copila la sufletul ei plâns,

Că moartă să nu fie, murea de-atâta strâns,

Şi iese cu ea-n braţe, spre sat apoi s-abate,

Cu ochi aşa năpraznici, cu mâinile-ncleştate,

Aleargă, ţine dramul bisericii şi-n drum

Se dau creştinii-n lături, cruciți că văd acum

Ce n-au văzut în viaţă: vă groaza şi păctul,

Dr ea aleargă-ntruna, să-şi apere bărbatul,

Căci el acolo-i singur, şi dacă va sosi

Duşmanul înainte, ea nu-l va mai găsi.

 *

Cucernici stau creştinii, în pace şi iubire,

Smerit plecând genunchii şi limpedea privire,

Iar clopotele cântă; deodată ei tresar:

Ea vine, parcă-i vifor, de flăcări ochii-i par,

Năvalnică s-azvârle să-şi facă drum cu sila.

Şi spaima face vuiet şi jalnic ţipă mila

Din tinda-ndesuită de-o lume de femei.

S-abat în două laturi creştinii-n drumul ei,

Năuci de fără-vestea urgiei care-i bate.

*

Cu ochi aşa năpraznici, cu mâinile-ncleştate

Pe piept, ca o nălucă visată de-un nebun,

Desculţă, nedormită, şi hainele ei spun

Că nu e semn a bine, că-i blestem şi pierzare,

Pedeapsă peste dânşii, în ziua asta mare.

 *

Ea însăşi buimăcită, în jurul ei privea,

Căci îşi pierduse capul și nu mai pricepea

Cărările; în fața bărbatului pierdută

Privea în altă parte, el mut și dânsa mută.

Iar când el zise-n urmă „E moartă?”, ca din drum

Un om grăbit, ea silnic răspunse: „D-apoi cum?.

Se-ntoarse-apoi cu spaimă, izbită ca din mână;

Ardea de-ntunecată privirea ei păgână

Și buzele jucară de-un tremur fioros:

Văznse cruci şi facle, şi chipul lui Christos.

El, azi, omoară moartea cu veşnica viaţă,

E sfânt şi e puternic, şi stă aici, de faţă

Cu mine şi cu tine, eă toţi suntem ai lui:

Iar dacă plângi, el tace; sub pază-i de te pui,

El tace: şi durerea când urlă şi te face

Să rupi pământ cu dinţii de mult amar, el tace!

 *

Şi ea, lăsând copila din mână-a ridicat

Cu vuiet pumnii-n aer: „Da, cât nu l-am rugat!

Lui cântec şi tămâie, lui rugile şi plâsul,

Lui preoţi și biserici, şi toate pentru dânsul!

Că zece bani de are un biet de pe cărări,

În loc să-şi iee pâine, îi dă рe lumânări,

Рѳ fumuri de tămâie; el toate ni le cere

Şi-n schimb ne dă-ntunerec, şi foame, şi durere”.

 *

Muriseră creştinii în jur de-acest cuvânt,

Iar preotul din mână scăpă paharul sfânt

Şi sta cu ochii-n ceri şi galben ca paharul:

Părea că s-aprinsese de trăznete altarul.

„Dar cine-l pune, oare, să fie Dumnezeu?

Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu:

De-al lui îi pasă numai, de-al altora ce-i pasă?

Lăsaţi-mă! E moartă, şi uite-l, nu mă lasă!”.

*

Cu vuiet ea s-azvârle, dar zece mâini o ţin.

Ea plânge, tot altarul de hohot este plin,

Ea ţipă şi scrâşneşte şi bate din picioare,

Dar alte zece palme pe gură-i pun zăvoare.

Aşa-necată urlă, la Crist cătând mereu:

„Copilul lui e colo, şi-aici copilul meu:

De-al lui îl doare numai!”, şi iarăşi e curmată

De mâinile-ngrozite, de multe mâini deodată,

Şi mulţi se dau în lături şi mulţi se-ngrămădesc,

Iar Crist rămâne singur, căci toţi, acum, privesc

La zbuciumul durerii: de mulţi încercuită,

Mâniile slăbiei o fac mai zvârcolită,

Şi-o clipă, mântuindu-şi vorbirea de sub mâini

Ca fulger se întoarce spre-altar cu ochi păgâni

Şi geme ca junghiată: „De-al altora nu-l doare:

Pe-al lui să şi-l învie, pe-al meu să mi-l omoare!”.

 *

Au scoa-o cu puterea. Pe drumu-ndelungat

O duc acum pe braţe, căci n-a mai încetat

Să ţipe-n zvârcolire, lovind pe cei ce-o poartă.

Bărbatul ei, în urmă, având copila moartă

La piept, e dus cu gândul şi vine-ncet şi trist.

E soare-n cer, puternic şi mândru ca un Crist,

E linişte pe dealuri şi ca o rugă sfântă

Trec şoapte prin văzduhuri, iar clopotele cântă.

E ziua veseliei, cu glas de ciocârlii,

Cu zâmbete şi jocuri, şi risuri de copii,

Căci azi învie Domnul, iar Domnul este mare

Şi nimeni nu cunoaşte ascunsa lui cărare.

 *

George СOȘBUC

*

Chipul lui Iisus

Chipul lui Iisus

(Tribuna poporului, Anul V, Nr. 61, 31 maartie / 13 aprilie 1901)


Comments are closed