f | Dragusanul.ro

f

FALCĂU

Localitate relativ recentă, care, în 1785, avea doar câteva case huţăneşti, risipite pe coaste de munte. Simion Florea Marian povesteşte, într-una din celebrele sale „tradiţii”, că la Falcău ar fi văzut rămăşiţele de ziduri ale unei „cetăţi dacice”, îngropată, încet, încet, în pământ de rădăcinile copacilor.
În 1787, câteva din cele optzeci de familii, venite în Bucovina din Renania, Bavaria şi Baden-Württemberg, s-au stabilit la Falcău.
Ulterior, adică prin 1939, Falcău avea şi un cătun, Frasin.

FÂNTÂNA ALBĂ

Satul numit, de austrieci, Fontina Alba, a fost înfiinţat, în 1784, în poiana Varniţa, din apropierea Climăuţilor, de o localitate de ruşi lipoveni.
Ales, de călugării Pavel şi Gherontie, drept loc al unei viitoare, în 1838, şi înzestrat cu o mănăstire şi cu un preot, Ieronim, în 1844, pus sub ascultarea unui mitropolit, în 28 octombrie 1846, adus de la Constantinopol, Ambrosie Popovici, fostul mitropolit al Bosniei, satul Fântâna Albă a devenit, curând, vatra autorităţilor ierarhice din întreaga lume a ortodocşilor ruşi de rit vechi.
Între anii 1900-1908, a fost construită superba Catedrală „Uspenia”, întru pomenirea lui Alexandru Ovsiannikov, banii necesari construcţiei fiind donaţi de părinţii lui Alexandru, Gleb şi Olga, Gleb Ovsiannikov fiind unul dintre cei mai renumiţi negustori moscoviţi ai vremii.
Renumele spiritual al localităţii Fântâna Albă avea să fie substituit brutal, după 28 iunie 1940, când trupele sovietice ocupă nordul Bucovinei, de o simbolistică a tragismului şi a bestialităţii fiinţei umane.
Obligat de sovietici (nu de ruşi, ci de sovietici), mitropolitul ruşilor stavroveri, Siluan Kravţov, deşi bolnav, s-a bejenit la Brăila, iar mănăstirea de la Fântâna Albă a fost desfiinţată.
După mai puţin de un an, români şi ucraineni de prin satele nordului bucovinean au încercat să scape din uriaşa temniţă roşie, încercând să treacă în România, pe la Fântâna Albă, în 1 aprilie 1941, când vreo două sute de oameni, care mărşăluiau în căutarea speranţei, au fost ucişi de grănicerii bolşevici.

FOGADJISTEN – IACOBEŞTI

Invitaţi de generalul Spleny, 100 familii de secui şi de ceangăi s-au aşezat, în 1776, la Iacobeşti, pe moşia mănăstirii Sf. Ilie, întemeind satul Fogadjisten sau Fogodisten.
În 2 iunie 1783, se face hotarnica satului Fogodisten, care se învecina cu Meleşeuţii de jos, Româneştii, Călineşti şi Mărăţei, „care ultimul sat se cheamă şi Dănileşti”, iar dincolo de apa Sucevei, cu Părhăuţii şi Hrinceştii. Repere toponimice ale hotarului: gârla morii, unde pârâul Horaiţul se varsă în Suceava, colţul unde pârâul Racova se varsă în Horaiţ, la fântâna putredă, fântâna lui Baloş, valea şi pârâul Racoviţei, opcina Dănileştilor, obărşia Lambi (pârâu), pârâul Dănila, la Tăietura Nemţilor zisă şi Palanca, zisă şi Piciorul vulturului, la Poiana mare, pârâul Neliapca.
În 20 iunie 1812, stăpân al satelor Iacobeşti şi Fogadjisten, cumpărate de Ivan Căprăi, devine Ariton baron Kapri, iar din 22 iulie 1833, fiii lui Ariton, Iohann, Zadur şi Emanuel baron Kapri.

FRANZTHAL

Colonia germană Franzthal a fost înfiinţată, pe moşia Cosminului, în 1783, lângă Mologhia.

FRASIN

Menţionat ambiguu în „sămile” mănăstirii Voroneţ din 1745, drept „Frasănii”, apoi, odată cu arendarea Stulpicanilor şi a cătunelor din jur, în 17 iulie 1782, unor evrei, Marco din Suceava şi Solomon din Gura Humorului, prin avertizarea acestora că „la Frasin nu se va vinde nici o băutură”, satul Frasin avea, totuşi, în 1774, 21 de familii, iar în 1775, când făcea parte din Ocolul Câmpulungului Moldovenesc, 1 popă şi 15 ţărani, numărul gospodăriilor ajungând, în 1784, la 73.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Frasin „12 – toată suma caselor”, însemnând toţi atâţia birnici, şi anume: ruşii Cozma DRELCIUC, Fodor UTAŞCIUC, Hrihor DRELCIUC, Ivan BUHANIUC, van KARACIUC, Iacob TANILCIUC,Hrihor PARIGINIUC, Vasile TANILCIUC, Ştefan TANILCIUC, Iacob BUHANIUC, Matei OBLIZNIUC şi Istrati, ungurian.
În 1820, exista, la Frasin o „rafinărie de potasă”, la care valorificau lemnul coloniştii germani de prin satele din apropiere.
În 24 iunie 1888, arhiducele Rainer, care inspectase miliţiile din Cernăuţi şi din Suceava, se îndrepta, cu trenul, spre Vatra Dornei.
În gara Frasin, arhiducele a zărit un cor de o sută de copii din Bucşoaia, cor dirijat de învăţătorul lor, care purta o medalie de război în piept, şi a ordonat oprirea trenului.
Coborând pe peron, arhiducele Rainer a aflat că învăţătorul se numea George Sidorovici şi că dobândise medalia de război în Bosnia. „Apoi, întrebându-l ce fel de populaţiune locuieşte prin părţile acestea şi răspunzându-i-se că Românii, Alteţa Sa s-a bucurat şi îndatori pe dl. Sidorovici ca să mulţumească tuturora pentru primirea ce i s-a făcut” .
În 1890, comuna Frasin avea 1.008 locuitori, primar fiind Ioan Caraciuc.
O colectă publică pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, în decembrie 1897, menţionează, în Frasin, doar un singur donator, pe Ilie CRACIUC .
La Frasin s-au născut scriitorul George SIDOROVICI (13 februarie 1920), sculptorul Vasile PÎNZAR (19 decembrie 1926) şi prozatorul Radu MAREŞ (3 martie 1941).

FRĂTĂUŢI

În 18 noiembrie 1393, Roman Vodă şi fiii săi, Alexandru şi Bogdan, întăreau fiilor lui Dragomir Albul, Giurgiu, Mihail, Petru, Dumitru şi Todor, „un sat pe Suceava… iar hotarul acestui sat, dinspre o parte, Suceava, de la obârşia Sucevii drept la Movilă, la satele lui Radomir, de acolo drept peste câmp la altă movilă, de acolo drept la ocolul lui Radomir, la cornul de jos, de acolo la stejar, la marginea dumbrăvii, şi de la stejar drept peste câmp la o movilă, de acolo, prin mestecăniş, la altă movilă, de acolo drept la plop, de acolo drept la Suceava”.
Numele satului lui Dragomir Albu şi, ulterior, al fiului său, Giurgiu (Gheorghe, adică), apoi de Mihail, care devine staroste, nu este menţionat în uric; abia în 14 octombrie 1489, când Ştefan cel Mare dăruieşte satul, cumpărat de la nepoţii lui Mihail, Stanciul, Ivanco şi Isaico, fiii lui Fedco, mănăstirii Putna, numele Frătăuţilor apare în uric: „Frătăuţi cu mori pe Suceavă, unde au fost curţile lui Giurgiu de la Frătăuţi şi ale fiului său Mihul Starostescul”.
În 15 martie 1490, printre bisericile întărite de Ştefan cel Mare mănăstirii Putna, se afla şi „a 3-a biserică, la Frătăuţi, cu popă”.
Ajunşi iobagi mănăstireşti, „toţi meşeaii noştri ţărani din Gicove şi de Frătăuţi”, cum scria Duca Vodă, în 20 aprilie 1701, au „început a fugi” cât mai departe de jugul sfânt al opresorului în sutană. Se vede treaba că „meşeaii” frătăuţeni nu citiseră pompoasele noastre cărţi de istorie, în care se demonstrează, negru pe alb şi viceversa, cum că brava cultură română s-a făcut, pe slavoneşte, în tinda mănăstirească (taman cât şi îndumnezeirea), aşa că au dat bir cu fugiţii, fără să se mai lase ademeniţi de promisiunile de „ruptoare” ale lui Duca Vodă, care îi anunţa proclamativ: „Iată că domnie mea m-am milostivit şi v-am tocmit ruptoare să daţi precum veţi vide… deci iată că vă scriem domnie mea nimică să nu vă spăimântaţi şi să vă răsipiţi, ce toţi să-i aduceţi la urmă, pentru că domnie mea v-au lăsat să fiţi de posluşanie acei svinte mănăstiri şi pentru paza potecilor ce sănt în prijma voastră precum au fost din veac”.
Mult amar au mai îndurat, de-a lungul veacurilor, bieţii frătăuţeni, sub sfânta lăcomie călugărească. Într-un singur secol, cel care începe cu risipirea şi promisiunile lui Duca Vodă, numai de belele au avut parte frătăuţenii. În 2 noiembrie 1727, Grigore Ghica Vodă le-a cerut „să dea goştina cu cisla”, adică 450 lei pe an pentru sipetele mănăstireşti. Când nu mai suporta, frătăuţenii îşi iau, iar, lumea în cap, împreună cu vicovenii, şi-atunci egumenul se plânge domniei, să trimită ispravnicii pe urmele lor, să-i întoarcă şi să le mai ia încă 2 lei pe an de fiecare om, cum s-a întâmplat, de pildă, în 2 iulie 1742, în vremea lui Constantin Nicolae Mavrocordat, voievod care, pentru că ţăranii nu se întorc, iar ispravnicii nu-i pot găsi, proclamă, peste câteva zile, în 13 iulie 1742, că sunt „ertaţi de conace, de podvoz şi de cai de olac, şi de solărit, şi de folărit, şi de pelceale, şi de alte ce ar cere folarii”.
În 10 ianuarie 1750, egumenul Dositei al Putnei cere lui Racoviţă Vodă ca ispravnicii să-i „înfrâneze şi să-i supue ca să slujească la toate cele ce vor fi de trebuinţă mănăstirii” pe ţăranii din Frătăuţi şi Vicove, iar în 16 octombrie 1784 arendează satele unor lipoveni. Cam târziu, pentru că, prin edict imperial, averile mănăstireşti fuseseră secularizate, iar frătăuţenii, asemeni tuturor sătenilor din Bucovina, au beneficiat de o primă reformă agrară, fiecare primind cât avea în lucru, iar obştea primind imaşuri şi păduri comunale.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Frătăuţi, sat cu salvogvardia preînălţatului Graf, fără alte precizări, „147 – toată suma caselor”, însemnând 107 scutelnici ai mănăstirii Putna, 7 femei sărace, 4 preoţi cu salvogvardie.
Primul administrator al Frătăuţilor Vechi a fost, din 1 mai 1785, Haas von Grunwald, satul fiind aşezat pe domeniul fondului religionar .
Odată cu constituirea averii comunale şi particulare în Bucovina (1783), frătăuţenii încep să se dovedească a fi gospodari de frunte, iar numele lor încep să apară prin documente, prin presa de mai târziu şi prin cărţile Bucovinei (în 1774, satul avea 138 familii, deci era un sat mare, iar în 1784 – 318 familii)..
Primul frătăuţean al cărui nume apare într-un document (o plângere către Consistoriul Ortodox, din 1791) este preotul Gheorghe Acsăntievici. Apoi, în 1816, apar, într-o mărturie în favoarea lui Ioan Luchian, căruia i se furase un cal, vândut, cu 82 lei, la Bălcăuţi, numele consătenilor lui, Dumitru Ciotău, Ilie Ivanciuc şi Ioan Luchian.
În 1843, biserica Adormirea Maicii Domnului din Frătăuţii Noi, cu 1.890 enoriaşi, era slujită de parohul Mihail ONCIUL. Biserica din Frătăuţii Vechi, închinată, de asemenea, Maicii Domnului, avea 2.024 enoriaşi, paroh fiind Artenie ANTONOVICI, iar preot administrator, Constantin ISOPESCUL. În 1876, paroh la Frătăuţii Vechi, parohie cu 2.863 enoriaşi, era Ioan GRIBOVSCHI, preot cooperator fiind Petru BOCA, iar la Frătăuţii Noi, parohie în plină înflorire, cu 2.675 enoriaşi, preot cooperator era Titus ONCIUL. La Frătăuţii Vechi s-a construit, între anii 1877-1880, cu sfinţire în 1883, biserica Sfinţilor Mihail şi Gavril, slujită, în 1907, de parohul Petru BOCA, născut în 1843, preot din 1873, paroh din 1884, de preotul cooperator Mihail DOLINSCHI, născut în 1864, preot din 1893, şi, din 1906, de cantorul Ioan URSACHI, născut în 1876. La Frătăuţii Noi, paroh era Ioan GRAMATOVICI, născut în 1837, preot din 1863, paroh din 1864, preot cooperator fiind Vespasian REUŢ, născut în 1876, preot din 1904, iar cantor, din 1900, Grigorie BODNARIUC, născut în 1846.
O şcoală românească, cu 5 clase, funcţiona, la Frătăuţii Vechi, din 1858, în 1894 deschizându-se şi o şcoală secundară, cu o clasă. Şcoala germană, cu 3 clase, a fost inaugurată în anul 1800 .
„În anul 1885, a început preotul din Frătăuţul-nou, Iraclie Porumbescu, a pune fundamentul unui fond pentru ajutoarea copiilor nevoeşi de la şcoala poporală de aici. Spre acest scop, a hotărât o despărţitură a lăzii discosului; a introdus ca, la prohoade, să se pună în acea ladă câte 4 creiţari, de la nunţi – 20-40 creiţari… Când au fost adunaţi la 5 florini, atunci s-au luat şi s-au dat cu dobândă. În acest chip, a crescut acest fond, până-ntr-al 11 Decemvre 1887, la cota de 68 florini 20 creiţari.
În mai 1886, Nicuţă a Iftincăi, din Frătăuţii Vechi, „un băiat oacheş şi frumuşel”, era judecat de Curtea cu juraţi din Suceava pentru că o răpise pe Varvara Istrati, „o copilă negricioasă şi frumuşică, de 15 ani, care, cu toată tinereţea sa, avea deosebit gust să se mărite” şi care, în prealabil, se logodise cu Niţucă. Cum lui Niţucă îi venise recrutarea, iar focoasa frătăuţeancă tocmai îşi aflase un alt logodnic, Niţucă, întovărăşindu-se cu nişte prieteni, „pe la Câşlegi”, o răpeşte pe fată, „o pune în săniuţă, o acoperă cu o manta ca să nu răcească” şi o duce la Frătăuţii Noi, la casa unui prieten, o pune pe cuptor, o mustră, apoi o iubeşte. Instanţa suceveană socoteşte că toată povestea este „o şagă de Câşlegi” şi pronunţă „verdictul de achitare”.
În acelaşi an 1886, dar pe 15 iunie, câinele turbat al unui ungur din Andreasfalva (Dorneşti) a nimerit în Frătăuţii Vechi şi, până să fie împuşcat, a muşcat doi bătrâni, şase copii şi mai mute vite. Parohul Teodor Patraş a solicitat Căpitănei ca victimele să fie trimise la „Pasteur”, în Franţa, pe cheltuiala statului, dar, din fericire, victimele s-au însănătoşit .
În luna Decemvre 1887, s-au cumpărat cu aceşti bani 12 părechi de ciorapi de suman, 10 părechi de opinci, pănură de 8 spigniţe şi 7 tulpănele, cu preţul de preste tot de 17 florini 78 creiţari. Toate acestea le-a împărţit Dl. Gavril Reuţ, dirigintele şcoalei poporale din Frătăuţul-nou” .
„Cursul de împletire şi albinărit, proiectat a se ţine prin trei ferii anuale şcolare, la Frătăuţul-nou, s-a început, acolo, în ziua de 22 Juliu curent, sub conducerea instructivă a domnului învăţător Candid Muşlea şi a unui coajutor al său, domnul Joan Murăroiu, absolvent de şcoală comercială şi absolvat de cursul de împletire, ambii din Braşov.
Participanţii la acest curs sunt patruzeci şi doi, şi anume doi preuţi tineri, patru învăţători, patru învăţătoare june, doi elevi de pedagogie, patru cantori bisericeşti, patru gimnazişti, şase damicele adulte, doi săteni, şapte şcoleri poporali şi şapte şcoleriţe, toţi aceştia din comune româneşti ale Bucovinei, iar un studinte chiar din Butuşeni, în România.
Învăţământul de împletire cu pae, cu papură şi cu nuele se preda într-un despărţământ al şcoalei poporale de acolo, iar învăţământul albinăritului, în grădina casei parochiale, la stupii preotului de loc, şi o lecţiune demonstrativă şi instructivă s-a ţinut, până acum, şi în ţarină, la stupăria încă primitivă a unui sătean din Frătăuţul-nou şi în prezenţa nu numai a elevilor şi elevelor cursului, ci şi a mai multor gospodari, ce posed albine, din Frătăuţul-nou şi din Costişa” .
„Cursul de industrie casnică şi albinărit din Frătăuţul nou, carele e primul de atare feliu în Bucovina, s-a încheet, pentru anul acesta, în ziua de 10/22 Iuliu 1889…
Nu voim să prejudecăm judecata altora, carii vor fi competenţi întru apreciarea asemenelor lucruri şi carii vor pute să aibă ocasiune a le vede obectele lucrate la Cursul din Frătăuţul nou; căci se vor trimite spre expunere atât la Cernăuţ, în localele „Societăţii pentru cultura română”, cât şi la Suceava, la Societatea „Şcoala română”, fiindcă aceste Societăţi au subvenţionat numitul curs, într-un mod destul de mărinimos. Dară nici acum şi aice nu putem să nu amintim, şi încă cu o emfasă justă, pălăria de dame şi de moda cea mai nouă, lucrată din pae de domnişoara Elena Brăilean, care a atras admiraţiunea obştească şi din partea celor străini… Vine, apoi, o pălărie de pae pentru bărbaţi, lucrată de Domnişoara soră a susnumitei, de Melania Brăilean, învăţătoare din Bilcă, apoi o pălărie, tot de pae şi pentru bărbaţi, împletită de Domnişoara Lucreţia Reuţu, fiică adultă a învăţătorului din loc. Aspazia Tofanel, învăţătoare din Frătăuţul vechiu, Emilia Lentovici, fiica învăţătorului Lentovici din Rădăuţi şi mai departe aşa… Dară o domnişoară de 12 ani, din sat, din Frătăuţul nou, anume Reveca Nicoară, a lucrat un paner de papură care îţi cere toată lauda!
Tot în rândul prim sunt, şi încă de intonat cu laudă, obiectele, lucrate din paie, din papură şi din nuiele ale preoţilor, părintelui Epaminonda Dracinschi din Igeşti şi a părintelui Isidor Zavadovschi din Camenca; să stai şi să te tot uiţi la aceste lucruri, coşuleţe de lux şi altele, şi nu te poţi sătura!
Aşa şi între alţii, un sătean din Frătăuţul nou, Dumitraş Jacotă, a făcut un coş de albine, sistema Berleps, împletit din nuiele, şi o corfă (coşorcă) de mână; apoi, cantorii bisericeşti Lomuş şi Busneanu şi toţi domnii învăţători, Bocance din Botuşana, Isopescu din Frătăuţul vechiu, Gorcea din Costişa şi Nicoară din Pătrăuţi, pe lângă Suceava, până şi şcoleraşii din Frătăuţul nou, Todorică Maiereanu şi Ştefănică Bogianu. Multă laudă şi chiar admiraţiune s-au dat lucrărilor lui Ion Nistreanu, sătean din Igeşti” .
Teodor Patraş din Horecea era paroh la Frătăuţii Vechi încă din 1890, avându-l ca preot cooperator pe Mihail Dolinschi. Satul avea doi învăţători, pe Emilian Isopescul şi Ioan Colibaba, primar român fiind Dimitrie Pauliuc, iar primar german, Franz Fritz.
La sfârşitul anului 1894, de Crăciun, preotul Iraclie PORUMBESCU a organizat, în Frătăuţii Noi, o colectă pentru Societatea „Şcoala Română”, la care au subscris, pe lângă fiul lui, Ştefan („măestru postal”), următorii localnici: preotul Ilie BERLINSCHI, învăţătorul superior Gavril REUŢ, învăţătorul Emilian HRENIUC, primarul Vasile Şt. JACUTA (în altă ştire, JACOTA), Ilie P. ŞERBAN, Emilian HURJUI, Constantin CHIRAŞ, Grigori BODNARESCU, Dumitru V. MOISAN, Ilie Const. BOGHIAN, Simion MOISAN, Pavel T. UNGUREAN, Ion FRANCIUC, Ilie C. MOISAN, Costea T. UNGUREAN, Ion P. BOGHIAN, Ion CERBAN, Ilie CAPRĂ, Ilie G. NICOARĂ, Dumitru I. PÂNTESCU, Constantin G. ŞERBAN, Dumitru G. NICOARĂ, Constantin G. UNGUREAN, Ştefan ONU, Toader G. GALAN, Ion DAVIDEAN, Dumitru HOPILĂ, Constantin V. ISOPESCUL, Vasile G. NICOARĂ, Toader BUCESCHI, Ion Const. MUNTEAN, Constantin I. ANDRIŞAN, Vasile DAVIDEAN, Dumitru N. JACUTA, George MAIDAC, Iftimie CAPRĂ, Constantin DAVIDEAN, Ion S. ANDRIŞAN, Niculaiu ŞTREANGĂ, Simion ŞTREANGĂ, Ilie ŞTREANGĂ, Ion T. ISOPESCUL, Georgi D. NASTASI, Toader STICHI, Vasile S. MOISAN, Gavril NASTASI, Iftimie BOGHIAN, Georgi STRUGARIU, Ilie GEORGIŢĂ, Gavril CAZAC, Toader DAVIDEAN, Georgi CAPRĂ, Andrii CREŢAN, Dumitru V. ŞERBAN, Toader I. DAVIDEAN, Ilie CONFEDERAT, Zaharie JACUTA, Simion GALAN, Ion MAEREAN, Petru FODORAŞ, Tanasă PUHA, Dumitru BUCESCHI, Niculaiu IONESI, Iftimie ŞTREANGĂ, Georgi MOLOCI, Dumitru G. JACUTA, Gavriil V. MOISAN, Georgi GAIE, Vasile D. FODOR, Toader D. GHEORGHIŢĂ, Iftimia C. BERHOLSCHI, Catrina D. OLARIU, Casandra P. CONIAC, Samfira CUCIUREAN, Eudochia I. UNGUREAN, Ileana V. PANCIUC şi Toader ŞERBAN .
O colectă pentru Azilul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în mai 1896, de „Teofil PATRAŞ, protopresviter în comuna Frătăuţul-vechi”, menţionează următoarele nume de localnici: primar Dimitrie PAULIUC, Simion IURESCU, învăţător Ioan COLIBABA, proprietarul Vasile MARCO, Gavril BUZILĂ, Ştefan SARCINSCHI, George IFTIUCHI, Constantin BUZILĂ, Ioachim PRELIPCEAN, George ANDRUCHOVICI, Ilie SFIECHI alui Simion, Ilie DREHUŢĂ, secretarul comunal Iustin BORCEA, Teodor IONESI, Ioan BUJDEI, George HURJUI, Damian ŢIGANAŞ, Constantin IONESI, Constantin VĂTĂMAN, Constantin LUCHIAN, Alexandru IACOVIŢĂ, Samson IURESCU şi Simion alui Ilie IURESCU .
Biblioteca din Frătăuţii Vechi s-a constituit, în mod oficial, drept Cabinetul de lectură „Silvestru”, în anul 1896, în casa lui Nicolai Luchian, cu 64 membri, cu 131 cărţi, cu 2 abonamente la gazete şi cu un capital de 88 florini şi 10 creiţari. Preşedinte era parohul Teodor Patraş, cel care, ca şi Iraclie Porumbescu, parohul din Frătăuţii Noi, va ajunge egumen al Putnei, dar, spre deosebire de Porumbescu, îşi va exercita mandatul, fiind „singura figură luminoasă” a Putnei, în primăvara anului 1904, când Iorga vizitează Bucovina. Vicepreşedinte al Cabinetului era Vasile Marcu (adesea grafiat Marco), iar secretar era Ioan Todosan.
„Cor de plugari. Prin neobosita stăruinţă a tânărului cantor bisericesc Ioan Ursachi, s-a alcătuit, în Frătăuţul-vechiu, un mândru cor de plugari, cari ridică, prin ale sale cântări frumoase, măreţia cultului dumnezeiesc. Numele cântăreţilor – mai târziu” .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ileana ISTRATI (17 ani în 1909) din Frătăuţii Vechi şi de la Ilie a lui Toader NICOARĂ (67 ani în 1909), Dumitru FĂDĂRAŞ (62 ani în 1909) şi Alexandru FĂDĂRAŞ (27 ani în 1909) din Frătăuţii Noi.
În 14 ianuarie 1902, s-a înfiinţat, la Frătăuţii Vechi, banca raiffeisiană, sub direcţiunea preotului Mihai Dolinschi, cu Gheorghe Pojoga – preşedinte şi cu Dumitru Nedelcu – vistiernic.
Însoţirea de păstrare şi credit din Frătăuţii Noi s-a înfiinţat în 15 noiembrie 1902, sub direcţiunea lui Ilie Berbinschi şi sub preşedinţia lui Nicolai Hurjui, vicedirector fiind Samuil Maghior, iar vistiernic – Ioan Popovici.
În epoca Bucovinei istorice, când ţinutul Rădăuţilor era cel mai bogat şi mai dezvoltat ţinut din întreaga provincie, frătăuţenii au ajuns la o bunăstare incredibilă, care culminează cu gestul generos al ţăranului Vasile Marcu, membru fondator al Societăţii „Internatul de băeţi români ort.or. din Rădăuţ”, în 20 iulie 1902, „cu suma de tot considerabilă de 17.000 coroane”. Gestul ţăranului frătăuţean fără copii fusese motivat de faptul că Vasile Marcu şi-ar fi dorit ca toţi copiii ţinutului să devină, în acest fel cu adevărat creştinesc, şi ai săi.
În 1906, evreii din Frătăuţii Noi şi-au deschis, cu sprijinul financiar şi material al evreilor Berl, Seide şi Markus Dechner, familia Schamschon şi Hersch Wucher, Uscher Engler şi Chaim Breuer, propria lor casă de rugăciune, „Tefilath Bet-Jeschurim”. Moara satului aparţinea lui Markus Dechner.
În Frătăuţi s-au născut publicistul Dumitru C. ISOPESCUL (3 octombrie 1839), profesorul gimnazial şi autorul de manuale şcolare Samuil ISOPESCUL (9 decembrie 1842), sculptorul Ioan GHEORGHIŢĂ (5 ianuarie 1886), pictorul Vespasian LUNGU (21 iulie 1927), doctorul în metalurgie Laurentie SOFRONI (23 noiembrie 1928), cercetătorul ştiinţific Gheorghe SIREŢCHI (5 februarie 1932), pictorul Doru Vasile ULIAN (30 ianuarie 1944), scriitorul Mihai TATULICI (3 august 1948) şi regretatul fost preşedinte al CJ Suceava şi primar al Sucevei, Constantin SOFRONI, sociolog, caricaturist înzestrat – printre altele şi un prieten de nădejde al artei şi al celor care o făptuiesc.

FREUDENTHAL

Colonia germană de ţipteri de la Vatra Moldoviţei, Freudenthal, a fost înfiinţată, pe Valea Stânii, în anul 1809.
În 1890, satul german avea 174 locuitori şi o şcoală primară, cu poetul Heinrich Kipper învăţător.

FRUMOSU

Satul îşi trage numele de la monahul Teodosie, fiul lui Drăgoi, nepotul Vasutcăi, strănepotul lui Drăgoi Viteazul, egumen al mănăstirii Moldoviţa şi care, în 1534, cu întăritură domnească în 5 aprilie 1558, moşteneşte şi această ocină de la mama sa, Vasutca, jupâneasa lui Stanciu aurarul, pe care o dăruieşte mănăstirii, în vreme ce sora lui, Odochiţa, moşteneşte moşia de lângă Tulova (Vorniceni). Probabil că amândoi copiii lui Drăgoi erau nespus de frumoşi, din moment ce, în memoria locurilor, moşia feciorului se va numi, pentru restul veacurilor, Frumosu, iar moşia fetei, Frumoasa
Sub stăpânire mănăstirească, primele nume de localnici apar abia în 2 iunie 1709, când Ioan Faraon, Ursache Nuţul, Petre Timul şi alţi nepoţi ai Cojocarului dau zapis egumenului Afanasie şi arhimandritului Andrei prin care îşi împart locurile de la Frumosul, cu runcuri, cu tot, luându-le în seama lor şi obligându-se să dea mănăstirii Moldoviţa adetul lor de 3 lei pe an. Martori ai tranzacţiei au fost Gheorghe Măndrilă, Petre lui Balan, Toader Păşcan şi Vasile Păşcan.
În 13 septembrie 1767, exista, pe valea pârâului Frumosul, un schit, iar sihastrul Nechifor Ţeliboc făcuse curături (despăduriri, „locul curat” din urătură), în vale, lângă curătura lui Pahomie Laza, iar fânaţul şi imaşul astfel obţinute (pe imaş avusese şi o casă de lemn) le-a vândut, pentru 3 lei, lui Ştefan Checheriţă. Martori au fost Vasile Negură, Pahomie Laza şi Ion Şuhane din Frumosul.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează la Frumosu „25 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 1 dascăl şi 23 birnici, şi anume pe: Simion NIGA, Chiruţă NIGA, Georgie LIPAN, Ion NIGA, Petrea NIGA, Ion, ungurian, Simion NEGURĂ, Mihăilă, crâşmar, Ion ŞUHANE, Ion, ungurian, Vasile VĂMANU, Vasile HUŢULIAC, Nichita, rus, Lupul CHECHERIŢĂ, Ştefan CHECHERIŢĂ, Mihăilă, rus, Mihăilă NIGA, Dumitru HUŢULIAC, Ivan HUŢULIAC, Matei HUŢULIAC, Măriuţa cu holtei, Dochiţa cu holtei şi Măriuţa cu holtei.
Rufeturile erau: popa Simion şi dascălul Luca, rus.
În 1774, satul Frumosul avea 43 familii, iar în 1775, 2 popi şi 33 ţărani, numărul familiilor sporind la 60 până în 1784.
În 5 februarie 1843, bătrânii satului Frumosul, vornicul Nicolai Cobilenschi, Dumitru Văman, Ifrim Negură, Toader Ţăbrian, Vasile a Petre Niga, Grigore Buga şi Petre Mandicevschi, dădeau mărturie câmpulungenilor referitoare la vechile lor privilegii „ab antiquo”.
În 1843, biserica ortodoxă Naşterea Maicii Domnului din Frumosu, cu 887 enoriaşi, era slujită de parohul Petru MANDICEVSCHI. Între anii 1863-1870, s-a construit, pe locul vechii bisericuţe din lemn, o biserică nouă, prin jertfa materială a lui Vasile CRĂIUŢU din Frumosu şi a lui Ciril URSESCU din Fundu Moldovei. În 1876, parohia cu 1.220 enoriaşi era slujită de parohul Amfilochie BOCA. În 1904, a fost sfinţită şi biserica Sfântului Dimitrie din Deea, Frumosu fiind centrul comunei bisericeşti Frumosu, Dragoşa şi Deea. În 1907, paroh era Dimitrie BRĂILEAN, decorat cu Ordinul „Steaua României”, născut în 1843, preot din 1870, paroh din 1884, cantor fiind, din 1899, Constantin COTLARCIUC, născut în 1874.
Din 1860, funcţiona la Frumosu o şcoală cu 3 clase, în Deea fiind deschisă o şcoală secundară, cu o clasă, abia în 1899 .
În 1890, comuna Frumosu avea 1.639 locuitori. Ioan Negură era primar, Emilian Ţurcan era paroh, Anatolie Popescul era învăţător, iar Pamfil Pojar – cantor bisericesc.
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în septembrie 1891, de „Emilian ŢURCAN, paroch în Frumosul”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Ioan alui Chirilă NIGA, Constantin CREFELEANU, Neculai SCRIPCĂ, Dumitru CHICHIRIŢĂ, Neculai NEGURĂ, Ştefan LAZA, Darie NIGA, Casian ŢEBREANU, Neculai HUŢULEAC, Nastasia MIRONOVICI, Ioan HUŢULEAC, Vasile ŢEBREANU, Irimie ŢEBREANU, Teodor SOLCAN, Ioan HUŢULEAC, Simion BUGA, Doroftei NIGA, Istratie LAZA, Simion CREFELEANU, Samuil NIGA, Andrei NIGA, Teodor NIGA, Ioan SOLCAN, Nichita NIGA, Vasile LAZA, Vartolomei ŞUŢU, Vasile CAILEANU, Nastasia NEMCIUC, Vasile MOLDEŢCHI, Iacob Niga şi Iacob CREFELCANU .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Domnica a lui Gavril POJAR (47 ani în 1908) din Frumosu.
La Frumosu s-au născut publicistul Simeon COBILANSCHI (25 mai 1842) şi artizanul în lemn Coriolan ŢEBREAN (2 octombrie 1912).

FUNDU MOLDOVEI

Una dintre cele mai vechi sărbători ale străbunilor, „Amuţitul Cucului”, prin care se omagia, cu ocazia Echinocţiului de primăvară, văzduhul – ca legătură între Cer şi Pământ, prin regăsire în jurul vetrei părinteşti (şi-atunci înstrăinatul, aidoma cucului, nu-şi mai strigă singurătatea), sărbătoare numită, în creştinism, „Buna Vestire” s-au „Blagoveştenia”, prilejuieşte, de vreo optsprezece ani, organizarea unui impresionant Festival Naţional de Muzică Religioasă, la care participă, într-un interesant concurs, coruri parohiale, seminariale şi laice.
Această regăsire creştină, prin cântec imnic, în jurul vetrei străbunilor se petrece în inima munţilor, la Fundu Moldovei.
Fundu Moldovei face parte din formaţiunea răzăşească a Câmpulungului Moldovenesc, împreună cu „satele înfrăţite” Sadova şi Pojorâta, iar numele localităţii vine de la statutul pe care l-a avut în vechime de ultimă aşezare moldovenească pe drumul spre Maramureş.
Tradiţia spune, iar mărturiile călătorilor străini de mai târziu confirmă, într-un anume fel, această tradiţie, că prin Fundu Moldovei au început cele două aventuri ale descălecării de ţară: „Dragoş Vodă… când dete însă cu ochii de bourelul cel cu trei stele în frunte, atât el, cât şi tovarăşii săi, se ţinură lipcă de dânsul, ca să nu-l peardă din vederi, urmărindu-l necontenit atât pe vârvurile munţilor celor mai înalţi, cât şi prin prăpăstiile cele mai adânci şi mai primejdioase, atât prin văgăuni şi vâlcele, cât şi prin poeni şi preluci, până ce ajunseră la apa Moldovei”.
Accesibilitatea dintre Maramureş şi nordul Moldovei, pe care doar cu multă imaginaţie o putem numi drum, făcea legătura între Borşa şi Fundu Moldovei, trecând prin pustietăţile periculoase ale Gârlei Babei (Cârlibaba). Primii care par să fi descris această accesibilitate par să fie solii lui Francisc Rakoczi la hanul Gazi Ghirai, Michaly Bay şi Gaspar Papay, care, în noaptea de 2 spre 3 decembrie 1705, au pornit din Borşa spre Câmpulung, pe un „drum de 15 mile bune”, pe care îl descriu în amănunţime:
„Pe la trei după miezul nopţii, am plecat şi noi şi, pe la prânz, am trecut apa Cibou, pârâu care desparte Munţii Maramureşului de Munţii Moldovei. Am mers pe al patrulea munte, al cărui nume este Ţapul. Trecând şi pe acesta, am luat-o pe al cincilea munte, care se numeşte Cârlibaba. Pe sub muntele acesta curg două pâraie, unul se numeşte, după munte, Cârlibaba, al doilea Licav. Al şaselea munte pe care l-am urcat se numeşte Găina, la poalele acestuia curge râul Tătarca. Al şaptelea munte pe care l-am urcat este Glodul, râul acestuia se numeşte Tătărcuţa. Al optulea munte pe care a trebuit să-l urcăm se numeşte Tâmpa, apa care curge pe sub el se numeşte Moldova; ajungând pe întuneric, de la ora 3 am poposit aici, pe zăpadă, şi, aici, toată noaptea a bătut viforul.
În 4 decembrie, vineri, sculându-ne până în ziuă, am ieşit din munţi, mergând de-a lungul râului Moldova… Munţii Maramureşului au, de la Borşa până la Câmpulung, 15 mile bune, în care nu se găsesc nici sate, nici nimic altceva”.
Aparenta nepopulare a văii Moldovei, de la Câmpulung în sus, este contrazisă, la sfârşitul lunii august a anului 1709, de suedezul Johann Wendel Bardili, care se întorcea din tabăra lui Carol al XII-lea de la Bender, şi care mărturiseşte că, deşi „sate întregi nu se găsesc aici”, de-a lungul apei Moldovei, „pe munte, pe amândouă părţile, se găseşte, ici şi colea, câte o căsuţă, unde valea are doar atâta lărgime şi atâta pământ încât să poată hrăni câteva capete de vaci. Spre seară, am poposit lângă o asemenea colibă mică şi ne-am aşezat sub streaşină, de jur împrejur… Ni s-a spus că aici ar fi ultima locuinţă din Moldova”. De la această căsuţă, până la a începe traversarea munţilor, suedezul a mai „trecut râul şi apoi l-am părăsit, în sfârşit, la dreapta, iar noi am luat-o dimpotrivă, spre stânga… Sus de tot începe o pădure… După aceea am ajuns la o stână de oi, care atunci era goală şi părăsită. Am aflat de la moldovenii noştri (călăuzele) că locuitorii de la multe mile distanţă îşi mână oile aici, la păşune, pentru o vară întreagă, iar colibele acestea le serveau pentru prelucrarea şi păstrarea laptelui şi a brânzei”.
Recensământul lui Rumeanţev , din 1772-1773, înregistrează în Fundu Moldovii „88 – toată suma caselor”, însemnând 1 popă, 1 panţir, 3 femei sărace şi 83 birnici, şi anume: Dumitru, ungurian (UNGUREAN), Grigori, şălvar (ŞALVARI), Ion sin lui (Grigori ŞALVARI), Toader, ungurian, Petrea sin ungurian, Gavril sin şălvar, Petrea sin şălvar, Iacob sin şălvar, ion sin Nicolai ŞUIUL, Constantin ŞUIUL, Georgii ŞUIUL, Ion ŞUIUL, Ştefan sin Ion STURZA, Gavril RUSANUL, Grigori ŞUIUL, Grigori TONIGAR, Ştefan HAGHIA, Vasile HAGHIA, Simion, dornian (DORNIAN), Grigori CHECHERIŢĂ, Grigori sin Ion CHECHERIŢĂ, Nichita CLIM, Petrea ŢIMPĂU, Simion ŢIMPĂU, Petria ŢIMPĂU, Simion zet Petrea ŢIMPĂU, Ion sin Dumitraş ŢIMPĂU, Vasile ŢIMPĂU, Iacob GEORGIESCU, Toader LEHACI, Ion LEHACI, vornicel, Ion CAZAC, Vasile MEDRIHAN, Grigori LEHACI, Toader CAZAC, Ion URSACHE, Ion ANDRONICESCU, Grigori ANDRONICESCU, Nichita ANDRONICESCU, Nistor GAVRILEI, Toader FÂŞCU, Ion FÂŞCU, Gavril zet FÂŞCU, Nichita LIŢUL, Ion, ungurian, Simion, ungurian, Toader CAZAC, Gavril CAZAC, Ilie GLIGA, Petrea GEORGIESCU, Gavril, ungurian, Vasile, ungurian, Ştefan LIŢUL, Miftodi LEHACI, Grigori URSACHI, Ion GLIGA, Petrea GLIGA, Vasile GLIGA; Petrea POENARU, Pintelei POENARU, Ion sin NICHITEI, Grigori HOLUŢĂ, Pintelei, ungurian, Ion STURZA, Grigori ŢĂRAN, Ion DOROFTEI, Gavril HOLUŢĂ, Roman HOLUŢĂ, Ion sin popii, Petrea HOLUŢĂ, Andronic DOROFTEI, Ion MIŞINĂ ot Pojorâta, Simion PÂŢUL ot tam, Toadir MEDRIHAN ot tam, Nicolai BOGATU ot tam, Simion sin TĂPŞOAII, Vasile MÂNDRILĂ ot tam, Ion ŞUIUL, Nistor URĂTAR ot Sadova, Toader ŞUIUL ot tam, Petrea CRAINIC ot Vatră (Câmpulung) şi Lupul TONIGAR.
Rufeturile erau: popa Georgiţă HASNĂŞ, Ion ŞĂLVAR, panţir ot Vatră (Câmpulung), Porfira, săracă, Lupa, fată săracă, Măricuţa, săracă.
Documentele câmpulungene, toate scrise în limba română, dar cu buchii slavone, deci monumente de limbă română veche încă neconştientizate ca atare, menţionează multe proprietăţi montane ale câmpulungenilor, până în hotarul moşiei mănăstirii Putna, la Moldova Suliţa, unde, pe creasta muntelui, Ursu Mănăilă îşi ridicase „casă din brad verde”. De altfel, aşa apar toate satele din Ocolul domnesc al Câmpulungului: celui mai mare dintre feciorii unui câmpulungean i se făcea casă în vecinătatea unei „moşii”, a unui loc defrişat (laz, în limba vremii) de neamul lui. Când vor veni „vremuri de tihnă şi linişte” (Grămadă), adică după ocuparea Bucovinei de către austrieci, cei din munţi se vor grupa pe malul Moldovei, dar aproape de „locurile de hrană”, adică de poienile şi lazurile lor. Aşa se face că primul document explicit despre Fundu Moldovei datează abia din 16 august 1783, când Franz von Kollowrat propune constituirea şi exploatarea de către Aerariu a minelor din Fundu Moldovei, odată cu cele din Pojorâta şi din Iacobeni.
Toate cărţile de privilegii pentru câmpulungeni, emise de cancelariile voievodale, îi vizau pe muntenii din toate satele aflate sub judecia Câmpulungului, satele acestea având o origine comună şi o aceeaşi atestare documentară, adică hotarnica uricului de danie din 14 aprilie 1411, prin care Alexandru cel Bun dăruia mănăstirii Moldoviţa „Vama Moldaviţei”. Deci şi Câmpulung, şi Fundu Moldovei, şi Pojorâta, şi Sadova pot şi trebuie să-şi asume aceiaşi sărbătoare.
Biserica Sfântului Dimitrie din Fundu Moldovei „de jos”, ctitorită între anii 1819-1822 (cea veche, din lemn, fiind ulterior dăruită nou înfiinţatei comune Breaza) de Nistor DOROTEI, dotată cu un iconostas nou, în 1837, de Miron CIUPERCĂ, Vasile HASNAŞ şi Parascheva TONIGARIU, apoi, în 1890 cu o clopotniţă nouă, era slujită, în 1843, de Grigorie CIUPERCOVICI, numărul enoriaşilor fiind 692. Biserica Sfântului Nicolai, din „Fundu Moldovei de sus”, construită în 1809 de Ioniţă ŞUIU, de George ŞALVARI şi de protopresviterul Gavriil CIUPERCĂ, dotată cu un iconostas, în 1836, de Ioniţă ŞALVARI, era slujită, în 1843, când avea 736 enoriaşi, de Vasilie CIUPERCOVICI. În 1876, cele două biserici din Fundu Moldovei, cu 1.934 enoriaşi, îl aveau paroh pe protopresviterul Dimitrie ŢURFCAN, preot cooperator fiind Ilie de ANDROCHOVICI. În 1907, comuna bisericească Fundul-Moldovei de sus şi de jos, cu Handal (Luisenthal) şi Tatarca, îl avea paroh pe Ioan POPOVICI, născut în 1861, preot din 1891, paroh din 1906, preot cooperator fiind Ioan MACOVEI, născut în 1876, preot din 1905, iar cantor, din 1900, Grigorie TONIGARIU, născut în 1864.
În Fundu Moldovei funcţiona o şcoală, cu 5 clase, din 1862, şcoala nemţească din Luisenthal, Handal – cum îi spuneau românii noului sat, fiind înfiinţată în 1805 .
Din acelaşi calendar aniversar al satului nu pot fi excluse zilele de 12 februarie 1888, care este cea a naşterii pictorului bucovinean Haralambie Mercheş, feciorul primarului de atunci, 16 iulie 1891, ziua în care s-a născut pictoriţa Eufrozina Lipeţchi, precum şi zilele de naştere ale celor doi mari rapsozi bucovineni: 14 aprilie 1892 – Sidor Andronicescu, 19 iunie 1903 – Ilie Cazacu.
În „Topographie der Bukowina”, apărută la Cernăuţi, în anul 1895, Daniel Werenka nota: „Fundul-Moldovei: 2.500 locuitori, parochi – Dimitrie Ţurcan şi Modest Avram, învăţători – Samuil Maghior şi Ioan Blându, primar – Ioan Mercheş, cantori – Grigorie şi Costan Tonigariu.
În 1774, satul avea 93 familii, iar în 1784 – 130”.
Fundu Moldovei avea, din 1895, şi un cabinet de cetire, „Lumina”, în casa lui Simion Mândrilă, cu 143 membri, 250 cărţi, 6 abonamente la gazete şi o avere de 266 florini şi 46 creiţari. Preşedintele acestei prime biblioteci din sat era Samuil Şindilar, vicepreşedinte – Toader Leuştean, iar secretar Nicolai G. Ţăran.
Despre traiul muntenilor din Fundu Moldovei a povestit, extrem de convingător, primarul Ioan Merchiş, într-o replică la o delaţiune săvârşită de preotul din Colacu, în 1886:
„De ar da Dumnezeu să fie în toate satele gospodării şi gospodari ca în Fundumoldovii, apoi bine ar fi!
Poftim! În anul 1880, s-au scris la noi vitele cornute şi s-au aflat la 3.000, şi în anul acesta (1886) s-au scris iarăşi şi s-au aflat peste 4.000, fără de viţei. La noi sunt gospodari care au 100 fălci de loc.
Rânduială ca la noi nu-i nicăiri; şcoala noastră a fost şi este cea dintâi din tot ţinutul; 135 copii umblă la şcoală; catechisaţii cu tineretul se ţin în şcoală în toată Duminica şi sărbătorile şi care din tineret nu umblă la şcoală îl globesc, îl împlinesc, că am izvod de la preoţi. Tineretul nu joacă, la noi, la crâşme, ci la case de gospodari, sub priveghiare.
Atât că oamenii ţin şi sărbătorile cele mici, dar nu merg atuncea la crâşme, ci dau ajutor cu clacă unul la altul”.
„Comuna Fundu-Moldovei începe îndată ce treci podul amintit mai sus. Ea formează, mai întâi, o vatră între râul Moldova, cătră amiazăzi, între muntele Dealul-Negru, spre nord-vest, şi-ntre muntele Răchitişul, spre nord-est. Mai departe, se-ntinde comuna aceasta spre nord-vest, pe râul Moldova, în sus, printr-o vale îngustă, de ambe părţile râului, atât de departe, încât trebuie să călătoreşti cum se cade, până ce ajungi în capătul de sus al său. Totuşi, măsuri lungimea comunei cu plăcere şi fără a o simţi, deoarece te vezi petrecut, de o parte şi de alta, cu deosebire, însă, în partea stângă a râului, de culmi de munţi impozanţi, atât prin nălţimea, cât şi prin variele lor forme. Acele culmi şi piscuri sunt parte coperite de codri, până la picioarele lor, parte având coaste fără pădure, ci coperite numai de iarbă, de flori admirabile şi de stânci de feliurite mărimi şi chipuri.
Fundul Moldovei are două biserici române, din cari cea din jos e de piatră, o şcoală cu un învăţător şi o învăţătoare…
Comerţul cu lemne, trecute prin ferestee, seamănă să fie şi aice foarte însemnat, fiindcă se află în mişcare o mulţime de ferestee, dintre care îl amintim pe acela al fruntaşului român Mercheş.
În Fundul Moldovei se află, mai de mult, în lucrare băi de aramă şi de fier, cari lăsară multe semne în urma lor. Cercetat-am, cu părintele Avram, unele ştoluri (galerii de mine), cari fug adânc în coasta muntelui. Movile şi jirezi colosale de zgură şi de feliurite pietre metalice zdrobite şi încă netopite stau lângă găurile minelor.
În comuna aceasta, sunt mulţi români cu averi însemnate, ce constau, mai cu samă, din moşii de sute de fălci” .
O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Dimitrie ŢURCANU, paroch în Fundul-Moldovei”, menţionează, printre familiile comunei, pe: Costan POPOVICI, Ioniţă HERLE, Dumitru ŢIMPĂU, Pinteleiu TONIGARIU, Costan MÂNDRILĂ, Dumitru DOROFTEIU, Gavril ŞANDRU, Mihaiu COCÂRŢĂ, Vasile FLOCEA, Gavril CAZAC, Nichita CIUPERCOVICI, Chifor MOROŞANU, Ioniţă ŢARAN, Vasile RUSANU, Anna URSU, Mihaiu SAMSON, Dumitru ŞANDRU, Chifor URSESCU, Pavel ŞALVARIU, Vasile URSU, Mihaiu LEHACI, Ilie GRADINSCHI, Gheorgiu BOMEIU, Costan GRIGOREANU, Teoder MIHALI, Teoder COCÂRŢĂ, Mihaiu FRÂNCU şi Dumitru CAZAC.
O altă listă, întocmită de preotul cooperator Modest AVRAM, cuprindea numele altor săteni: Iftemi LIŢU, Costan URSESCU, Dumitru GLIGĂ, Mihaiu MOROŞANU, Spiridon ANDRONICESCU, Teodor URŞESCU, Iacob ŢARAN, Teodor CAZAC, Costan ŢÂMPĂU, Dumitru ANDRONICESCU, Grigori GAVRILEIU, Iacob ANDRONICESCU, Simion ŢÂMPĂU, Casandra ŢÂMPĂU, Ioniţă CIUPERCOVICI, Varvara CIUPERCOVICI şi Teodor LEHACI .
O a treia listă de subscripţie, pentru Internatul de băieţi români din Cernăuţi, întocmită de preoţii Dimitrie ZURCAN (Dimitrie Ţurcanu) şi Simion ŞINDELAR, cuprinde următoarele nume: S. FRÂNCU, D. GLIGA, C. URSESCUL, Maria ANDRONICESCU, Constantin TONIGAR, George ŢIMPĂU, George LEUŞTEAN, Pentelei TONIGAR, Iftimie LIŢUL, Teodor POMOHACI, Dimitrie ANDRONICESCU, învăţător superior Simion MAGHIOR, George TONIGAR, Axenia alui D. CAZACU, George NUŢESCU, George CAZACU, Ilie I. ŢĂRAN, Constantin BURDUHOS, Nicolae ŢĂRAN, Grigore TONIGAR, Simion ŢIMPĂU, Petru ANDONICESCU, Dimitrie URSESCU, Iacob ŢĂRAN, Grigore GAVRILEI, Constantin RAŢU, Artemie POIENARIU, Maria C. URSESCU, Nicolai URSESCU, Vasile COCÂRŢĂ, Teodor ŞALVAR, Petre ANDRONICESCU, Grigore UŢA, Chifor GLIGA, Ilie ŢIMPĂU, Dimitrie COCÂRŢĂ, Teodor RAIA, Teodor I. CAZACU, Ioan I. RUSU, Teodor ŢIMPĂU, Nicolae LIŢUL, Ambrosie POIENARIU, Ioan FĂŞCU, Petre I. FĂŞCU, Constantin LEHACI, Ioan I. URSU, Teodor ANDRONICESCU, Vasile CAZAC, Teodor POIENARIU, Ioan GLIGA, Spiridon ROPCEANU, George CAZACU, Nistor ANDRONICESCU, Dumitru TONEGARI, Simion alui Neculai POIENARIU, Ilie MÂNDRILĂ, Ilieana lui Ion LEUŞTEAN, Minodora lui Teodor LEUŞTEAN, Areta lui Teodor LEUŞTEAN, Luca lui Teodor LEUŞTEAN, Veronica lui Teodor LEUŞTEAN, Glicheria lui Teodor LEUŞTEAN, Dimitrie T. LEUŞTEAN, Ioan T. LEUŞTEAN, Mihai SAMSON, Ioan HAGHIA, Constantin MÂNDRILĂ, Dumitru COTLEC, Mihai DORNEAN, Ştefan ANDRONICESCU, Teodor V. CAZACU, Dumitru G. ANDRONICESCU, Petrea NUŢESCU, Nicolai DORNEANU, Ioan D. CIUPERCĂ, Ilie POMOHACI, Dumitru C. ŢIMPĂU, Ioan GRĂMADĂ, Nicolae HASNAŞ, Filip I. ŢĂRAN, Ileana C. URSESCU, Grigore UŢA, Maria T. LOSU, George I. ŞUIU, Constantin POIENARIU, Dumitru G. MÂNDRILĂ, George ANDRONICESCU, Vasile MÂNDRILĂ, Spiridon CAZACU, Dumitru COMAN, Petre COMAN, Constantin BACIU, Nicolae TONIGAR, Iacob şi Eufrosina DORNEANU, Dumitru MÂNDRILĂ, Petrea ŢIMPĂU, Ioan MEDRIHAN, Alexandru RUSU, Ioan G. ANDRONICESCU, George RUSU, Constantin GRĂMADĂ, Simion ZUGRAV şi Constantin URSESCU .
Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner , în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Ioana a lui Simion PITICARI (27 ani în 1908), Rahila a lui Vasile CIUMĂU (32 ani în 1908), Acsânia CIUMĂU (74 ani în 1908), Maria TEODOROVICI-FRANCIUC (38 ani în 1908) şi Aniţa HASNAŞ (52 ani în 1908) din Fundu Moldovei.
„În luna lui Faur (februarie 1911) s-a revizuit banca sătească din Fundu Moldovei. S-a aflat o lipsă totală de 20.000 coroane. Vina o poartă directorul, prezidentul, consiliul de control şi visternicul” .

FURSTENTHAL

Colonia germană de la Suceviţa, de pe valea Voivodesei, înfiinţată în 1792, cu germani din Boemia, s-a numit Furstenthal.
În 1802, la Furstenthal s-a înfiinţat o fabrică de sticlă, axată pe producţia de geamuri, la care lucrau, sub coordonarea maistrului geamgiu Sebastian Schuster, care, în 1803, se va muta la Marginea, apoi la Rădăuţi: Wenzel Feldigel, Anton Fuchs, Joseph Gaschler, Matthias Gaschler, Franz Keller, Martin Stoiber, Franz Weber şi Johann Weber.
Potrivit registrul de evidenţă a pământurilor, în 1822, parcelele din Furstenthal, dinspre Marginea, au fost folosite de lucrătorii fabricii de sticlă Jakob Stadler, Franz Bauer, Martin Bauer, Paul Fischer, Michael Weinfurter şi Christof Gaschler.
După 2 noiembrie 1836, aceste terenuri au fost încorporate în Marginea.
În 26 iulie 1858, prin „Protocolul privind statutul terenurilor în Furstenthal”, se stabilea statutul juridic al domeniilor Fondului Religionar şi al parcelelor de teren aflate în proprietatea sticlarilor.
Din protocol, se pot afla numele celor mai vechi membri ai comunităţii germane, precum Joseph Gnad, de 75 ani, şi Franz Geschwentner, de 69 ani, în 1858, amândoi invitaţi să facă parte din conducerea comunală. Ceilalţi germani, înşiruiţi în ordinea numerelor caselor şi ale terenurilor, aparţineau lui Jakob Schuster (de 16 ani, sticlar), Michel Hagel (de 11 ani), Martin Mühlhäuser (11 ani), Franz Weber (15 ani), Karl Gaschler 15 ani), Michel Stadler (14 ani), Jakob Gnad (2 ani), Iosif Stadler (30 ani), Simon Fischer (zidar, de 30 ani), Joseph Weber (sticlar, de 24 ani), Johann Gaschler, Karl Gaschler (sticlar, de 35 ani), Johann Pongratz (sticlar, de 25 ani), Friedrich Gaschler (sticlar, de 25 ani), Joseph Gaschler (sticlar, de 23 ani), Karl Gaschler (dulgher, de 7 ani), Ambros Weinfurter, Jakob Neumann (21 ani), Josef Feldigel (12 ani), Josef Stadler (geamgiu, de 25 ani), Jakob Gnad (22 ani), Karl Stadler (geamgiu, de 16 ani), Karl Kohlmann (sticlar, de 12 ani),
Primii muncitori ai fabricii de sticlă au fost: Jakob Schuster, Franz Weber, Karl Gaschler cel Tânăr, Michel Stadler, Iosif Stadler cel Bătrân, Simon Fischer, Joseph Weber, Johann Gaschler, Karl Gaschler, Johann Pongratz, Friedrich Gaschler, Joseph Gaschler, Karl Gaschler, Ambros Weinfurter, Joseph Feldigel, Joseph Stadler şi Karl Stadler, dintre care Josef Weber şi Johann Pongratz .
În 1890, comuna Furstenthal avea 1.000 locuitori. Primar era Iohann Baumgarten, iar învăţători, la şcoala în care învăţase şi Iraclie Porumbescu, Iosif Hustyn şi Maria Bacinsca.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *