Eu aparţin doar copiilor şi nepoţilor mei | Dragusanul.ro

Eu aparţin doar copiilor şi nepoţilor mei

Acasă, la Andi

Acasă, la Andi

*

Nu ştiu ce mă mai ţine legat de Suceava, când toţi ai mei sunt clujeni cu acte în regulă, iar trei dintre ei, şi prin naştere. Oricum, când trec munţii, nu-mi mai dă sufletul brânci să mă întorc în fiecare clipă (odinioară, izbuteam întoarceri şi mai dese!), iar Clujul mi-a devenit prieten odihnitor, cu care stau adesea la taifas, uitând de toate.

*

Drumurile mele la Cluj încep cu Andi, şi pentru că el locuieşte mai aproape, şi pentru că vreau să aflu, înainte de toate, ce-a mai compus, apoi continuă şi poposeşte, şi stăruie în casa mare a copiilor mei, casa în care viitorul are contururi clare şi o personalitate inconfundabilă.

*

La Andi, ascult, de la capăt la capăt, „Digital Waves„, primul album al trupei TOY MACHINES, apoi, prefăcându-mă că mă odihnesc, asist discret la naşterea unui cântec nou, pe care Andi vrea să-l cânte, în vară, la BUCOVINA ROCK CASTLE, împreună cu Edy Ciornea, bateristul trupei, aşa că a început să ia şi lecţii de tobe, ca să-l poată înlocui pe Edy, atunci când inimosul lui prieten se va exprima şi vocal. E muncă multă cu un cântec nou: aparatură întinsă în jumătate de cameră, două chitări, clapele, metronomul, computerul, perdelele trase, contururi discrete ale spaţiului intim, şi o izolare totală în nebuloasa căştilor, în care muzica sferelor numai lui i se arată. Eu aud doar corzile vibrând discret, apoi, când două-trei fraze muzicale s-au legat, cântate la toate instrumentele unei trupe rock, Andi deschide uşor difuzoarele şi mă îngăduie şi pe mine în lumea lui. Piesa e ritmică, dinamică şi armonioasă, iar instrumentele se ghicesc şi se pun în valoare reciproc, aproape la fel de bine ca chitările lui Buzu Parascan şi a lui Teiu Teişanu, cele mai înfrăţite chitări pe care le-am auzit vreodată.

Carina*

Apoi, trebuie să plecăm, pentru că Ioana Carina, cel mai tânăr membru al neamului nostru, e pregătită pentru încreştinare şi, desigur, pentru prima beţie ritualică, beţia primei împărtăşanii.

*

De la Andi, până în centru Clujului, sunt trei staţii de autobuz, iar de acolo, până la Cozmina şi Mihai, alte trei staţii. Pe jos, poţi ajunge într-o jumătate de oră, dar cu orice mijloc de circulaţie, în afară de bicicletă (mijlocul de locomoţie preferat de Andi), faci minimum trei sferturi de ceas.

*

Plecăm. Cui îi mai pasă de timp, de inamiciţia aceasta a sorţii faţă de destinul fiinţelor umane!

*

La Cluj, acolo unde începe Mănăşturul, e întreaga mea viaţă; chiar şi nevastă-mea e acolo, de vreo trei săptămâni, de când are de trăit o odihnitoare libertate. Andi îmi spune că e greu de crezut că nepoţii ei (şi ai mei, desigur), Darius Andrei şi Carina Ioana, au să accepte să mi-o mai dea înapoi. În scurt timp, amândoi au înţeles ce înseamnă bunică şi nu vor să renunţe la confortul acesta cu nici un preţ. Era adevărat, după cum aveam să şi constat, dar – daţi-mi voie să mă laud! – nici eu nu am fost mai prejos în ochişorii viitorului neamului meu. Mai ales prinţişoara care îmi poartă prenumele, Ioana, după ce a izbutit să-mi înşface degetul cu care scriu (eu cu degetul scriu, dragii mei; am un deget, din care mi se preling cuvintele silabă cu silabă), n-a mai renunţat la el, până nu a venit vremea plecării la botez.

*

Andi, la... agăţat

Andi, la… agăţat

*

Cozmina şi Mihai

Cozmina şi Mihai

*

Ce a urmat nu se prea povesteşte, pentru că devine patrimoniu al propriului tău suflet, devine sânge în clocot, care să-ţi dea putere de viaţă.

*

Trei zile am stat la Cluj, între copiii mei, şi habar nu am de ce m-am mai întors. Dacă m-am întors, dacă nu cumva totul e doar o iluzie, pe care o impune trupul acesta ostenit de prea multă îmbrânceală în faţa maşinii de scris. Am, probabil, un suflet orgolios, pus pe excesivă despovărare şi care încetează să mai existe departe de cuvinte. Trebuie să-l adăp, zilnic, cu şuvoiul proaspăt de vocale şi consoane, trebuie să-l las dus de şuvoi, dintr-o epocă, într-alta, dintr-un inefabil, într-altul, dintr-o naştere, în altă naştere.

*

Cândva, l-am visat pe tata, care plecase, călare pe un cal în spume, în urmă cu vreo cincizeci de ani. Era, tot aşa, tânăr şi zâmbitor, jucându-şi armăsarul înspumat doar din genunchi, iar eu l-am întrebat uimit: „Cum, tată, nu ai murit?”. „Nu există moarte!”, a răspuns el. „Există doar imposibilitatea de a desluşi toate timpurile… Toţi existăm, simultan, de la capăt la capăt, dar ne despart vremurile, datorită neputinţei noastre de a desluşi dincolo de ceea ce ar fi timpul nostru”.

*

Discutasem cu Andi despre visul acela şi cred că o făceam, acum, pentru a doua oară, iar Andi s-a bucurat: „Să înţeleg că te apuci de scris „Mercenarul Negru”? Altminteri, dacă nu te-ar preocupa cartea aceea nescrisă încă, de ce mi-ai povesti despre bunicul şi despre veşnica lui tinereţe?”.

*

Prinţesa mea, Cozmina

Prinţesa mea, Cozmina

Plecasem, la Cluj, pentru că aveam de sărbătorit. Iar sărbătoarea noastră, a drăguşanilor, se numea, în ultimele zile ale primăverii din acest an, Ana Cozmina.

*

Fata mea îşi consacra împlinirea.

*

Nimic nu există dincolo de cei cărora le aparţinem. Totul e colb şi cenuşă, pe care le spulberă vântul pustiei, după cum spunea, la cumpăna anilor 1865/1866, Alecu Hurmuzachi şi după cum relua, fără să ştie că nu se mărturisea doar pe sine, Eroul Bucovinei, Ion Grămadă, în dimineaţa zilei de 27 august 1917, când avea să fie răpus la Cireşoaia.

*

Eu aparţin doar copiilor şi nepoţilor mei.

*

La Cluj, mă joc cu aparatul de fotografiat. E ca şi cum m-aş agăţa încrâncenat doar de timpul căruia îi aparţin, uitând că nu există timp, ci doar izolări într-o anume particulară, ba chiar egoistă degenerescenţă. Nu mă las fotografiat, dar cioplesc secundele, le încrustez în montura vieţii mele cu o febrilitate plină de cruzime. Încă nu m-am dumirit dacă omul există atunci când e conştient doar de asta, dar sunt convins că, prin copiii şi nepoţii mei, eu chiar exist. Şi nici nu-mi mai doresc nimic altceva.

*

La fereastră

La fereastră

*

Rockerii

Rockerii

*

Cei doi Andi

Cei doi Andi

*

Andi, băiat cuminte

Andi, băiat cuminte

*

La ce urmează să mă întorc? Ştiu că, lângă computer, zac maldăre de fotocopii, care lacome vor muşca din mine şi din cărţile mele nescrise.

Andi profil*

Mă uit la Andi şi simt, dureros, că şi pe el îl frământă cam aceleaşi probleme. Lui i-a rămas cântecul neterminat, o chitară rezemată de fereastră, iar cealaltă, aşezată pe pernă ca pentru somn.

*

Are răbdare sau doar trăieşte, ca şi mine, sentimentul acela devastator al familiei, al regăsirii în timpuri paralele, care nu sunt, în fond, decât existenţe care se ignoră reciproc?

*

La Cluj, eu am uitat ce mai vreau de la mine, iar acum, întors în Suceava, nici nu mai ştiu unde înseamnă acasă şi unde nu. Fără îndoială, urmaşii mei au şi dreptul, dar şi obligaţia de a trăi propriile lor vieţi. Nu am voie să-i stânjenesc, pentru că vine vremea când un copil nu mai este copil şi rămâi o cămară pustie, prin care rătăcesc umbrele spre veşnicie.

*

Versurile astea i le-am şoptit, într-o biserică din Cluj, fetei mele, Cozmina. În fond, plecarea ei, spre propriile-i împliniri, le provocase…

*

Trecutul şi viitorul

Trecutul şi viitorul


Comments are closed