Em. Grigorovitza: Regimentul 41, Bosnia 1878 | Dragusanul.ro

Em. Grigorovitza: Regimentul 41, Bosnia 1878

 

Cernăuţi, Aniversarea Regimentului de Infanterie 41 Prinţul Eugen

 

Istoria Bucovinei este încă o convenită şi acceptată minciună. Aţi putut vedea, din scrierea celui mai mare arheolog biblic al creştinismului, Isidor de Onciul, că în războaiele napoleoniene nu s-au înscris doar 3 voluntari – cum consacră istoriografia, ci peste 3.700 de mazili şi răzeşi. Din Războiul de Independenţă a rămas menţionat numele unui singur bucovinean, ucis de un glonţ turcesc, pe malul Dunării, înainte de a apuca să o treacă, dar nu şi pe al lui Chibici-Revneanu, cel mai fidel prieten al lui Eminescu, cel care a lăsat posterităţii şi o minunată naraţiune (pe care o voi reactualiza, ca să v-o amintiţi) şi, cu atât mai puţin, pe cele ale sutelor de bucovineni, din Regimentul 41, care au pierit prin Balcani, în efortul comun ruso-româno-austriac de izgonire a turcilor din Europa, efort eroic sublimat în Bucovina printr-un cântec ostăşesc frumos şi cadenţat, „Căpitanul Dan”, care a devenit, ullterior, popular prin adopţie. Mai mult, numele eroilor Bucovinei din bătăliile anului 1878 au fost şi sunt conştient ignorate, în favoarea unui unionism care nu a existat decât ca alternativă între două rele. Găsesc, în mărturiile vechi, o relatare sumară a celui care a publicat pe cheltuială proprie, şi încă în două ediţii, în spaţiul german opera lui Eminescu, cărturarul Em. Grigorovitza, şi o faptă de eroism a tânărului student vienez Ilarion Muntean similară celei a lui Ion Grămadă, dar total necunoscută în Bucovina. Ca şi sacrificiul lui Ion Grămadă, până de curând. Iată, deci, o pagină reală din istoria Bucovinei, dosită de istoriografia ei mincinoasă, dar convenită şi acceptată:

 

 

„La 8 august 1878, Regimentul 41 a părăsit garnizoana din Viena, îmbarcându-se pe vapoare, care l-au dus, pe Dunăre, până la Semlim, iar de acolo, pe râul Save, până la Brod. În yiua de 16 septembrie, oamenii noştri sosiră la Sarajevo şi corpul în care trebuiau înrolaţi a fost însărcinat, fără întâryiere, să cureţe regiunea colinară, din partea de răsărit a oraşului, de insurgenţii mahomedani. Aceştia, ajutaţi fiind, pe faţă, de către trupele turceşti, se împotriveau cu arma în mână, luptând în toată forma în contra ocupaşiunii austriecilor. Masele compacte de insurgenţi se îngrămădiseră mai ales în localităţile Bandin (Odjiac) şi Sencovici. Regimentul 41, care făcea parte din aripa stângă a corpului, şi-a arătat în primul moment bravura, aruncându-se năprasnic asupra înălţimii Mladi, unde, în ziua de 21 septembrie, s-a şi dat lupta mare contra insurgenţilor. Înălţimea Mladi a fost luată cu asalt. Este fapt adeverit că mai mult vitejiei soldaţilor bucovineni a avut a se mulţumi spargerea acestui centru duşmănesc, prin care s-a desăvârşit apoi prima victorie a armatelor împărăteşti, în lupta contra turcilor înverşunaţi. Pierderea Regimentului, în această primă ciocnire, a fost de 7 ofiţeri şi aproape 300 de oameni, ceea ce arată îndestul ce cruntă a fost. Pentru a exploata şi mai bine această izbândă, Regimentul 41 a fost apoi pornit pe valea Drinului, unde a ocupat imediat Vişegradul şi a dezarmat populaţia, răspândind panică şi disperare cumplită printre răsculaţi, care au şi început să fugă, cu ai lor, care încotro.

 

Mulţi oşteni ai regimentului au fost distinşi, cu prilejul acestei lupte sângeroase, care a costat viaţa atâtor tovarăşi, rămaşi pe cîmpul de bătaie, dându-şi sufletul lor nobil pentru o cauză ce nu era a lor, întocmai cum îşi dăduse sufletul cei zece mii de viteji ai României libere, pe câmpiile bulgăreşti, la Griviţa şi Plevna. Între cei supravieţuitori, încununaţi cu laurii biruinţei şi cu semnele de vitejie, ordinele de zi de pe atunci ne pomenesc numele sergentului Paul Spânul, a infanteriştilor Simion Trifon şi Ion Maihailescu, apoi al sergentului Niculai a Fochii, al căprarilor Toader Leuştean şi Simion Ursachi, în sfârşit al sergentului Gheorghe Bolovan şi al infanteristului Zaharie Crăciun.

 

Cernăuţi, cazarma Regimentului de Infanterie 41

 

În urmă, s-a mai dovedit, prin constatări amănunţite, bravura unui număr întreg de ostaşi, pe care cronica Regimentului i-a însemnat pe toţi. Au primit laudă în scris, de la comandantul suprem, următorii soldaţi români: Dumitru Antonovici, Simion Hotopilă, Vasile Chiseliţă, Vasile Ursachi, Ştefan Basarab, Toader Saghin, Vasile Lavric, Gheorghe Chifanaş, Isaia Marginean, Gheorghe Mişu, Petre Tataru, Toader Cârlan, Nicolae Gorghiţa, Ion Andoni, Titu Gribescu şi mulţi alţii.

 

Pe când, însă, ofiţerul de rezervă Constantin Cosovici a avut parte să fie decorat, tot cu acest prilej, un alt ofiţer român, tovarăş de luptă, sublocotenentul Ilarion Muntean, a căyut în straşnica încăierare de la Mladi, după ce îmbărbătase româneşte pe oamenii săi. Sărmanul tânăr s-a târât, după cum s-a aflat în urmă de la soldaţi, greu rănit cum era, până aproape de vârful înălţimii şi acolo a rămas, prăbuşit de un nou glonte, ce-i zdrobise şoldul. Candidat de profesură bine văzut la Universitatea din Viena, nefericitul Munteanu a fost transportat imediat în lazaretul de la Brod, dar rănile sale fiind cumplite, nefericitul a murit, cu toată căutarea, la spitalul militar de acolo. Îşi dăduse şi el viaţa ca obol şi îndeplinire de datorie către patrie.

 

După potolirea răscoalei în Bosnia şi Herţegovina, Regimentul 41 a fost pus la o muncă grea de tot. Un drum vechi şi de multă vreme lăsat în părăsire, ce duce, de la Sarajevo, la Racoviţa, având lungimea de 23 kilometri, a fost pus în stare practicabilă de oamenii Regimentului. Că bieţii soldaţi au avut mult de suferit, în timpul acestei corvade înţelege oricine. Dar mai trist este că, cu acel prilej, a izbucnit între ei epidemia tifosului, care a secerat o mulţime de vieţi” (Gazeta Mazililor și Răzeșilor bucovineni, Anul II, Nr. 5, Cernăuți 20 iunie 1912, pp. 68-70).

 


Comments are closed