Eminescu, „o lumină vie asupra publicaţiunii noastre” | Dragusanul.ro

Eminescu, „o lumină vie asupra publicaţiunii noastre”

Reproducere din LUCEAFĂRUL, nr. 3/1905, p. 59

Reproducere din LUCEAFĂRUL, nr. 3/1905, p. 59

*

Două dintre vechile publicaţii româneşti, „Familia” şi „Convorbiri Literare”, îşi împart gloria postumă a identificării parţiale cu Mihai Eminescu, şi prin publicarea primelor lui poezii, dar şi prin încredinţarea memoriei poetului unei viitorimi atavic însetată de mit.

Eminescu FAMILIA debutului 1866

*

La „Familia”, Eminescu debuta, cu „De-aş avea”, în numărul 6, din 25 februarie / 9 martie 1866, număr dedicat memoriei lui Emanuil Gojdu şi în care poezia era reprezentată şi de George Tăutu („Ador”), poet baladesc, descendent al neamurilor vechi moldoveneşti ale Tăutenilor şi Adameştilor, născut la Botoşani, în 17 iulie 1823, preferat de mai toate gazetele vremii, după o primă cărticică de autor, „Poesii” (Iaşi, 1862).

Eminescu De as avea FAMILIA nr 6 1866

*

Eminescu avea să publice, în coloanele gazetei care l-a debutat, doar 12 poezii, în trei ani de zile, deşi Iosif Vulcan îi era mai mult decât favorabil: „De-aş avea” (1866, nr. 6), „O călărire în zori” (1866, nr. 14), „Din străinătate” (1866, nr. 21), „La Bucovina” (1866, nr. 25), „Speranţa” (1866, nr. 29), „Misterele nopţii” (1866, nr. 34), „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” (1867, nr. 14), „La Heliade” (1867, nr. 25), „La o artistă” (1868, nr. 29), „Amorul unei marmure” (1868, nr. 33), „Junii corupţi” (1869, nr. 4) şi „Amicul F. J.” (1869, nr. 13).

*

Familia 29 din 1866 Eminescu Speranta-1

*

Despre debutul lui Eminescu la „Familia”, avea să-şi amintească, onest şi echilibrat, Iosif Vulcan („Epilog la primele poesii ale lui Eminescu”), în nr. 26 din 25 iunie / 7 iulie 1889, atunci când un număr întreg al gazetei îi era dedicat:

*

„Mi-aduc şi-acuma bine aminte cum, într-o dimineaţă de februarie din 1866, primii o scrisoare din Bucovina, în care un tinerel – după cum scria – de 16 ani îmi trimitea nişte încercări literare. Era tânărul Mihail Eminovici. Armonia versurilor şi figurile-i plastice, considerând starea noastră literară de atunci şi-ndeosebi etatea tânără a autorului, mă frapară şi deschisei cu plăcere coloanele foii mele acestui nou talent şi viitor poet.

*

În entuziasmul meu, grăbii să prezint, în numărul cel mai apropiat, publicului cititor pe Eminescu, cu următoarea notă redacţională: „Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care, cu primele sale încercări poetice, trimise nouă, ne-a surprins plăcut”.

Eminescu notita Pumnul FAMILIA nr 6 1866

*

În acelaşi an şi-n cei trei următori, cititorii „Familiei” avură, apoi, ocaziune a cunoaşte mai lămurit lira noului talent. El a publicat, succesive, atunci, douăsprezece lucrări poetice…

*

De atunci, a trecut un timp îndelung. Junele de 16 ani s-a tot urcat, a devenit un luceafăr al literaturii noastre, care a dat o direcţie nouă poeziei române şi, apoi, a dispărut ca un meteor în abisul veşniciei” (p. 307).

*

Răsfoind colecţia revistei „Familia”, poţi descoperi, cu plăcută surprindere, la „Poşta Redacţiunei”, afecţiunea sinceră, pe care Iosif Vulcan, el însuşi poet şi dramaturg, o purta tânărului poet de la Cernăuţi, cum se identifica Eminescu pe atunci: „Cernăuţi. M. E. Şi corespondenţă am primi bucuroşi” sau „Cernăuţi M. E. Vom primi toate cu bucurie, numai te rugăm ca, încât se poate, să scrii după ortografia ce o urmăm şi noi”

*

Eminescu coresp FAMILIA nr 6 debut 1866

Eminescu coresp FAMILIA nr 8 1866

*

Câteva dintre poeziile lui Eminescu din „Familia”, „Speranţa”, „La o artistă”, „Amorul unei marmure” şi „Misterele nopţii”, s-au bucurat de poziţionare în prima pagină, dovadă a afecţiunii durabile din partea lui Iosif Vulcan.

Familia 29 din 1868 Eminescu la o artista-1

*

Din 1870, datorită lui Titu Maiorescu, Eminescu avea să întrerupă colaborarea cu „Familia”, optând pentru „Convorbiri Literare”, şi-abia trecerea poetului în veşnicie îi ocazionă „Familiei” o revanşă, în războiul tacit cu revista ieşeană.

*

Familia 1889 Eminescu

Familia 1889 Eminescu 2

Familia 1889 grafica

*

Patetic şi triumfalist („Naţiunea mea îmbracă doliul!… Literatura română jeleşte!… Poezia română plânge! Vi s-a dărâmat o columnă, vi s-a stins un luceafăr, vi s-a răpit o podoabă… Genialul poet Mihail Eminescu a încetat din viaţă” – p. 309), numărul 26/1889 al „Familiei” găzduia şi un necrolog, cu dese citări din presa vremii, semnat de Ioan Russu, două dedicaţii lirice, semnate de Veronica Micle („Raze de lună / Lui”) şi Alexandru Vlahuţă („Lui Eminescu”), dar şi „Mai am un singur dor”, de Mihai Eminescu, cu rostul de a atenţiona românimea vremii că „Eminescu nu a fost, încă, studiat. Nu posedăm nici o lucrare care să se ocupe de dânsul, înfăţişându-l printr-o analiză critică, cum se face asta în alte literaturi. Tot ce avem se reduce la nişte indicaţii generale, de care nici tinerii noştri, nici publicul cititor nu poate să uzeze prea mult. Însuşi dl Maiorescu, care a publicat prima culegere de poezii ale lui Eminescu, se mulţumeşte a zice numai atât, în prefaţa volumului, că acest autor „a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simţire şi cele mai înalte gândiri într-o frumuseţe de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viaţă”.” (Vulcan, pp. 306, 307).

*

Eminescu Epigonii CONVORBIRI nr 12 1870

*

La „Convorbiri Literare”, gazeta în care Eminescu publicase şi vestitele „Notiţe asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare la Putna” (nr. 14/1870), dar şi o poveste-poveste, „Făt-Frumos din lacrimă” (nr. 17 şi 18/1870), avea să apară, după moartea lui Eminescu, doar un necrolog, semnat de Iacob Negruzzi, în care, ca şi în „Familia”, se încearcă vaga conturare a unei biografii eminesciene.

*

„Mihail Eminescu, iubitul nostru poet, amicul şi colaboratorul nostru, a murit, în 15 iunie trecut, după o lungă suferinţă, în casa de sănătate a doctorului Şuţu din Bucureşti, în care se găsea de mai mult timp.

*

Am cunoscut pe Eminescu, din anul 1870, când tânărul autor trimise direcţiunii „Convorbiri Literare” întâiele sale produceri poetice, „Venere şi Madonă” şi „Epigonii” (nr. 12 din 15 august 1870 – n.n.). Atunci Eminescu se găsea la Viena, unde studia filosofia, după ce făcuse învăţăturile sale pregătitoare în Botoşani şi în Cernăuţi, şi după ce, împins de deosebite întâmplări, trăise, câtva timp, prin Bucureşti şi prin Blaj.

*

Eminescu necrolob CONVORBIRI LITERARE nr 4 1889

*

Impresiunea ce făcură primele poezii ale lui Eminescu asupra Societăţii „Junimea”, discuţiunile la care dădură loc, întâia mea întrevedere cu poetul, corespondenţa ce am avut cu dânsul – despre toate acestea îmi propun a da seamă cu o altă ocaziune, astăzi amintesc numai că Societatea Literară „Junimea”, după cum adunase în Iaşi mai mulţi alţi tineri scriitori cu talent, din deosebite provincii române, propune şi lui Eminescu să vie şi să se aşeze în capitala Moldovei, în care, pe atunci, era o mişcare intelectuală foarte vie.

*

Eminescu primi propunerea şi veni la Iaşi, în mijlocul acelor care-l aşteptau cu dragoste şi, puţin după aceea, d. T. Maiorescu, devenit ministru al Instrucţiunii Publice, se grăbi să numească pe tânărul poet întâi revizor şcolar şi apoi bibliotecar la Universitate; acest din urmă post era cel mai potrivit pentru un bărbat atât de studios şi, totodată, un aşa mare amator de scrieri vechi, cum era Eminescu.

*

Anii 1873-1876 au fost cei mai plăcuţi în raporturile Societăţii Literare cu tânărul poet. Nu era adunare a „Junimii”, în care Eminescu să nu citească versuri de ale sale, ce încântau pe ascultători şi dădeau loc, totodată, la lungi şi variate discuţiuni. D. Maiorescu, mutat fiind în Bucureşti, Eminescu deveni lectorul recunoscut al Societăţii „Junimea” şi numai cei ce au ascultat glasul său simpatic, sonor şi cadenţat îşi pot da seamă de plăcerea ce poetul procura membrilor Societăţii, care aşteptau cu nerăbdare serile de sâmbătă, când se aduna „Junimea”.

*

Schimbarea politică din 1876 fu nenorocită pentru Eminescu. El fu destituit din postul său, fără nici un motiv, precum se întâmplă adesea la noi, în ţară, la schimbări de guverne, ba el fu chiar dat în judecată, sub cuvânt că ar fi lipsit câteva cărţi din biblioteca statului. Negreşit că procesul nu avu nici o urmare, căci toate cărţile care se ziceau că lipsesc se găsiră în rafturile lor şi numai nepriceperea neexperimentatului său urmaş la bibliotecă, d. D. Petrino, fusese cauza acestei vinovate erori.

*

Pentru a-şi putea întreţine viaţa, Eminescu părăsi, atunci, Iaşii şi deveni, în Bucureşti, redactor la jurnalul politic „Timpul”, principalul organ al partidului retras de la guvern în 1876. Acolo el rămase până în 1883, când se arătară cele întâi semne ale boalei mentale de care nu avea să mai scape. În această perioadă, el scrise cele mai desăvârşite poezii ale sale, pe care toate le trimitea „Convorbirilor Literare”, şi, în acelaşi timp, proza sa violentă, dar puternică, din „Timpul”, făcea numele său cunoscut şi lumii politice.

*

La 5 iunie 1883, se făcu, în Iaşi, cu mare pompă, inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare (Eroare: statuia este a unui voievod polon, luată, din greşeală, din atelierul sculptorului italian, care le executase pe amândouă – n.n.). Suveranul, toate autorităţile statului, corpurile legiuitoare şi un public foarte numeros se adunară în Iaşi, din toate părţile ţării şi chiar din provinciile române ale imperiilor învecinate.

*

Profitând de împrejurarea că un mare număr de membri vechi ai Societăţii Literare, printre care şi Eminescu, se găsea, cu acea ocaziune, în Iaşi, „Junimea” ţinu o mare întrunire.

În acea seară, Eminescu ne citi cunoscuta sa „Doină populară”, scrisă cu ocaziunea serbării…

*

Această citire a fost cea din urmă a lui Eminescu, căci, încă în acea lună, la întoarcerea sa în Bucureşti, boala se declară grozavă, aşa încât, prin o colectă, făcută de prietenii poetului, după iniţiativa dlui T. Maiorescu, el a putut fi trimis la Viena, într-un institut cunoscut de boli mentale.

*

Spre bucuria tuturor şi până a nu trece un an deplin de la îmbolnăvirea sa, Eminescu păru că se îndreaptă. După o călătorie lungă prin Italia, în care îl conduse amicul său devotat, d. Chibici-Răvneanu, el putu să se întoarcă în ţară. Îndreptarea era numai aparentă…

*

Cu Eminescu s-a stins un mare poet naţional, original în toate felurile; noi pierdem un amic şi un conlucrător dintr-acei al căror geniu au aruncat o lumină vie asupra publicaţiunii noastre; iar ca om dispare o figură extraordinară, din cele mai interesante şi mai simpatice” / Iacob Negruzzi (Eminescu, în Convorbiri Literare, Anul XXIII, 1889, No. 4).


Comments are closed