Folclorul nu-i creaţie populară, ci a unor lăutari uitaţi | Dragusanul.ro

Folclorul nu-i creaţie populară, ci a unor lăutari uitaţi

Taraful lui Ionică Ochialbi

Taraful lui Ionică Ochialbi

*

Lăutarii vechi ai românilor, cu excepţia celor care au avut norocul să le iasă în cale vreun pictor sau vreun scriitor, au fost cu desăvârşire uitaţi, în ciuda unor hore şi sârbe, care le mai poartă straniu numele, dar şi acestea abandonate prin colecţii vechi de folclor, la modă fiind astăzi manelismul folcloros, încropit de tot soiul de netoţi.

*

Dar nici creaţia superbă a lăutarilor de altădată, între timp furată şi atribuită „întregului popor”, prin imbecilul termen „folclor”, născocit, desigur, de englezi, nu le-a mai fost lăsată lor şi memoriei lor anonime. Nimeni nu o să mă facă, vreodată, să-mi închipui cum primarii din Pojorâta, din Frasin şi din Şcheia se adună pe laiţa din holul Consiliului Judeţean şi se pun pe creaţie:

– Bă, hai să compunem Mioriţa!, decide fălosul primar din Pojorâta.

– Ba Meşterul Manole, căprar!, ordonă militărosul primar al Şcheii.

– Eu aş compune cu mucii în batistă, ca să ia cumătru’ Brăteanu exemplu!, se bagă în discuţie şi alesul rural al Frasinului cu mofturi urbane.

*

Niciodată nu s-au compus cântece decât de către muzicienii din breslele orăşeneşti sau de către lăutarii ţigani, precum acel Stănică din Horodniceni, fiul lui Trif, care i-a vândut vioara, pe care i-o dăruise boierul Nicolae Istrati, lui Iraclie Porumbescu.

*

Stănică Trif a compus un cântec delicat şi de o tulburătoare frumuseţe, „Amărâtă turturică”, pe care savanţii l-au întors pe toate părţile, atribuind textul lui Grigore Badiul, din Prundu Bârgăului – ceea ce, de altfel, e posibil -, dar fără a contesta frumuseţea melodică a cântecului lui Stănică din Horodniceni, cântec pe care „Zicălaşii” l-au inclus în al doilea volum al Fonotecii cântecului vechi românesc.

*

Cântecul lui Stănică

Cântecul lui Stănică

*

Acelaşi cântec, cu linia melodică vag modificată şi cu text mai amplu (probabil cel născocit de Grigore Badiul, din Prundu Bârgăului – dar Grigore Badiul nu-i popor, ci Grigore Badiul!), a fost cules, de la Vicovu de Sus, în anii 1900, de Alexandru Voievidca, de la un cântăreţ şi de la un zicător sătesc, pe nedrept substituiţi lui Stănică Trif din Horodniceni.

*

Manuscrisul lui Voievidca

Manuscrisul lui Voievidca

*

De-a lungul vremii, au fost îmbrânciţi în uitare, graţie savanţilor folcloroşi, care încă mai bat în piua „creaţiei întregului popor” nume care ar trebui să facă parte din memoria neamului, precum Andronache, Andreaş, Bărcan, Alexandru Bidirel, Vasile Boghean, Ionică Bordeian, Budişteanu, Cihorean, Colţatu, Catargiu, Christopulo Afhanasie, Chetreanu, Drugănescu, Dobrică, Dobrişan, Tudor Dobrogean, Encea, Filip, Hagiescu, Isvoranu, Barbu Lăutarul, Moceanu, Motoescu, Ionică Ochi Albi, Parepa, Perticaru, Niculae Picu, Pleşoeanu, Vasile Pletosu, Pârjol, Procopiu, Stângu, Stoica, Şerban, Topliceanu, Stănică Trif, Grigore Vindereu, Zavera şi alţii, pe care încă nu i-am identificat în ignoratul nostru patrimoniu de spiritualitate.

*

Concepţia „creaţiei colective a poporului român” ne-a golit de memorie, îngropându-i în anonimatul eroicităţii necunoscute pe toţi cei care au luminat veacurile. Vi se pare drept?

 


Comments are closed