Furatul miresei, de la mister, la imbecilitate (II)

Miri câmpulungeni, în 1876 – colecţia Vasile Ursache

Răpirea Lunii şi ascunderea ei în cerurile subpământene ale peşterii iniţiatice, de către zânele rele (în cazul dacicei Eftepir) sau de către unchiul ei (în cazul Mayei miturilor slave), are, precum toate simbolurile cu multiple finalităţi semantice ale străvechimii, o mulţime de explicaţii, nu neapărat astrale, dar extrapolate în cosmicitate, pentru că „cele dintâi simboluri cosmice, adevărate sinteze mentale care unesc niveluri diferite: Luna, Femeia, Pământul, fertilitatea”[1], valorificau elemente de unitate a Cosmosului, cu milenii înainte de presocratici. De pildă, cele trei serii de câte nouă zile ale fazelor Lunii, urmate de aparenta dispariţie a Lunii de pe Cer, timp de trei nopţi, obligau la elaborarea şi adoptarea unui „motiv spiritual, încunjurat de un halo magic”[2], nunta în sine fiind un etalon al unităţii universale, iar ceremoniile ei, impuse de „bărbatul cel mai integru Anu” şi de mireasa lui, „marea vrăciţă Cula”, în cadrul „regulilor stabilite în oraşul Arbore, de lângă Râul cu Apă”[3] şi încredinţate omenirii ca versuri, care se cântau, ca să nu se uite – după cum scriau, mult mai târziu, şi Aristotel, dar şi Julius Cezar, prelua ritualic un inexplicabil cosmogonic (dispariţia Lunii, pentru o scurtă perioadă, deci răpirea sau furatul miresei), iar ritualul, după uzare prin îndelungată practică, avea să capete mirajul misterului, prin mutarea cuplului iniţial în Ceruri, Anu însemnând Cer şi, din această ipostază, stabilind şi timpul solar-lunar, cu 4 hore, cu 12 luni, preluate ulterior drept „consens” (= sfătuitor, consilier divin) şi de către zeii Olimpului.

Miri ruteni, dintre Prut şi Siret – fotografie de Dimitrie Dan

Practic, aici, la desluşirea rădăcinii obiceiului furatului miresei, obicei practicat în toată lumea şi la toate popoarele, indiferent de etnicitate, ar trebui să închei acest material, cu concluzia că furatul miresei îşi are originea în aparentul furat al Lunii, timp de trei nopţi, de pe cer, înainte de a începe cele trei serii de câte nouă zile ale fazelor ei. Numai că „în seria de sinteze mentale create în jurul lunii” există, ca în toată simbolistica totemică a generaţiilor anterioare alfabetului, o mulţime de expresivităţi lunare: „naşterea, fecunditatea, moartea; luna, apa, femeia; creşterea lunii, creşterea vegetaţiei, creşterea omului; moartea ca palingeneză, moartea ca un moment în ritmul cosmic, moartea ca odihnă (reîntoarcerea în întuneric, în pământ, în prenatal); întunericul, nefericirea, seceta „răul”; lumina, ploaia (lumina difuză a fulgerului aducător de ploaie este asemenea luminii lunare), bogăţia vegetală, „binele”; lumea de jos şi lumea de sus, reînvierea etc.”[4]. Dar şi aceste sinteze mentale aveau să aibă parte, ulterior, în culturi diferite, de etnicizări diferite, toate cu caracter schismatic agresiv, care duc la pierderea „turmelor”, uneori cu complicitatea Fiului (Enlil al Muntelui, Marele Păstor, era fiul lui Anu şi al Culei), alteori prin „izbândă practică… izvor de percepte și imperative”[5], atunci când „însușirile sufletești și spirituale ale unui popor nu răzbat în creații, în vizibile atitudini sau reacțiuni, fie anonime, fie personale, ele n-au decât caracterul larvar al unor latențe, care nici nu pot fi abordate”[6] şi s-au produs asimilările.

Nuntă huţănească, pe Ceremuş

Tema incestului nu ţine de această străveche temă a „răpirii închipuite a miresei”[7], ci de culturi mult mai târzii, aşa cum similarul Luna (Alba, Lucia, Eftepir, Maya) – Ileana Cosânzeana, deşi descinde cumva din acelaşi fond mitic ancestral, vine dintr-un fond etimologic grecesc. Preluând o teză a lui Aron Densușianu, Romulus Vulcănescu precizează că „Numele Ileana derivă din numele grecesc „Ilia – sora soarelui Ilios, care primind sufixul –iana a devenit Ili-ana, iar prin constrângere, Ileana”, cât și de la numele latin Iana sau Diana Iana, sora Soarelui la latini și zeiță a lunii. Iar partea a doua a numelui, adică Cosânzeana, derivă din termenul latin „consens” (= sfătuitor, consilier divin), titlu particular ce se dădea zeilor de sfat ai Olimpului (în număr de 12), dintre care făcea parte și Diana. Din epitetul Iana Consulens sau Iana Consens derivă numele care primește sufixul –ana, Cosentiana, iar prin aspirarea lui t, Cosenzeana, Cosânzeana”[8]. Iar exemplificările din poezia naţională veche a românilor, conving asupra acestei sugestii: „Ileana / Sânziana / doamna florilor / ș-a garoafelor, / sora Soarelui, spuma laptelui”; „Lună, lună, / vergolună, / vergolună, /… / tu ești mândră și frumoasă, tu ești a nopții crăiasă”; Ileană / Cosânzeană, / tu ești mândră și frumoasă, / a nopții dalbă crăiasă, / tu lucești și strălucești / printre stele feciorești”.