Expulzarea refugiaţilor bucovineni din România

*

În vreme ce în ţară se desfăşurau cu o evlavie fastuoasă sărbătorile Bobotezei, în Bucovina, după cum preciza o telegramă, transmisă din Vatra Dornei, în 7 ianuarie, ziarului „Adevărul”, „avangărzile ruseşti au ajuns la o depărtare de 6 km de Vatra Dornei”, în vreme ce trupele austriece se poziţionaseră la doar 3 km de târgul de sub Ouşor. Năvala rusească ocolise Mestecănişul fortificat, dar pe care îl înconjuraseră, pe Valea Bistriţei, prin Colbu şi Ciocăneşti. Flancul drept austriac, după cum preciza o corespondenţă fălticeneană din aceeaşi zi, „nu s-a putut menţine în poziţiile Călineşti, Goliceni şi Rusca. Austriecii au fost siliţi a se retrage între punctele Sunători şi Osoi, în aşteptarea ajutoarelor, care să umple golurile. Aceste ajutoare au sosit astăzi, şi anume: un batalion din Regimentul 41 de infanterie (cu luptători bucovineni – n.n.), care, fiind decimat în luptele anterioare, nu poate fi alcătuit decât de elemente adunate din diferite alte regimente”. Curgea sângele tinerilor români prin Bucovina, generalul Lilelman bântuia între Dorna şi Candreni, căutând o altă poziţie strategică, cu care să apere Ardealul de o posibilă invazie rusească, trupele de cazaci săpând tranşee la Ciocăneşti. „Trupele ruseşti sunt desfăşurate astfel: grosul, în Valea Colbului; un batalion de infanterie, o baterie de munte, 400 de cazaci şi trupe de pionieri, în extrema stângă. Acest detaşament, după ce a atacat şi respins trupele austriece din Călineşti, a cantonat în acest sat, în noaptea de 6 ianuarie, iar astăzi a înaintat, ocupând poziţii între Sunători şi Rusca, în care timp, au fost continue încăierări între patrulele şi cercetaşii ambilor beligeranţi”. Comunicatul oficial rusesc menţiona ocuparea satului „Ianeşti, la 15 verste la nord de Vatra Dornei”, iar comunicatul austriac menţiona doar „împuşcături neînsemnate”. Prin Bucovina, se răspândise zvonul că austriecii ar fi furat, „cu sicriu, cu tot” osemintele lui Ştefan cel Mare (la ce le-ar fi trebuit?).

*

*  

Luptele ariergărzilor au continuat şi în 8 şi 9 ianuarie, pe frontul de la Sunători, Osoi şi Zugreni, iar în 10 ianuarie 1915, pe la ora 16, bătălia s-a înteţit, austriecii retrăgându-se în direcţia munţilor dinspre Pojorâta. La Iacobeni, Ciocăneşti şi Mestecani, luptele au fost încrâncenate, iar odată cu zvonul despre mari pierderi ruseşti, prin vecinătatea Mamorniţei au fost zărite, în 10 ianuarie, îndreptându-se spre munţi „două regimente de cavalerie şi un regiment de infanterie” ruseşti (Adevărul, nr. 9997, din 11 ianuarie 1915).

*

În presa românească din Regat, suferinţele Bucovinei, în vreme de război, au statutul de ştiri mărunte pentru ultimele pagini, deşi bine documentate, dovadă că Regatul lui Ionel Brătianu nu dorea să se pună rău nici cu ruşii, nici cu austriecii. Sunt zile în care nu se publica nici o veste, de parcă Bucovina nici nu ar fi existat, iar suferinţele ei ar fi fost doar un basm înduioşător, aşa cum, probabil, li se pare, şi astăzi, unora dintre cititorii mei. În fond, de ce să ne mai intereseze suferinţele anilor 1914-1918, când avem, în 28 noiembrie 1918, o atât de glorioasă unire, care ne aurolează, ştergând totul, adică sânge şi moarte, lacrimi şi bocete, peste care putem păşi cu indiferenţă? România, în ciuda atenţionărilor făcute de A. D. Xenopol, Ion Grămadă şi Constantin Mille, încă nu intuia pleaşca, pe care o reprezenta Bucovina, decât foarte, foarte târziu, abia atunci când generalul Coandă, tatăl reputatului savant, avea să spulbere resemnarea mioritică a politicii dâmboviţene.

*

Mulţi bucovineni se refugiaseră, până în 13 ianuarie 1915, la Botoşani, dar, în ziua respectivă, sosi în oraş inspectorul de poliţie Cămărăşescu, „care a luat măsuri pentru expulzarea refugiaţilor bucovineni. Toţi refugiaţii au fost chemaţi la poliţie, unde li s-a comunicat ordinul ca, până astăzi, la orele 6 seara, să părăsească oraşul, urmând să plece, prin Palanca, în Austria. Măsura aceasta a surprins pe refugiaţi şi, mai cu seamă, termenul scurt, ce li s-a dat, ca să părăsească ţara. Ei au rugat să li se acorde un termen de 24 de ore, pentru că unii sunt cu femei şi copii bolnavi. Orice rugăminte şi intervenţie au fost de prisos”. De altfel, încă din 12 ianuarie 1915, în toată România, „în urma ordinelor primite, autorităţile locale caută pe toţi refugiaţii străini din Bucovina, trecându-i în Austria, prin punctul Palanca”, operaţiunea fiind coordonată, în întreaga ţară, localitate cu localitate, de câte „un agent de siguranţă din Bucureşti” (Adevărul, nr. 10000 din 14 ianuarie 1915).

*

Sună teribil de „unionist” catalogarea românilor din Bucovina, odată cu alte etnii, drept „refugiaţii străini din Bucovina”, în vremea în care pământurile din nordul vechii Moldove trecea prin cumplite suferinţe.

*

În presa românească din Regat, spre deosebire de cea din Ardeal şi din Bucovina, Eminescu nu mai exista. De spiritul lui era nevoie doar acolo unde nu prea mai existau alte speranţe.

Între timp, în Bucovina, unde încleştările sângeroase continuau, s-a întors guvernatorul Meran, cu puţină oaste austriacă din Boemia: două regimente de infanterie şi unul de artilerie.