Furatul miresei, de la mister, la imbecilitate (III) | Dragusanul.ro

Furatul miresei, de la mister, la imbecilitate (III)

Crucea Dragonilor sau Armonia dintre Timpul Lunar şi Timpul Solar

Faptul că în toate culturile lumii funcționează sinonimia Luna – Ileana Cosânzeana, deci astru ceresc – „Fata în viaţă”, Luna[1], sau „chipul de fată, Zeiţa Înţelepciunii”[2], și că, în unitatea cosmologică, definită și condiționată de „nunta mistică”, deci de o „realitate a spațiului cvadridimensional și o posibilitatea de a gândi despre el” [3], funcționează, cu particularizări dictate de interese religioase sau etnice, elementele aceleiași cosmogonii primordiale, limitează nejustificatele teorii ale influențelor și asimilărilor, care s-au manifestat doar în etimologii, ca redefiniri istoricizate ale cosmogoniei primordiale, ca „izbândă practică… și ca izvor de percepte și imperative”[4], dar nu și ca dizidențe ale miturilor, pentru că nu poate fi îmbunătățit ceea ce, în fond, este perfect.

Osiris şi Iisis (Soarele şi Luna)

Și totuși, ceremonia nupțială lunară, incluzând răpirea miresei, despre care vorbesc toate cărțile religioase ale omenirii anterioare „Bibliei”, când anume avea loc? Fără îndoială, la începutul primului an nou al omenirii, în luna mai, lună a fertilității, pe măguri (ma go ra = primăvara pe muntele soarelui), atunci când preponderența semantică a lunii era cea a fertilității primăvăratice. Iar parcursul celor șapte zile ceremoniale cuprindeau simetricul de descreștere și de creștere, care încadrează cele trei nopți de „furt al miresei” Ma (numele primăverii, atribuit și Lunii[5]), ultimele două zile, din nouă, ale fazei de descreştere, simbolizând moarte, cele trei ale aparentei răpiri a Lunii – nunta, iar primele două zile ale Lunii Noi – naşterea; deci ceremoniile maiale de pe măgură cuprindeau ceea ce numim Sfintele Taine. În mai, Luna era doar primăvară şi ursire umană feminină, în toate cele trei faze (numele celor trei ursitoare, în toate limbile pământului: Trecut, Prezent şi Viitor), deşi şi Fecioară, şi Fertilitate, şi Mamă: „Zeita Ishtar, ca mare zeiţă-mamă, este zeiţa vegetaţiei şi a fertilităţii printre oameni şi animale. Se spune că ea petrece jumătate de an pe pământ, când natura este în floare şi animalele nasc puii, în timp ce în jumătatea de an rămasă, când natura pare moartă, ea este închisă în lumea inferioară, cunoscută sub numele de Aralu. Mitul coborârii ei în Aralu simbolizează trecerea de la vară la iarnă, în timp ce eliberarea ei sugerează trecerea de la iarnă la vară. Povestea pare să aibă ca sugestie principală posibilitatea reînvierii morţilor; se poate să fi fost compus în legătură cu un ritual în cinstea zeului sumerian vechi Tammuz sau Dumu-Zi-Apsu, „copilul spiritului (sau viaţa) din Deep”, „zeul-soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate. În alte povestiri, Tammuz este prezentat ca iubit al zeiţei Ishtar, ucis de zeiţă, din cauza respingerii lui de dragostea ei”[6]. Tocmai de asta, pe Crucea Cerului (cea dreaptă), numită şi „crucea trupului stricăcioasă”, odată cu calendarul solar-lunar, Lunii îi este destinat fragmentul de ax cosmic solstiţial de iarnă, numit Calea Zeilor, iar Soarelui – fragmentul solstiţial de vară, numit Calea Părinţilor; dar există, totuşi, şi un echilibru simetric, cel al iniţierilor lunare subpământene (triunghiul cu vârful în jos) şi cel al iniţierilor astrale, de pe munte (triunghiul cu vârful în sus), reunirea, prin atingere (atingerea Cer-Pământ a ceremoniilor de pe munte), constituind rombul (dubla natură umană şi dumnezeiască a făpturii pământeşti, promovată, ulterior, la sfinţenii depline de Fiu al Cerului), care, în ultimele două milenii defineşte preponderent Sfântul Graal, adică inima lui Hristos.

Lună, Soare şi Cerul lui Anu, pe o tăbliţă din Sumer

Logodna sau nuntirea cosmică definea însăşi trăirea „elementelor de unitate ale vieţii şi ale Cosmosului”[7], în condiţiile în care „Soarele este viaţă, iar Luna este materie; Lumea mobilă şi imobilă este materie, iar materia este formă”[8], dar cum şi materia are cicluri de viaţă, „Luna, de asemenea, este Creator, viaţa fiind pe jumătate luminoasă, pe jumătate, materie întunecată. Înţelepţii îşi ţin ritualurile lor în prima jumătate, cea luminoasă; proştii, în întuneric”[9], delimitarea acestor cicluri, în sinonimia Viaţă-Timp, făcându-se prin „noduri ale Timpului care nu pot fi luat în discuţie”, adică prin durate între eclipse, prima eclipsă conştientizată ca atare, dar prin calcul, având loc în anul 3156 înainte de Hristos şi fiind consemnată, drept „nod al Timpului”, în anul 2357 înainte de Hristos, atunci când a fost începută „Cartea Shu”[10], abandonată în anul 627 înainte de Hristos, de către Confucius, care îşi dorea o religie care să consacre şi să slujească imperiul.

Simbolul rotaţiei Lunii prin lunistiţii

Logodna sau nuntirea cosmică însemna şi o hirotonisire (de asta, mireasa lui Anu se numea „marea vrăciţă Cula”), pentru că zeii (12 la număr în toate religiile străvechi ale lumii şi reprezentând tot atâtea însuşiri ale lui AUM – se citeşte OM), „Prin sfatul lor sigur şi prin hotărârea lor / Au hirotonit reînnoirea Lunii ca zeiţă, / Rânduind-o drept oracol al Cerului şi al Pământului; / Luna Noua a determinat-o Anu să apară, / În mijlocul cerului pe care îl traversează”[11], iar de la această hirotonisire, de după „furatul” miresei cosmice, derivă toate celelalte atribute ale Lunii, indiferent cum i s-a zis, în diverse lumi, indiferent de translaţia numelor de la un areal etnic la altul, atributele şi sugestiile lunare fiind un dat iniţial (toate celelalte culturi pământeşti au pierdut cuvântul Datină), moştenit ca atare sau alterat, de-a lungul mileniilor, de inspiraţii obşteşti sau religioase mai mult sau mai puţin corecte, ba chiar voit falsificatoare, în condiţiile pierderii iniţierilor străvechi şi înlocuirii lor cu brutalităţile noilor dogme, care nu au impus o religie (Calea lui Iisus a fost abandonată odată cu formularea legământului numit „Crez”), ci un sistem suprastatal de opresiune şi pradă.

Triunghiul celtic, pe mormântul lui Luca Arbure

*

[1] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[2] Kena-Upanishad 4, p. 22

[3] Steiner, Rudolf, A patra dimensiune, Berlin, 1905

[4] Blaga, Gândirea 1935, p. 5

[5] „În limbile indo-germanice, cuvântul care defineşte „luna” este cel mai vechi din toate cuvintele care se referă la astre. Rădăcina este „me”, care în sanscrită devine „mami”, „eu măsor”, dovedind încă o dată că luna măsura ordinea timpurilor”; de fapt, rădăcina nu este sanscrită, ci primordială, deci vine din limbajul monosilabic al primelor generaţii totemice de oameni vorbitori, pe care Mircea Eliade, preluând o expresie oarecum nefericită de la un filosof german, le numeşte „prealfabetice”; ceea ce este corect, dar şi pe nedrept demolator – Eliade, Mircea, Drumul Spre Centru, Univers, 1991, p. 210

[6] The Sacred Books, Coborârea zeiţei Ishtar în lumea adâncurilor, notă de subsol, p. 235

[7] Eliade, Mircea, Drumul Spre Centru, Univers, 1991, p. 214

[8] Întrebările, în Prashna-Upanisad, IV, 1, p. 40

[9] Întrebările, în Prashna-Upanisad, IV, 3, p. 40

[10] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[11] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 70


Comments are closed