George Bariţ, 1860: Porturile româneşti (II)

Weiber von Jakobeny in der Bukowina, de Franz Jaschke

Cu portretele câtorva Domni vechi, din vecinele țări românești, pe la unele biserici, în mărime naturală s-au păstrat și câteva costume, care, în zilele noastre, se mai află pe la unele ținuturi și sate întocmai ca și cum le-ai fi decopiat după acelea românești. Așa, de exemplu, toga cea albă, lungă până jos, a săcelenilor sau cea verde, cu câmp, tot asemenea de lungă, venerabilă a mai multor neguțători și boieri bătrâni, de care astăzi își bat joc bieții cei nespălați, o poți vedea zugrăvită pe portretele vechi. Oare însă acele togi au fost cele antice? Aceasta încă este foarte aproape de adevăr.

Philippowanerinnen aus der Bukowina, de Franz Jaschke

Care ar fi, după toate acestea, nota caracteristică a costumului curat național antic? Cu cât mai pitoresc (mai pestriț), cu cât mai bogat, cu cât mai solid (mai trainic), cu atât mai național. Aceasta o cere geniul și gustul popoarelor meridionale; aceasta se adeverește după statuile și vasele antice, dezgropate în mare mulțime din sânul pământului italienesc; la acest fel de port se fac aluzii ici-colo și prin istoria țărilor noastre; acest port este numai acela care distinge atât de aprig pe român de toate celelalte popoare con și împrejur locuitoare. Păcat numai cum că unele părți de costum curat italian-românesc, în decursul secolilor, au căpătat câte o numire străină (dacă meșteșugarii erau străini! – n. n.), ceea ce însă tocmai așa s-a întâmplat și în Italia, în care amestecul de greci, goți, vandali, avari, longobarzi și arapi – care popoare, mai târziu, s-au contopit cu totul în elementul italian – însă a fost tot așa mare ca și pe la noi, în alte privințe.

Mädchen von Jakobeny in der Bukowina, de Franz Jaschke

Căciula frigiană sau cușma pe cap, pieptarul lung, cusut în trei culori, zeghea sau țundra, sau sucmanul cât mai lung, pe deasupra, șerparul peste mijloc, iarăși cu împiestrițături, cămașa largă și iară lungă, căci pânză trebuie să fie la casă totdeauna de ajuns și chiar e prisos, cioareci ceva largi, papuci ori colțuni și un băț (măciucă, baston) sănătos în mână – acestea pentru bărbat; iară femeia, cu părul împletit cât se poate mai cochet, acoperită ușor de un ștergar alb (minișterg – n. n.), numit învelitoare, totul însă numai cum au apucat din vechime, cămașa, la piept și la mâneci îmbăscută în figuri etrusce și hieroglife (simbolistica dreptliniară este pelasgă, după cum susțin Klages și Blaga – n. n.), cusute toate de mâna sa, poale largi demise în crețuri, fote sau catrințe, la a căror țesătură să se întreacă toată arta rămasă din străvechime, atât în amestecarea culorilor, cât și în aplicarea figurilor, pieptarul tot cam lung și tot în trei culori, brâu îngust și modest (bârneața – n. n.) – simbolul curăției, papuci ori pantofi, ori călțuni sau cisme roșii ori galbene (opincile, deci, nu făceau parte din portul sărbătoresc, ci din cel de lucru – n. n.); cercei la urechi, mărgele sau mai bine salbă compusă din monede la gât, inele în degete, semn iarăși al castității, sau vergurine sau conjugale – acestea sau încă-i partea precumpănitoare din acest port, au distins sau vor distinge totdeauna pe român și pe română de oricare alt popor.

Ein Mann aus der Bukowina, de Franz Jaschke

În mai multe părți, catrințele s-au prefăcut cu totul în rochie încheiată, care însă, dacă și-a păstrat culorile, atât mai bine, căci îndestulează și cerințele climei noastre; ci apoi rochia trebuie să fie un veșmânt de sineși numai pentru partea din jos a trupului, iară nu împreunată cu pieptarul sau adică nu prefăcută în acel veșmânt germano-franțuzesc, care, pe locurile noastre, a luat numirea de vigan[1]. S-a putut observa cum că românii și, cu atât mai vârtos, românele, tocmai și pe acolo pe unde au părăsit costumul național, în forma sau croiala lui, au primit, în locul aceluiași, altul, străin din croială, însă tot pestriț, tot înflorit, tot pitoresc sau, cu alte cuvinte, lor, bărbatului și femeii, le place a-și decora grădina de flori, câmpul cel înflorit și variat în mii de culori, și o fac aceasta fără ca să-și poată da cuvânt, și fără a se consulta cu marșandele (negustoresele – n. n.) de la Paris; iară neguțătorii, în cele mai multe țări, se văd constrânși de a comanda pe la fabrici o mulțime de stămbării (cartoane), mătăsuri, panglice, batiste „după gustul românesc”, știind prea bine că, dacă acelea nu vor semăna cu portul ce-l avură românii din vechime, cumpărători la ele nu vor afla.

Bojar von Seret in der Bukowina, de Franz Jaschke

Frumos este cerul albastru, sublimă este privirea către același; ați văzut, însă, vreo română învestită numai în albastru curat, fără ca câmpul albastru să nu fie presărat cu o mulțime de flori pământești? Culoarea neagră este, la cei mai mulți europeni, pe cât de doliu, pe atât și de paradă; românele o rezervară pe aceeași mai peste tot numai pentru fecioarele vestale (în spațiul nostru, Vestala se numea Histia și simboliza vatra, pământul, mama naturii – n. n.), destinate a se înmormânta de vii. Alb, roșu, vânăt și galben, amestecate în mii de nuanțe, sunt culorile caracterizatoare de port românesc (Bariț, George, Porturile românești, în Călindariu pentru poporul român / cu privire la mai multe cerințe ale lui / pe anul bisect 1860, Brașov 1859, pp. 36-45).