Dumnezeu a făcut fluierul, iar diavolul – vioara

*

O tradiţie creştină spune că bunul Dumnezeu, premeditând mângâieri divine pentru sufletul omenesc, a luat o creangă din Arborele Vieţii şi, cioplind răbdător, a făcut şi le-a dăruit oamenilor fluierul. Aflat în neostenită competiţie cu bunul Dumnezeu, “ăl’ rău” a adunat surcelele şi din ele a construit ademenitoarea… vioară. Istoria muzicii universale pare să confirme, cumva, această legendă, pentru că, odată cu inventarea notaţiei muzicale “tabularia” şi cu născocirea cântecelor bisericeşti catolice, care aveau de înfruntat concurenţa cântecelor religioase protestante, toate grefate pe admirabile melodii din popor europene, inclusiv “Cucuruz cu frunza-n sus”, pe care Joachim Schlutter o transforma într-un admirabil imn religios protestant, catolicismul apelează, mai întâi, la cântăreţi din… fluierul cioplit de Dumnezeu, după cum o probează şi stampa de mai sus, apoi şi la ghitare cu gâtul lung, dar nu şi la diavoleştile viori. Mă rog, de câte ori îşi bagă coada… biserica, raţiunea o ia razna.

*

Poetul elin Pindar, autor al textelor corurilor care se cântau cu vreo patru veacuri înainte de Hristos, spunea că Europa Boreală, deja legendară în vremea lui, folosea, la toate ceremoniile religioase, vioara, naiul şi cobza, adică instrumentele care s-au păstrat, de-a lungul vremii, la populaţiile răsăritene şi, în primul rând, la români. În Occident, unde şi la curţile regale se foloseau instrumentiştii catedralelor catolice, fluierele şi ghitarele rudimentare aveau să se substituie intrumentelor ceremoniilor străvechi, inclusiv prin “pagane” (sate), conturând un stil trasfrontalier de muzică medievală.

*

În Răsărit, unde, conform cărţilor religioase străvechi, s-a inventat muzica (în munţii care seamănă cu un “arc d’occhio”, adică în Carpaţi), s-a păstrat stilistica muzicală ancestrală, dar şi instrumentele iniţiale şi iniţiatice. Chestia asta a înţele-o, pe la anii 1830, un oarecare Canzler Cavaler de Ferio, care a plecat într-o lungă călătorie prin ţinuturi în care mai trăiau, inclusiv identitar, valahi: prin Bohemia slovacă, prin ţările române, prin părţile valahe ale Greciei şi ale Turciei. Peste tot, de Ferio a cules muzică, în special de dansuri, apoi a pus capul pentru veşnică odihnă. Manuscrisele acestui ciudat cavaler au ajuns la un oarecare Jenaer Bergrats Gustav Schueler, care, în anul 1850, păşind în veşnicie, a donat bibliotecii landului Kalsruhe şi propriile manuscrise, dar şi colecţiile pe care le făcuse, câtă vreme vieţuise (nu sunt informaţii dacă şi trăise) în Baden.

*

Spre sfârşitul secolului, dă de manuscrisele lui Canzler Cavaler de Ferio o personalitate culturală germană, Otto Heilig, care le publică, asumându-şi doar dreptul de publicare, sub titlul Slovakische, griechische, walachische und türkische, Tanzer, Lieder u. s. w. Fără comentarii, doar cu precizarea călătoriei prin anonimatul vremurilor a cântecelor adunate de Ferio, cavalerul care a notat, la Braşov şi la Bucureşti, în 1837, o bătută (Battutatanz), 4 hore (Walachische Chora), un brâu sau “curea”, cum îl numea Ferio (Gürteltanz), un dans căluşeresc (Käluschar oder Boritschantanz), un dans ciobănesc (Mokaneschti oder Kataneschti), şi două cântece, unul dintre ele fiind campestru (Lied Kimpe).

*

Publicate, în 1902, de Sammelbände der internationalen Musikgesellschaft, Leipzig, paginile 293-302, cele 10 melodii româneşti, culese, în 1837, de Canzler Cavaler de Ferio, au rămas, în general, necunoscute. Ştiu că “Zicălaşii”, în concertul din 13 aprilie 2015, au retrezit la viaţă câteva dintre acele vechi respiraţii ale identităţii neamului, printr-un colaj melodic, deşi fiecare melodie, ca parte temporală a unui întreg, trebuie să-şi capete, prin reconstituire, propria ei identitate. Pentru ca, odată şi odată, cineva să le poată compara şi analiza evoluţia şi involuţia în timp. Eu deja îi pun acelui cineva o puzderie de informaţii la îndemână, cea mai importantă fiind aceea că melodiile din 1902 sunt, de fapt, din 1837, iar statutul lor de “cântece vechi”, pe care îl nota şi Ferio, le poziţionează ca fiind create cel mai devreme în 1787. Ca să vedeţi şi dumneavoastră câte feste ne joacă nouă, românilor, propria noastră strămoşească şi daco-romană spiritualitate!