Eşecul teatrului profesionist, la Suceava | Dragusanul.ro

Eşecul teatrului profesionist, la Suceava

 

Paduraru

Adrian Păduraru

        Mulţi sunt cei care au sau doar îşi vor revendica meritul de a fi înfiinţat o secţie de teatru profesionist la Suceava, în toamna anului 1884, dar omiţând să-şi asume şi vinovăţia desfiinţării ei. Tocmai de asta, nici nu am să le menţionez numele, deşi există un plus favorabil pentru Alexandru Toma, preşedintele Comitetului judeţean de Educaţie Socialistă, de atunci, şi, mai ales, în favoarea dramaturgului Mircea Radu Iacoban, director al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi.

         Suceava, pe vremea aceea, un oraş mai curat, mai îngrijit şi mai bine organizat, cu o intelectualitate distinctă şi funcţională, s-a trezit, peste noapte, cu un teatru profesionist şi cu o premieră, „Cabana”, de Mircea Radu Iacoban, cu Liviu Manoliu, Mioara Ifrim, Sebastian Comănici şi ieşeanul Dan Aciubotăriţei, în distribuţie. Un sediu pentru teatru încă nu exista, abia în iarnă urmând să se simuleze un incendiu la „Dom Polski”, cu câteva fumigene aprinse, în pod, şi supravegheate de pompieri, în urma inexistentelor „distrugeri” urmând să se modernizeze clădirea, să se ataşeze o scenă funcţională, cu toate dotările, şi să se mai facă tot ceea ce s-a şi făcut.

         La Suceava, „Cabana” s-a jucat în doar două reprezentări, una pentru activiştii de partid, alta, pentru intelectuali. O a treia sală de spectatori nu a avut niciodată Suceava, nici măcar în perioada de glorie teatrală interbelică, atunci când chiar şi Grigore Vasiliu Birlic venea să joace, pe gratis, la Suceava.

 

         Între timp, la Iaşi, sub bagheta regizoarei Cristina Ioviţă, se realiza o montare ciudată, de peste patru ore, un amestec brutal de modernism şi de comedia dell arte, cu piesa „Deşteptarea primăverii”, de Franz Wedeking. O întreagă clasă de absolvenţi ai Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, adusă de Mircea Radu Iacoban la Suceava, drept pepinieră pentru teatrul ieşean, urma să urce pe scândură şi să încânte cu recitaluri actoriceşti de excepţie. Nu cu un spectacol unitar, ci cu un colaj de recitaluri actoriceşti, care puneau în valoare calităţile profesionale ale tinerilor actori Carmen Tănase, Radu Duda, Mioara Ifrim, Cristian Rotaru, Ardrian Păduraru, Ada Gârţoman, Constantin Florea, Bogdan Gheorghiu, Puşa Darie, Marina Ştefanache şi Ady Carauleanu (de la Iaşi).

         Decorul, o enormitate de zeci de tone (se transporta cu două TIR-uri), trebuia manevrat, în două ore, doar de patru oameni: Vasile Cordoş, sunetistul teatrului, fost chitarist în prima trupă rock din Suceava; Emil Orban, de la lumini, Constantin Stănică, şoferul autobuzului, şi subsemnatul, care fusesem angajat ca recuzitier, dar obligat să fac de toate. Că-aşa-i în cultura târgoveaţă suceveană: activiştii cu onoruri şi lefuri grase, iar oamenii înzestraţi – la munca şi la lefurile de jos, cum se întâmplă şi acum, sub actualii bolşevici multicolori.

 

          „Deşteptarea primăverii”, jucată la Suceava, la Iaşi, la Botoşani şi la Bucureşti, nu a prins. Ion Besoiu şi Mihai Mereuţă anticipaseră corect, pe când se descărca decorul, că spectacolul va fi un mare eşec.

         E suficient să menţionez că, în actul doi, din sala arhiplină, a actului întâi, de la „Bulandra”, mai rămăsese în sală doar eroica mucenică a scenei româneşti Olga Tudorache.

 

         Între timp, Adrian Păduraru prinsese rolul principal în filmul „Declaraţie de dragoste”, iar la Iaşi se repeta, alene şi cu vădită neplăcere, o piesă pentru teatrul radiofonic, „Adio, studenţie!”, scrisă de un puştan de 19 ani, Vampilov, care, imediat după scrierea scenariului, s-a înecat în lacul Baikal.

       Trimis în organizare de spectacole pe litoral, nu am văzut repetiţiile (între timp, fuseseră angajaţi patru maşinişt şi două cabiniere), cu excepţia celei generale, care a fost un dezastru: actorii nu memoraseră replicile şi chiar îşi doreau „să pice şi porcăria asta”.

         Seara, la 19, trebuia să batem gongul. Cu vreo zece minute înainte, pentru că nu auzisem nici un zgomot în sală, am privit prin vizeta cortinei: sala era arhiplină, cu şiruri lungi şi dese de oameni, în picioare, printre strapontine. I-am făcut semn lui Adrian Păduraru să se apropie şi, când a privit şi el prin vizetă, a înmărmurit. Alb la faţă, tremurând din încheieturi, s-a aşezat pe un element al decorului, cu capul în mâini. Între timp, au privit prin vizetă, înghesuiţi, şi Radu Duda, Carmen Tănase (ulterior, înlocuită cu Carmen Ciorcilă), Liviu Manoliu, Sebastian Comănici, Ada Gărţoman, Costică Florea, Răzvan Popa (tocmai sosise din Armată), Bogdan Gheorghiu (un bucureştean, nu teleastrul sucevean), Mioara Ifrim, Puşa Darie, Marina Ştefanache şi Cristian Rotariu, care urma să joace rolul unui miliţian sovietic, dar, de ruşine, mi-a cerut mustăţi ca ale lui Stalin, burtieră şi tot ce mai aveam, ca să se deghizeze, să nu-l recunoască lumea.

         Era o panică generală, când am strâns toate textele de repetiţii şi le-am distribuit maşiniştilor, şeferului şi garderobierelor, postându-i după draperiile de scenă, în aşa fel, încât să nu rămână zonă neacoperită de măcar un sufleur.  Oricum, trupa avea timp să se dezmeticească, pentru că prima scenă, cu Radu Duda şi Carmen Tănase, mergea excelent şi la repetiţii, actualul Principe al României fiind un actor de o seriozitate şi de o dusciplină exemplară. În a doua scenă, iarăşi era destul de simplu, pentru că păşeau pe scândură aproape toţi componenţii distribuţiei.

 

         Gong. Încă nu ştiam că abundenţa aceea de public ieşean se datora succesului filmului „Declaraţie de dragoste”, în care strălucea Adrian Păduraru. Nici măcar el nu o ştia, deşi participase la premiera din Iaşi, care avusese loc în acele zile.

         Gong. Toată lumea de după cortină îşi face cruce şi se roagă bunului Dumnezeu.

         Gong. Cortina se ridică încet, iar cercul de lumină îi desluşeşte încet, dar cumva primăvăratec, pe Radu Duda şi pe Carmen Tănase. E o poveste de dragoste, la care spectatorii trag cu ochiul, iar Carmen, blondă şi de o frumuseţe copleşitoare, de prinţesă medievală, obligă la un plonjon în propiriul eu, în propria primăvară a dragostei. Iar Radu Duda pare arcuşul care face vioara să susure armonios.

 

         Când se îngustează luminile, pentru schimbările de decor dintre scene, publicul ieşean explodează în aplauze, care ocupă şi câteva clipite bune din a doua scenă. O scenă cu studenţi dezamăgiţi, niţel agesmuiţi şi parcă înspăimântaţi de viaţă, dar care făcuseră niscaiva gălăgie, din moment ce se înfăţoşează ditamai miliţinul sovietic, mic de statură, dar uriaş prin asemănarea perfectă cu tovarăşuul Stalin (neprevăzută în scenariu, dar numai aşa l-am putut deghiza pe Cristi Rotaru).

         Înfricoşat de public şi de banalitatea piesei, Cristi nu-i mai aude pe sufleurii de ocazie, dar nici că-i mai pasă de text. Improvizează: scoate din tocul pistolului un şerveţel, pe care scrie cu degetul muiat în gură, anchetează, avertizează, deplasându-se crăcănat de la un student la altul, apoi, când termină ancheta, înşfacă resturile de mâncare de pe masă, le înfăşoară în şerveţel şi le înghesuie în tocul pistolului, apoi apucă şi o sticlă de băutură, ameninţâmd, înainte de a pleca din scenă, neaoş româneşte: „Fire-aţi voi ai dracului!”.

 

Paduraru Manoliu

Adrian Păduraru şi Liviu Manoliu

         Sala, în delir! Tinerii actori de pe scenă se contaminează de umorul lui Cristi Rotaru şi începe o joacă a jocului, un „dacă-i bal bal să fie!” plin de imaginaţie, novator şi apreciat ca atare. Deja simţim că se naşte un spectacol nou, acolo, pe scenă, se naşte, şi creşte, şi triumfă. 

 

         Singurul actor care nu intră în hora desfâului umoristic este Sebastian Comăneci. Sebi are şi un monolog de vreo nouă minute, cu care nu ştim cum o să se descurce. Avansează lent, ostenit, înspre public, cu un trandafir şi cu o foarfecă de grădinărit, apoi începe să-i povestească lui Kolea (Radu Duda, rămas în spate, într-un con de umbră – şi Emil Orban, de la lumini, simţise că trebuie să-l însingureze într-o aură pe Sebastian Comănici), dar privind undeva, în gol, în întuneric, înspre o rază ghicită dincolo de neguri, înspre propria lui tinereţe, irosită de alţii şi de vremuri. E atâta linişte în jur, încât nu se aud nici măcar respirările, iar actorul îşi smulge cuvintele ca pe nişte sârme ghimpate din suflet. Îi auzi însângerările, îi auzi rănile durând, aşa cum auzi şi neauzita cadenţă a neiertării timpului.

         Comănici povesteşte, povesteşte, apoi ridică braţul drept într-un gest de împrăştiere a cuvintelor, pe care le şi vezi cum i se desprind din degete şi se duc, se duc, aidoma fluturilor, şi parcă şi degetele din care s-au desprins le urmează…

Comanici Sebastian

Sebastian Comănici, în Ion din „Năpasta”

         Se lasă, grea, apăsătoare, o tăcere de aproape două minute, până ce publicul se dezmeticeşte din vrajă şi izbucneşte în cele mai vibrante şi mai entuziaste aplauze, pe care le-am auzit, vreodată, într-o sală de spectacol. Nu degeaba, Tudor Gheorghe, cu care ne-am întâlnit de mai multe ori, îl invita pe Sebastian Comănici la masă şi i se închina cu reverenţă de ucenic vrednic de maestrul său. Straşnic actor era Sebastian Comănici, în ciuda faptului că îl măcina o boală cumplită, dar pe care o biruia, mereu şi mereu, prin artă.   

 

         Când s-a terminat spectacolul, când scena întreagă se podise cu flori, iar mulţimea spectatorilor luase cu asalt cabinele actorilor, pentru a dobândi autografe, noi, actorii şi banalii slujitori ai scenei, ne îmbrăţişam, plângând, după cortină, fără să ştim că de solidaritatea aceea nepământească nu o să mai avem parte şi a doua oară.

 

         „Adio, studenţie” s-a jucat, cu casa închisă, în toate oraşele şi municipiile României, vreme de vreo trei ani. În distribuţie intraseră Carmen Ciorcilă şi Nicolae Manolache, Eroul României, la cutremurul din 1977. Apoi, pentru că mitul Adrian Păduraru trebuia exploatat, s-a pus în scenă „Nu sunt turnul Eiffel”, de Ecaterina Oproiu, în regia soţiei lui Adrian, Georgeta Păduraru, cu cei doi soţi în rolurile principale, cu Costică Florea, Ilarie Curecheanu (înlocuit cu Nicolae Manolache) şi cu Mioara Ifrim. Iarăşi decor greu, dificil de montat şi inutil.

 

Cojocaru Vasile

Vasile Cojocaru şi, pe atunci, tânărul lui prieten, Ion Drăguşanul

         Între timp, fusese numit director al Secţiei Suceava a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi omul de cultură, de radio, scriitorul şi publicistul Vasile Cojocaru.

         Vasile Cojocaru semăna atât de mult cu fiul lui Stalin, care căzuse prizonier la nemţi şi fusese executat, încât, în 1956, când nea Vasile participa la Congresul Mondial al Studenţilor Comunişti de la Moscova, Iosif Visarionovici l-a strigat, involuntar, cu numele fiului său (Alioşa!, din câte îmi mai amintesc), apoi l-a aşezat, în dreapta sa, la masa festivă.

         Ca om de radio, Vasile Cojocaru realizase interviurile cu Sadoveanu, dar şi recitările din lirica Eminesciană. Era o mărturie vie, o mărturie amplă, exhaustivă şi valoroasă, dar, deşi mi-a tot promis că o să-şi aştearnă memoriile pe hârtie sau măcar să le înregistreze pe casete, n-a mai avut când să o facă, murind, pe neaşteptate, la puţin timp după expirarea mandatului de prefect al lui Vasile Ilie, al cărui inegalabil purtător de cuvânt fusese.

         Scria şi poezie, dar şi proză, în ambele genuri punând preţ pe înţelepciune, pe mesaj, pe concluziile pilduitoare. Şi, cum, în tinereţe, fusese şi actor, Vasile Cojocaru s-a lăsat distribuit, de regizoarea Nicoleta Toia, în „Răceala” lui Marin Sorescu, în rol dublu, şi de boier, dar şi de călău.

        Ca boier, avea o replică de spus, printre altele, care provoca, în arealul scenic, hohote înlăcrămate de râs. Zicea, spre boierul trădător, „Ah, Tomo, Tomo!”, apoi, fără să vrea, mişca maxilarul inferior de la dreapta, la stânga şi invers, într-un mod atât de neaşteptat, încât ne prăpădeam de râs, deşi scena era… tragică. În fine, ca să nu mai râdă puştii scenei de el, l-am chemat şi i-am explicat despre efectul comic al mişcării, pe orizontală, drept pentru care mi-a mulţumit, promiţând să elimine ticul.

         În scenă, Vasile Cojocaru îşi spune replica, pătruns de lăuntrică durere, şi fără să clintească din maxilar, după replică: „Ah, Tomo, Tomo!”. Ceilalţi actori, mască, iar nea Vasile, mulţămit foarte că le-a dat o lecţie, numai ce începe, plin de satisfacţie, să balanseze maxilarul. Nu s-a mai râs reţinut, ci de-a dreptul exploziv, molipsind de râs chiar şi spectatorii.

 

         „Răceala” ar fi putut fi un mare succes, dacă nu ar fi fost Festivalul de la Piatra Neamţ, din 13 noiembrie 1985, când m-am îmbătat eu pentru ultima oară, enervat că toţi actorii, inclusiv Vasile Cojocaru, îşi doreau un premiu de interpretare. Prin urmare, concepţia de spectacol a fost abandonată, în favoarea recitalurilor actoriceşti, iar dezamblarea asta nu a ajutat la nimic.

          Spectacolul a fost violent criticat de presa de specialitate şi… dus în beci, sub scenă.

 

         Din nefericire, în stabilirea repertoriilor anuale, nu s-a ţinut niciodată cont de specificitatea publicului sucevean. E drept, a fost o tentativă de spectacol unic, regizat de Ovidiu Bosse-Paştina, care începuse repetiţiile la „Corbul”, cu Mioara Ifrim, cu Nicolae Manolache, cu Costică Florea şi cu Georgeta Păduraru, dar proiectul nu a mai fost dus până la capăt, fiind înlocuit cu „Năpasta” lui Caragiale.

Manoliu Dana Olaru

Liviu Manoliu şi Dana Olaru, în „Năpasta”

 

         Pentru regie, a fost adus un monstru sacru al radiodifuziunii române, Alexandru Moruzan. Din nefericire, superbul domn Moruzan nu făcuse niciodată un spectacol de scenă, iar la decoruri nu se pricepea deloc.

         În distribuţie fuseseră incluşi Sebastian Comănici, suceveanul Liviu Manoliu (fost actor la „Bacovia”, ulterior, la Iaşi) şi dornenii Dana Olaru (ulterior, asistenta lui… Peter O’Toole!) şi Orodel Olaru, plus maşiniştii Nicu Leizeriuc, Liviu Hrebenciuc şi Vasile Burlă, dar şi şoferul Costantin Stănică, pentru rolurile de „mulţime a ţăranilor”.

         Cu câteva zile înainte de vizionare, pentru că, scenic, spectacolul era o catastrofă, Liviu Manoliu, Sebastian Comăneci, Orodel Olaru şi Dana Olaru au hotărât să facem repetiţii în secret, pentru a-l salva. Pe most de unic spectator, vedeam scenă cu scenă, în câteva variante de interpretare scenică, dar nu se lega nimic. Dacă închideai ochii, auzeai un spectacol radiofonic splendid, dar nici cu ochii întredeschişi nu puteai să nu sesizezi fractura dintre audio şi vizual.

        Maestrul Moruzan, şi la repetiţii, sta în dreapta scenei, după decor. Îşi împreuna palmele în poală, lăsa capul pe spate, închidea ochii şi surâdea încântat. Îi duceam câte o cafea şi încercam să-i sugerez să mergem în primul rând din sală, dar parcă nici nu mă auzea. Surâdea încântat şi îmi şoptea: „Auzi ce minunat sună?!”.

 

Teofil Valcu

Teofil Vâlcu, ultimul Ştefan cel Mare

         În lumea teatrului, ca şi în cea a pescarilor, nu ai voie să-i urezi, unui, actor „Succes!”, pentru că aduce ghinion. Urarea care se face, şi pe care am auzit-o, pentru prima dată de la corifeii teatrului ieşean, Teofil Vâlcu şi Dionisie Vitcu, este… „Căcat!”. Mi-am însuşit-o greu, fiind eu, pe atunci, un ţărănuş pudic şi sfios. Devenisem prieten cu Teofil Vâşcu, actorul legendă, căruia îi luasem şi vreo trei interviuri, şi despre care scrisesem cu vibraţie, de-i plăcuse şi lui. Prieten, dar c0pleşit de gasul de clopot voievodal, cu care mă saluta, vocea lui Ştefan cel Mare, în „Apus de Soare”, spectacol pus în scenă de o altă veche prietenă de a mea, Sorana Coroamă-Stanca.

 

         Dar să revenim la năpasta „Năpastei”. La vizionare, deci la spectacolul pentru activişti pcr, care se putea solda cu interzicerea unui spectacol sau doar cu cenzurarea masivă a textului, am stat în sală, aşa cum m-au rugat actorii suceveni, când le-am urat „Căcat!”. Iar bieţii de ei, pe scenă, se dădeau de ceasul morţii, ca să scoată ceva din drama lui Caragiale.

         Imediat după tragerea cortinei, s-au năpustit toţi pe mine, întrebându-mă cum a ieşit, iar eu am oftat spre Comănici, cel mai vibrant în a trăi spectacolul: „Domnu’ Sebi, din păcate e ca la început: Căcat!”. Şi nu m-au crezut, pentru că nu puteau renunţa şi la ultima speranţă. Abia după apariţia cronicilor devatatoare prin revistele literare din Moldova , s-au resemnat.

 

Dana Mache Manoliu

Dana Olaru, Nicolae Manolache şi Liviu Manoliu, la o repetiţie

 

         Încet, vinovat, ba chiar iresponsabil, spectacolul cu drama „Năpasta” a fost transformat, la îndemnul noului director al teatrului, Marcel Mureşeanu, într-o comedioară stupidă, care se juca prin toate căminele culturale de prin judeţ.

         În cei 5 ani de funcţionare, teatrul sucevean profesionist,  năpăstuit cu repertorii imbecile, cu regizori şi scenografi de mâna a doua, dar care doreau să şocheze publicul cu un modernism desuet, nu a produs nimic valoros, dar nici comercial. Fără interesul publicului din întreaga ţară pentru Adrian Păduraru, graţie filmului „Declaraţie de dragoste”,teatrul sucevean n-ar mai fi interesat pe nimeni, în ciuda faptului că avea actori extraordinari, cu care, împreună cu Vasile Cordoş şi Emil Orban, am şi lucrat câteva spectacole-recital de excepţie: „Vă place Bhrams?”, cu Radu Duda, „Iona”, cu Cristi Rotaru sau „Dacă dragoste nu e…”, cu Carmen Ciorcilă.

 

         De actori şi tehnicieni îmi aduc amite cu dragoste. Aş putea povesti, cale de sute de pagini, dar despre instituţia teatrală în sine nu prea am de ce povesti. A fost o făcătură tipic bolşevică, aşa cum o făcătură tipic bolşevică va fi şi viitorul teatru sucevean. Dacă va mai fi. Mai ales că sala aia, de elite culturale, a dispărut, cei 500 de cărturari reali ai Sucevei abia supravieţuind de azi, pe mâine.

 

         Politrucii fac mereu comparaţie cu Botoşanii, dar uită un lucru fundamental: Botoşanii au şi 15 săli de spectatori, condiţie obligatorie pentru supravieţuirea unei instituţii de spectacol. Suceava nici măcar 2 săli de spectatori nu mai are. Nu vă spun cu ce ar trebui început şi cum ar trebui început, pentru că mi-aş irosi timpul de pomană. Nici materialul acesta nu l-aş fi scris, de nu mă ruga Sergiu Rusu, de la „Monitorul de Suceava” să o fac. Iar când e vorba de „Monitorul” sau de „Jupânu”, pentru mine orice rugăminte e poruncă.

 

 

Ion DRĂGUŞANUL


Comments

  1. muscan dan spune:

    va rog ajutati-ma sa pot lua legatura cu dana olaru.nr. meu0740663938 va multumesc

  2. dragusanul spune:

    Din păcate, nu mai ştiu nimic despre talentata actriţă suceveană de odinioară. Ultima dată, lucra prin Anglia, cu Peter O’Toole.

  3. cristian rotaru spune:

    frumos scris,din suflet.Am retrait o parte de tinerete…Mi-as dorii o intoarcere in timp.C.Rotaru

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *