Druizii, "nişte popi, cu o maramă de lână albă" | Dragusanul.ro

Druizii, „nişte popi, cu o maramă de lână albă”

1837 FOAIA DUMINICII Jertfa druizilor

*

La începutul anului 1837, apărea, la Braşov, „cu slobozenia celor mai mari”, cu „tiparul lui Johann Gott” şi pe cheltuiala lui Rudolf Orgidan, „Foaia duminicii / spre / înmulţire ce-i de obşte folositoare cunoştinţe / Alcătuită de o societate a celor învăţaţi”. Printre lucrurile interesante şi care nu mă aşteptam să fie publicate atunci, se află şi un articol despre druizi, inspirat de scrierile lui Julius Cezar, material cu o singură confuzie, cea a druizilor-popor, când poporul era celt (gal), iar „popa lui” druid. Cum, pe aceste locuri, druidul se numea ctisti şi cum practicile religioase şi ritualurile erau aceleaşi, dar mult mai complexe şi mai misterioase decât cele descrise de un preot ortodox al anului 1837, cred că „n-ar fi de lipsă”, cum se zicea odinioară, dacă aş reproduce paragrafele cu trimitere spre ritualuri.

*

 „Druizii arată cum că, prin bunăvoinţa dumnezeilor acestora (al războiului, al biruinţei etc. – n. n.), pot ei să prorocească cele viitoare. Ca nişte slujitori ai lor, poftesc ei daruri şi jertfe de la norodul cel înşelat. Pentru ca să le dea ei oamenilor încredinţare, poruncesc să se stingă toate focurile, la începutul iernii, într-o zi, şi să şi le aprindă, apoi, cu focul cel sfânt, prin care casa lor, pentru anul viitor, norocului s-a binecuvântat. Iar de nu şi-a dat cineva dajdia lui de peste an, aceluia i se oprea focul şi, pe lângă aceasta, era oprit tuturor vecinilor a-i da foc, până ce nu plătea toată datoria. Deci sunt pietre mari, una peste alta, cu atâta meşteşug întocmite, încât, atingând cea de deasupra, numai cu degetul, la un loc deosebit, toată grămada se mişca, măcar că, de ar fi fost piatra în alt loc, nu ar fi putut un om, cu toată puterea sa, de a o clinti.

*

Cei pârâţi pentru vreo vină aveau să-şi arate nevinovăţia prin care li se da în mână puteri de a-i osândi sau a-i slobozi. Cleiul cu care prinde păsări, de îşi mănâncă sămânţa lui păsările, îl ţin ei ca pe o sfinţenie mare. Când văd ei sămânţa aceasta crescând într-un stejar, care rareori se întâmplă, o scot druizii cu mare prăznuire şi se face o jertfă şi un praznic mare. Doi boi albi, legaţi cu coarnele de copaci fiind, dau sămânţa jos, cu un cuţit de aur. Dedesubt stau nişte popi, cu o maramă de lână albă, de o sprijină. Aşa o păstrau cu mare grijă, ca apa în care au stat, era un mijloc lucrător împotriva otrăvii şi arată o putere minunată de a face pe dobitoace roditoare. Pentru jertfă se alegeau boii cei mai buni şi mai frumoşi din cireadă. Îi împărţeau în trei părţi, o parte o mânca focul, o parte o mânca acela care aducea jertfa, cu rudele lui, şi a treia parte, şi cea mai bună, era a druizilor.

*

Dar mai erau şi alte, mai rele ceremonii, spre cinstea lui Baal, puneau norodul să meargă prin foc şi jertfeau oameni, pentru că, când omori pe cineva cu o tăiere de sabie, cum cade jos şi cum îi curge sângele şi tremură întru moarte, pot să prorocească lucruri viitoare. Când era vreo căpetenie bolnavă, îi aduceau jertfă de om, că, după spusa druizilor, s-a putut ţine viaţa unuia, prin moartea altuia. Mai aduc jertfă de oameni şi când cade asupra norodului vreo pedeapsă mare sau când vine un război asupra lor. Muieri goale, cu vopsea de lemn vânătă vopsite, şed la jertfă. La alte lucruri mai mari, fără de seamă, făceau o figură de lemn şi de salcie, ca un chip de om, şi cu împletituri, în care legau pe toţi cei judecaţi spre moarte. Şi dacă nu s-a umplut cu numărul lor, mai băgau încă atâţia nevinovaţi într-însa, câţi găseau a fi de lipsă pentru ca să se împăciuiască cu dumnezeii lor. Aceste jertfe înfricoşate, după cum o au descris-o Chesarul (Julius Cezar – n. n.) este zugrăvită în chipul ce se vede aici” (Foaia duminicii / spre / înmulţire ce-i de obşte folositoare cunoştinţe / Alcătuită de o societate a celor învăţaţi, Anul I, Nr. 8, 20 februarie 1837, pp. 57, 58).


Comments are closed