Dragostea divină pentru bucuriile omenești | Dragusanul.ro

Dragostea divină pentru bucuriile omenești

Hora de la Frumuşica – Cucuteni_005, www.neamt.ro

 

Am reprodus integral și fără comentarii, în materialul anterior, articolul preotului Șeuleanu, „Preoții sunt cauza sectelor?”, publicat în Renașterea[1], pentru un argument surprinzător, prin care se susține, în contradicție cu pildele folosite de Iisus Hristos (de exemplu, pilda păsările care nu se ocupă de hrana lor pentru a doua zi), că „și Iisus a fost preocupat de cele materiale, atunci când a săturat mii de oameni în pustie şi a poruncit apostolilor să le dea de mâncare; iar pe apostoli i-a chemat, cu ocazia Învierii, la mâncare: Veniţi, de prânziţi: nimeni nu şi-a urât trupul său, ci şi-l hrăneşte şi încălzeşte!”. Știam, ca simplu închinător, dar mereu atent la înțelesul cuvintelor, că Iisus iubea bucuriile omenești, dovadă fiind faptul că, la Nunta de la Cana Galileii, doar ca să nu se întrerupă dezlănțuirea de omenesc, săvârșea minunea vinului mai bun, iar horirea, în care s-a prins și El, a putut continua, și tocmai de asta nu puteam înțelege de ce Coresi, Antim Ivireanul, Iacob Putneanul și alți alcătuitori de variante românești ale vechilor scrieri religioase grecești, urau și stigmatizau bucuriile omenești, pe care le iubea atât de mult Iisus, până la minune, numind horele ca fiind „idolatre și drăcești”, iar pe lăutari drept „ademenitori spre iad”. Și m-am întrebat de unde vine ura bisericească față de bucuriile omenești, reprezentate de creația omenească, pe deplin dumnezeiască.

 

Răspunsurile nu au fost greu de aflat, în condițiile în care am puțin, foarte puțin, habar de istorie și, drept consecință, știu că primele închisori ale civilizației creștine funcționau pe lângă mănăstiri, și tocmai de aceea, pentru îndreptarea păcătoșilor criminali, tâlhari și hoți a fost deslușite „o seamă de reguli” aspre ale căinței, de „șapte autori ai Filocaliei grecești”, numită, la adunarea lor în culegeri, „Patrologia Migne”, cei șapte autori ai regulilor pocăirii criminalilor, tâlharilor și hoților fiind „Antonie cel mare, Evagrie Ponticul (cu 4 scrieri), Ion Casian, Nil Ascetul, Marcu Ascetul (cu 4 scrieri) Diadoch al Foticeii şi Isaia Pustnicul, urmând ca al doilea volum să cuprindă în întregime numai scrierile sf. Maxim Mărturisitorul”[2]. De-a lungul vremii, adică între veacurile IV-XIV, aceste scrieri au fost adoptate, drept conduită de viață ascetică, și de către unii călugări, pentru că, deși vizau doar pocăința păcătoșilor cu fapte antisociale probate, închiși în temnițele Sfântului Vasile, citind aceste texte „ai impresia că ele se adresează în mod exclusiv monahilor, ca unii ce s-au dedicat mai intens unei vieţi duhovniceşti”[3].

 

Ca lucrare de sine stătătoare, dar de data asta cu adresabilitate spre comunitatea monahală, care avea nevoie de reguli clare de conduită, „Filocalia” a apărut târziu în românește, abia în 1946, cu precizarea că înseamnă „o seamă de reguli, aşternute în mai multe cărţi de către sf. Părinţi şi scriitori bisericeşti din veacurile IV-XIV, ce au fost colectate de vestitul scriitor bisericesc, de la Muntele Athos, Nicodim Aghioritul (1748-1809), şi tipărite la Veneţia, în anul 1782, sub titlul „FILOCALIA sau culegere din scrierile sfinţilor Părinţi, cari arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi”. Colecţia aceasta de scrieri ascetice şi mistice răsăritene a fost tradusă, de curând, din greceşte, de Î. P. C. Protopop Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Rectorul Academiei Teologice „Andreiane” din Sibiu şi un prim volum din această traducere a şi văzut lumina tiparului, într-o ţinută tehnică cu adevărat impunătoare”[4]. Deci, scrieri omenești, adresate unei obști omenești, care a ales asceza și disprețuirea bucuriilor omenești, cele atât de înțelese și apreciate de Iisus Hristos.

 

Între timp, Ortodoxia nu mai este atât de intransigentă cu bucuriile omenești istoricizate, ba chiar militează pentru păstrarea tradițiilor neamului românesc; doar unii dintre „sectari” (eu prefer să-i înțeleg drept credincioși ai aceleiași Biserici a lui Iisus Cristos, făcută fărâme de obscure interese de dominare comunitară) încă mai urăsc poezia, muzica, dansul și artele plastice, născocind idolatrii și satanisme false în concretețea bucuriilor omenești, care, prin dragostea lui Iisus, ni se descifrează doar drept concretețe a dumnezeirii.

 

 

[1] Renașterea, Anul XXIV, Nr. 39, Cluj 29 septembrie 1946, p. 2.

[2] Tudor, Pr. D., Filocalia, în Biserica și Școala, Anul LXX, Nr. 26, Arad 23 iunie 1946, pp. 1, 2.

[3] Ibidem, p. 2.

[4] Ibidem, p. 1


Comments are closed