Frumoasă-i viaţa, urâtă-i lumea! | Dragusanul.ro

Frumoasă-i viaţa, urâtă-i lumea!

 

Frumoasă-i viaţa,

 

SIGLA DRAGUSANUL 1

 

urâtă-i lumea!

 

 

         Miercuri, 19 iunie, la Vatra Dornei, am întâlnit viaţa, viaţa reală, profundă şi nepervertită  nici măcar de curgerea vremii.

 

         Există, şi ştiam că există, la Vatra Dornei o intelectalitate superbă, de o nobleţe a verticalităţii care copleşeşte, dar şi vindecă, dar şi mângâie, dar îţi şi primeneşte privirile.

 

         Nimerisem acolo, în viaţa neprihănită şi ademenitoare, împreună cu Radu Bercea, cu Tiberiu Cosovan şi cu Aurel Alexa. Aveam la mine, cum s-ar zice, o bună parte din sufletul meu viu sau poate că numai un licăr, şi m-am inundat cu lumină.

 

         Frumoasă-i viaţa, frumoasă-i!…

 

         Întors în cea mai jalnică mahala a acestui judeţ, suceava lui lungu ion, brăteanu călin, horvat petre, filip sorin, sârghe doru (aşa se numeşte vrăjmaşul culturii din C.J. Suceava, uns mare ştab decizional peste destinul ei) şi aşa mai departe, pentru prima dată, după multă, multă vreme, şi eu m-am simţit imun, precum numai în nopţile Bucovinei Rock Castle mi se întâmpla să mă mai simt.

 

         Fusesem atât de viguros hrănit cu lumină, la Vatra Dornei, încât şi din mahalaua ăstora, de aici, nu mai zăream ceea ce, de fapt, nici nu există. Păşeau prin sângele meu doar superbele prinţese şi imberbii prinţi ai primei lor serbări şcolare, păşeau îndrăgostiţii, oamenii de fiecare zi, păşeau şi copacii flămânzi de soare, însetaţi de cer şi minunându-se necontenit de veşnicia peisajului uman.

 

         Copacii, în vremelnicia lor cosmică, aşa ne zăresc pe noi, drept veşnici prin vârstele care se tot repetă, dar fără să bage de seamă şi copacii cum păşesc mereu alţii prin acele vârste.

 

         Cred că eu însumi devenisem copac sau măcar îi trăiam uimirile lui admirative. Uitasem, de fapt mă golisem de toţi măruntacii, de toate râmele humanoide care urâţesc lumea. Nici unul dintre ei nu mai exista, îi vânturau pe toţi adierile, odată cu colbul soios din târgul lui ăla… ăla care împarte sarmale, de Sânziene, direct bunului Dumnezeu, ca să-l tragă pe sfoară cu păcatele. Habar n-am cum îl cheamă şi nici nu cred că l-a chemat cumva, vreodată.

 

         Noaptea, când cerul înstelat coborâse în cireşul din faţa ferestrei mele, m-a fost cuprins o vagă nelinişte: nu cumva să mă trezesc, mâine, în târgul ăluia, ăla care împarte sarmale, sperând să-l păcălească pe Dumnezeu. Din fericire, soarele dimineţii mi-a desluşit iar Vatra Dornei în suflet şi mi-a fost bine.

 

         Tocamai de asta, pentru că vreau să mă simt cât mai mult din vremelnicie locuit de Vatra Dornei, am decis să înfiinţez rubrica dedicată celor care într-adevăr există. Şi o să vă povestesc despre cărţi, despre arta plastică, despre muzică, deci despre cele înfăţişări, prin care, dacă izbutim să le suprapunem în suflet, putem zări însuşi zâmbetul bunului Dumnezeu.

 

         Prin urmare, voi începe cronicile sentimentale cu o trăire a pictorului Konstantyn Ungureanu-BOX întru semnele lui Tiberiu Cosovan. Coso van Tibi, cum obişnuiesc eu să-l alint, ştiindu-i bine nobleţea înnăscută.

 

         Din când în când, trebuie să uit de lungu, de brăteanu, de horvat, de filip şi de toate celelalte oribilităţi ale lumii urâte.

 

          Frumoasă-i viaţa, dacă-ţi aminteşti, măcar uneori, să o şi trăieşti!

 

 

Ion Drăguşanul


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *