File din istoria lăutăriei româneşti (I) | Dragusanul.ro

File din istoria lăutăriei româneşti (I)

 

Moto:

„La drept vorbind, muzica românească aparţinea lăutarilor[1]

şi cântăreţilor de la biserică”[2].

 

În ciuda temeiniciei tradiţiei lăutăreşti româneşti, puţine doar câteva personaje au devenit legendare, prin preluare din presa franceză, şi mai precis din textele scrise de Carles del Perriéres, un harnic promotor al mitului lui Franz Liszt şi al lumii fabuloase prin care marele compozitor şi instrumentist maghiar a trecut. Iar dacă Barbu Lăutaru (Vasile Barbu, în cei mai mulţi autori români, dar care se numea, totuşi, Gheorghe Barbu[3], conform dicţionarului lui Rosetti, care nu a pricinuit vreodată motive de îndoială) a beneficiat, şi datorită canţonetei lui Vasile Alecsandri, şi datorită unei colecţiuni de cântece naţionale, pe care Johann Wachmann a numit-o exponenţial „Barbu Lăutaru”, de o largă notorietate, lăutari puşi de Liszt pe acelaşi palier al genialităţii, dar despre care Carles del Perriéres a scris mai puţin, precum Dimitrache sau Dumitrache Lăutaru din Bucureşti, autorul celebrei „Sârba militarilor” şi a ironiei politice „Du-i, du-i, du-i la mănăstire, / Să-şi vină nebunii-n fire”, sau precum suceveanul Neculai Picu, autorul celor două „Corăgheasca”, folosite de Liszt în „Rapsodia a II-a Maghiară”, rămân aproape necunoscuţi, deşi mărturii româneşti despre lăutăria românească există, risipite prin cărţi uitate şi tot mai greu de găsit.

 

 

Interesat fiind de admirabilul Dimitrache Lăutaru, pe numele său real Dimitrache Bondoliu, tatăl viitorului „vlădică Calistrat Unghiurliu[4], de la Sărindari”[5], muzician care, „sub un alt cer, ar fi dobândit un renume european” [6], găsesc răgazul de a poposi prin Bucureştii sfârşitului de veac al XVIII şi începutul celui următor, unde exista doar un singur mare lăutar, iubit şi de Vodă, indiferent care grec urma la tron, şi de admirabilul Ion Câmpineanu, care avea să-şi întemeieze legenda iluministă şi în relaţie cu Dumitrache Bondoliu, determinându-l pe Xenopol, discipol sufletesc al lui Câmpineanu, să vadă în începuturile partidelor politice româneşti „tarafuri” – mai mult muzică decât idei, mai curând visătoare năzuinţi, decât viziuni.

 

 

În Moldova, la Iaşi, prin anii 1800, „moda pe atunci, eleganţa supremă era pentru tinerii boieri de a oferi jupâneselor iubite concerte cu lăutari… tarafuri de lăutari, într-adins tocmite, cântând cântece de dragoste la adresa unei frumoase, care ea singură ştia prea bine cui era închinat omagiul armonios de care toate şi toţi profitau. Ofta ţiganul, iar boierul se uita lung şi primea răsplata dorită, o ochire sau un semn. Konaki negreşit pusese pe lăutari să înveţe poeziile sale”, aşa că, prin 1810 „se cânta de lăutarii din Bucureşti, cu un deosebit succes, un cântec care începea cu „Aleargă, suflete, aleargă” (îl întâlnim şi în colecţia lui Mikuli – n. n.). Ei bine, „Aleargă, suflete, aleargă este a lui Konaki”[7]. Da, dar îl cânta Dimitrache Lăutaru, din simplul motiv că era singurul lăutar bucureştean al vremii, în ciuda faptului că prin cârciumi şi cafenele cânta un incredibil cvartet, format din Anton Pan, căldărar bulgar care a învăţat muzichia în armata rusă, Nicolae Filimon – autorul celebrului roman „Ciocoii vechi şi noi”, Chiosea[8], Petrache Nănescu – fost ucenic al lui Dumitrache Bondoliu, precum şi fiul lui Dimitrache, Calistrat Unghiurliu[9].

 

 

Dimitrache Lăutaru a traversat o perioadă sumbră, deşi continuu nepotolită a istoriei româneşti, dar şi-a dorit cu atâta patimă dezrobirea prin el însuşi, încât nu doar că a izbutit să şi-o obţină cu mult înainte de exemplul cu adevărat creştin al Ion Câmpineanu, care şi-a eliberat robii, punând pe jar mănăstirile, care nu puteau accepta alt statut pentru oameni, decât acela de robi… ai lui Dumnezeu. Robii, ca lăutari, erau organizaţi în bresle şi plăteau dări pentru cântare, stabilite de Vodă, care se folosea de „vătaşi”, de culegători de biruri care proveneau fie din rândurile micii boierimi, fie din cele ale dascălilor bisericeşti, care, de regulă, din mica boierime şi negustorime proveneau.

 

 

Anaforaua Divanului din 9 mai 1818, care constata că lăutari cu vătafi „nu sunt decât la oraşele domneşti mari, slobode”, capătă rezoluţia „Ion Gheorghe Caragea Voevod i Gospodar zemle vlachscoe.

 

Primită fiind Domniei Mele rugăciunea ce ne fac părinţii arhierei şi dumnealor veliţii boieri printr-această obştească anafora, de a fi adică vătaşi de lăutari numai pe la oraşele cele mari domneşti slobode şi acei vătaşi să şi ia avaetul nunţilor si ploconul numai de la lăutarii ce vor fi locuitori chiar într-acel oraş, o întărim Domnia Mea rugăciunea de mai sus arătată şi hotărâm ca apururea şi aşa să se urmeze. Fiind încă că vătăşiile de lăutari au apucat de s-au vândut pe anul următor însă de la trecutul Ianuar şi de se va face vreo strămutare acelor vânzări urmează a se pricinui nu puţine judecăţi şi prigoniri, de aceea poruncim dumitale epistatule al armăşiei ca nizamul de mai sus arătat să se pue în lucrare de la 4 dintâi a viitorului Ianuar cu let 1819. 1818, mai 9. Vel Logofăt”[10].

 

 

„Dinicu Golescu, boier iubitor de progres, după ce înfiinţase o şcoală românească, pe care o pusese sub direcţiunea lui Aaron Florian, adusese din Sibiu şi un dascăl de muzică, căruia îi încredinţase instrucţiunea instrumentală a 12 ţigănaşi, din care acel maestru formase: doi scripcari, doi flautişti, două clarinete, un oboist, un fluierar, doi trâmbiţaşi, un toboşar şi un ţimbalist şi pe care îi învăţase câteva arii, precum: Valsul „O du lieber Augustin”, cântecul popular „Was macht der Herr Papa”, maiestosul „Imn austriac”, o „Căzăcească” şi câteva ceardaşuri”[11].

 

 

În 1820, englezul Robert Ker Porter „a asistat la un concert, într-o casă boierească, de faţă fiind Doamna, sora Domnului şi cele patru beizadele, între care acela care va fi statisticianul, stabilit in Moldova, Nicolae Suţu. Publicul de boieri e lăudat pentru frumuseţea şi moravuri blânde; femeile sunt ca nişte „belles din Paris”. Se joacă danturi răsăritene, la care iau parte bărbaţi în veşminte orientale şi apusene. Violonişti, între care şi amatori, sunt în program, dar jocul de cărţi urmează alături”[12].

 

 

„În acelaşi timp aproape (pe la 1830, înainte ca Ion Câmpineanu să fi înfiinţat, în octombrie 1833, Societatea Filarmonică – n. n.), Clucerul Alecu Niculescu, de la Râmnic, organizase o bandă de muzicanţi, compusă din 6 ţigani, robi ai clucerului Alecu, care cântau din cincisprezece instrumente, şi anume: trei ghitarişti – aceştia, pe când operau cu degetele asupra coardelor instrumentelor atârnate la gât, prin mişcarea capului la dreapta şi la stânga, suflau şi într-un muscal sau nai, înfipt în cravată la înălţimea buzelor ; un mandolinist, care şi acesta, deosebit de dulcele său instrument, sufla şi el, printr-o dispoziţiune identică, în fluierul lui Pan; un sunător de pirostii, care, ca şi ceilalţi, cânta şi el din nai; al şaselea artist, cel mai încărcat din toţi, avea legat de un genunche o tobă şi de celălalt un ţimbal, la piept un nai, ca şi ceilalţi tovarăşi, şi pe cap o căciulă de metal cu zorzoane şi clopoţei, care făceau mare sunet când scutura din cap pe la soroace”[13].

 

 

„Mai era apoi şi taraful lui Dumitrache Lăutaru – vestitul lăutar Dumitrache, cum îi zice Ioan Ghica – care, sub un alt cer, ar fi dobândit un renume european, acel menestrel al tuturor veseliilor şi întristărilor caselor boiereşti, vioara care a făcut mirarea lui Artot şi a lui Liszt. Prin societăţi, însă, lăutarii nu aveau parte decât cam pe la spartul balului, când boierii începeau a prinde la chef şi le venea poftă de vreo horă ori de brâu sau de cântec de lume”[14].

 

 

„Barbu (Gheorghe). Vestit lăutar, născut la 1800 în Iaşi, încetat din viaţă la 1893 în Iaşi. Fost staroste al lăutarilor, fiu al unui lăutar devenit celebru prin canţoneta lui V. Alecsandri, „Barbu Lăutarul”, Gheorghe Barbu avea mai ales un deosebit talent de improvizaţie şi de reproducere după auz. Se povesteşte că, pe la 1847, ar fi uimit chiar pe vestitul compozitor Liszt, aflat la Iaşi, şi în prezenţa căruia executase după auz mai multe bucăţi muzicale”[15].

 

 

Petrache „Nănescu, crescut de Ghiculeşti, a fost vătaf de curte, vătaf de spătărie, judecător de tribunal şi a murit îngrijitor la Spitalul Brâncovenesc. Cânta bine din vioară; elev al lui Dimitrache (Bondoliu – n. n.)[16], el compunea cântecele lăutarilor din Scaune”[17]. Ghica dă drept compoziţii ale lui Nănescu, pe versuri de savurosul umorist Costache Bălăcescu şi cu Costache Faca, „Ah, iubito, cale bună”, „Raţa ici, raţa colea”, „Inima mea multe are”, „Pom eram eu, pom”, „Ardă-ţi rochiţa pe tine” – piesă compusă, de fapt, de Barbu Lăutarul, „Jupâne povarnagiu”, „Ah, amor, amoraş”, „Fă-te om de lume nouă”, „Piatră de-ai fi, te-ai desface”, „Frunză verde şi-o lalea”, „Cine la amor nu crede”. Printre partenerii lui de cântat prin cârciumile Bucureştilor se numărau Anton Pan, Chiosea[18] şi Unghiurliu[19], dar şi tânărul… Nicolae Filimon, „un copilandru nalt, rumen, sprintenel, cu pletele de ţârcovnic… aspirant la preoţie”, care cânta la flaut, dar a sfârşit drept excelent foiletonist la „Naţionalul” şi ca romancier de primă mână (pp. 157, 158).

 

 

„Vestitul lăutar Dimitrache, care fusese admirat de Axtat şi Liszt, propuse boierului său (înainte de anul 1830 – n. n.) să-i vândă libertatea pe 300 de galbeni, ce-i avea agonisiţi; acesta îi ceru 1.000. Ion Cămpineanul (1798-1863), aflând de acest fapt, dărui ţiganului lăutar 700 galbeni, ca să-şi răscumpere libertatea de la nedemnul său stăpân”[20].

 

„Dumitrache Bondoliu, tata răposatului vlădică Calistrat Unghiurliu[21], de la Sărindari”[22].

 

 

„Ioan Câmpineanu era însă nu numai un luptător energic pentru înălţarea neamului, ci şi un împărtăşitor al ideilor liberale. El dă cel dintâi în Muntenia exemplul dezrobirii ţiganilor, slobozind din robie pe toţi ţiganii moşteniţi de la părinţi; aceasta, în anul 1834”[23].

 

„Altă măsură în folosul libertăţii este dezrobirea ţiganilor, a căreia exemplu îl dăduse Câmpineanu, pentru ţiganii privaţilor, în 1834, dar care nu găsise imitatori. Bibescu întrebuinţează însă, pentru a urma pe această cale, o sumă anuală de 43.000 de lei pentru răscumpărarea ţiganilor particularilor. Ţiganii deveniţi liberi erau supuşi unei dări, a căreia product era menit tot la asemenea răscumpărări, care deveneau, deci, din an în an, mai numeroase. Apoi Principele, în anul 1847, ia măsura de a dezrobi pe toţi ţiganii autorităţilor publice şi pe acei ai mănăstirilor, fără deosebire de închinate sau neînchinate, lovind astfel în două părţi: pe de-o parte, în egumenii greci, pe care u supunea unei măsuri luate în interes public de guvernul ţării, pe de alta făcând un pas însemnat pe calea libertăţii”[24].

 

 

„Îmi aduc aminte că, aflându-mă, acum câţiva ani, la o masă la Constantinopol, beizadea Grigorie Sturza avea ziafet de ziua lui si ne poftise pe toţi românii proscrişi; adusese pe cel mai vestit tacâm de lăutari, tot meşteri aleşi dintre cei mai buni, scripcari, cobzari şi neisani din Scaune din Bucureşti. Trăgea Dinică cu arcuşul de te ardea la inimă, şi cobzarul zicea din gură pe „Alimoş”; noi ascultam cu auzul şi cu sufletul; la masă era şi un străin, un perot, care, văzându-ne înduioşaţi, ne zice cu un ton de dispreţ:

– Nu înţeleg ce găsiţi în cântările astea de vă fac atâta impresie!

 

Iar Marin Serghiescu („Naţionalu”) se uita cu milă la dânsul, zicând:

– Perotule, perotule! Săracule! Tu nu ai patrie, tu nu ştii ce e cântecul naţional.

Aceste puţine cuvinte, zise cum au putut fi zise, ne-au făcut pe toţi să ne podidească lacrimile”[25].

 

 

„Mai mulţi membri ai Academiei noastre muzicale, între care domnii E. Melisianu, profesor de pian la Conservator, Şt. Vlădoianu, Gabrielescu, Teodorescu, Narice ş. a., au făgăduit concursul lor pentru un mare Concert, ce se va da la 18 aprilie 1887, în Sala Atheneului, în beneficiul tânărului violoncelist Dimitrie Dinicu, absolvent al Conservatorului din Bucureşti, spre a i se înlesni mijloacele de a merge în străinătate pentru complectarea studiilor sale muzicale. Sperăm că numeroşii admiratori ai talentatului nostru lăutar nu-l vor lipsi de sprijinul lor şi cu această împrejurare”[26].

 

 

„Dinicu (Dimitrie) – Artist-muzicant, născut în Bucureşti, la 13 iunie 1868. La etatea de 13 ani intră în Conservatorul de muzică din Bucureşti, unde urmă cursul de violoncel, cu profesorul Const. Demetrescu. La 1887, după terminarea Conservatorului din Bucureşti, plecă la Viena, unde, după 2 ani de studiu cu profesorul Helimesberger, obţine premiul I, medalia de aur, premiul Beethoven şi medalia cea mare a Societăţii Gesellschaft der Musikfreunde. Întors în ţară, M. S. Regele îi acordă titlul de violoncelist al Curţii şi-l trimise iarăşi la Viena, spre a-şi completa studiile. La 1892, se reîntoarce în ţară, unde s-a creat pentru dânsul o catedră de violoncel; la 1894, a fost numit inspector al învăţământului muzicii din toată ţara”[27].

 

 

„Pann (Anton) – Scriitor, născut la 1795, din părinţi bulgari, fiul unul căldărar. În copilăria sa, a dus o viaţă foarte zbuciumată, servind ca muzicant în armata rusească. Stabilindu-se în Bucureşti, el începu prin a da lecţii de muzică bisericească şi, apoi, publică scrierile sale, pe la 1830 („Cântece de stea”). Mai târziu, urmează: „Poesii”, „Calendare”, „Fabule şi istorioare”, „Noul Erolocrit”, „Povestea vorbei”, scrisă într-un stil plin de glume şi popular, „Memoria focului din Bucureşti”, „Spitalul amorului”, „Povestele lui Moş Albu”, „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea”. Anton Pann, foarte versat în limbile streine, a publicat un „Dialog” în ruseşte, turceşte şi româneşte. El a mai publicat şi numeroase cărţi bisericeşti: „Irmologhion”, „Epitaful”, „Cherovicu-chinonicar”, „Rânduiala leturgiei” etc. Fabula lui Anton Pann cu plăpumarul a rămas legendară şi astăzi încă se repetă versurile sale: „Nu te lungi pe cât n-ai, Ci te-ntinde pe cât ai!”[28].

 

 

[1] Taraful din imaginea de mai sus este, de fapt, cel al lui Dimitrache Lăutaru, în primii ani ai secolului al XIX-lea.

[2] Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 741.

[3] Rosetti, Dim. R., Dicţionarul Contimporanilor, Bucureşti 1897, p. 21

[4] „Unghiurliu şi Chiosea fiul au fost cei mai mari cântăreţi ai bisericilor din Bucureşti” – Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 53.

[5] Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 49

[6] Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 742.

[7] Vogoride-Konaki, Logofătul Costachi Konaki / Poesii, Ediţia a II-a, Iaşi 1887, p. 42

[8] „Chiosea, bătrân cu anteriu lung, cu cauc de şal vărgat pe cap, era dascălul copiilor de la şcoala din Udricani; el îi învăţa să citească şi să scrie. De la Chiosea ieşeau dieci de visterie şi calemgii ; de la el au învăţat să scrie româneşte: Logofătul Greceanu, Văcăreştii, Anton Pan, Petrache Nănescu, N. Alexandrescu, Paris Momuleanu, Efrosin Poteca, Eliade, Marin Serghiescu şi alţii” (Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 730)

[9] Fiul lui Dumitrache Bondoliu – Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 53

[10] Urechia, V. A., Istoria Românilor, Tomul X, Partea A, Bucureşti, 1900, pp. 424, 425

[11] Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 742.

[12] Iorga, Nicolae, Istoria Bucureştilor, Bucureşti 1939, p. 219

[13] Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 742.

[14] Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 742.

[15] Rosetti, Dim. R., Dicţionarul Contimporanilor, Bucureşti 1897, p. 21

[16] „Nănescu, crescut de Ghiculeşti, cânta bine din vioară; elev al lui Dumitrache Bondoliu, el compunea cântecele lăutarilor din Scaune” (Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898,p. 742).

[17] Străduţă în mahalaua lăutarilor bucureşteni – Ghica, Ion, Opere, Bucureşti 1957, pp. 155, 156

[18] „Chiosea, bătrân cu anteriu lung, cu cauc de şal vărgat pe cap, era dascălul copiilor de la şcoala din Udricani; el îi învăţa să citească şi să scrie. De la Chiosea ieşeau dieci de visterie şi calemgii ; de la el au învăţat să scrie româneşte: Logofătul Greceanu, Văcăreştii, Anton Pan, Petrache Nănescu, N. Alexandrescu, Paris Momuleanu, Efrosin Poteca, Eliade, Marin Serghiescu şi alţii” (Lahovary, George Ioan; Tocilescu, Grigore G., Marele dicţionar geografic al României, I, Bucureşti 1898, p. 730)

[19] Fiul lui Dumitrache Bondoliu – Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 53

[20] Foaia Populară, III, no. 2 (83), 9 ianuarie 1900

[21] „Unghiurliu şi Chiosea fiul au fost cei mai mari cântăreţi ai bisericilor din Bucureşti” – Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 53.

[22] Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, p. 49

[23] Xenopol, A. D., Istoria partidelor politice în România, I, Bucureşti 1910, p. 163

[24] Xenopol, A. D., Istoria partidelor politice în România, I, Bucureşti 1910, p. 187

[25] Ghica, Ion, Opere, Bucureşti 1957, pp. 208, 209

[26] Epoca, II, no. 390, sâmbătă 14/26 martie 1887, p. 2

[27] Rosetti, Dim. R., Dicţionarul Contimporanilor, Bucureşti 1897. P. 65

[28] Rosetti, Dim. R., Dicţionarul Contimporanilor, Bucureşti 1897. P. 145


Comments are closed