Emil Bobu, un îndreptăţit la memorie
Emil Bobu, aşa cum arăta, pe când l-am cunoscut
*
Aveam doar vreo zece anişori, când i-am cunoscut pe câţiva dintre oficialii acelor ani, dar singurii care m-au impresionat au fost Vasile Topor şi Emil Bobu. Topor era bun prieten cu tata şi venea, adesea, sâmbăta, spre seară, la noi, acasă, în Mereni. Cu Emil Bobu, tata se întâlnea la locul de muncă al tatii, cârciuma pe atunci nouă din Plopeni, dar numai în zilele în care liderul regional avea de muncă prin raionul Botoşani. Oprea gaz-ul în faţa cârciiumii, fluiera scurt şi, când tata ieşea în prag, recunoscând şuieratul, Bobu îi spunea o oră, tot spre seară, cea la care urma să se întoarcă.
*
Nimeni, în afară de mine, nu ştia şi nu ştie să facă o găină umplută, prăjită pe cărbuni, cum o făcea tata. Cumpăra găina de la o bătrână din vecinătatea cârciumii, apoi, după ce o curăţa bine şi o umplea cu măruintaiele, tăiate mărunt, şi cu felioare de ceapă, de roşii, de ardei gras şi de căţei de ustori, după ce o săra şi pipera exact cât trebuie, o învelea într-o coală albă de hârtie, peste care înfăşura vreo zece pagini de ziare şi, la ora potrivită, punea coletul peste jarul din godin (o sobă rotundă, din tuci), împrejmuind-o şi cu câteva bucăţi din lemn de brad. Hârtia de ziar se aprindea imediat, dar coala albă se impregna cu apă şi grăsime şi rămânea neatinsă, doar scorojită niţel. Când îndepărtat hârtia albă, găina friptă avea o culoare şi o savoare inegalabile. Mujdeiul îl făcea tata doar din usturoi, sare, oţet şi apă, iar mămăliga o dregea răscoaptă, adică suplimentând apa, după o primă tură de mestecat cu culişerul (melesteul), şi continuând să mestece până se se armoniza dulceaţa discretă a “pâinii” de aur a satului românesc.
*
Emil Bobu plătea, de fiecare dată, găina pe care o mânca împreună cu tata (eu nu suportam, pe atunci, carnea de pasăre), plătind preţ dublu, faţă de cel cerut, bătrânei de lângă bufetul sătesc. Şi tot, de fiecare dată, o privea pe bătrâna aceea ca pe o mamă, apoi îi povestea tatii cum vedea el viitorul ţărănimii româneşti. Visele lui Bobu desigur că nu s-au mai împlinit. Intrase într-un uriaş malaxor, devenind una dintre primele lui victime. Odată cu mutarea la Bucureşti, ca şi Gheorghe Flutur, mai recent, Emil Bobu s-a prăbuşit în sigurătate. Bobu nu mai era el, departe de ţăranii din care provenea şi pe care îi idolatriza. Mie, deşi copil, nu-mi prea plăceau ţăranii, mai ales datorită prefăcătoriei faţă de târgăi, pe care îi dispreţuiau, dar pe seama cărora prosperau. Mie nu-mi plăcea nici conceptul luptei de clasă, pentru că nu puteam înţelege cum unii pot fi consideraţi, în grup, ca prezumtivi buni, iar alţii, tot în grup, ca prezumtivi răi.
*
Când, peste decenii, imaginea lui Emil Bobu s-a deteriorat, eu ştiam că nu i se deteriorase şi sufletul, ci că doar se închisese în sine, că îşi pusese carapace trainică. Am simţit asta, pe Băneasa, când îl însoţea pe Ceauşescu la o vânătoare, iar eu, ca militar în termen la pompieri, mă număram printre cei care le asigurau securitatea decolării. Îl priveam atât de stăruitor, încât mi-a simţit căutătura şi m-a întrebat dacă ne cunoaştem. L-am minţit, spunând că nu, iar în începuturile mele de însingurare se încropise un poem despre cei trişti şi singuri, care se irosesc drept “salahori ai unei linguri”. Nu-mi mai amitesc textul, iar notesul din perioada stagiului militar l-am pierdut. Dar, de câte ori aud numele lui Emil Bobu, de fiecare dată îmi amitesc vad despre începutul acelui poem al propriei însingurări.
*
Nu am nostalgii comuniste, dar chiar mă întristează însingurarea definitivă a lui Emil Bobu. Eu ştiu că a fost un om bun, dar firav, biruit de vremuri. Dumnezeu să-l odihnească, vindecându-i sufletul de nepământeasca lui însingurare!
*
Ion Drăguşanul