"Dragobete cap de vară – Eftepir, cap de iarnă" | Dragusanul.ro

„Dragobete cap de vară – Eftepir, cap de iarnă”

 

Hasdeu vorbea, în „Etymologicum magnum Romaniae”[1], fără să știe mitul Crăiesei Zăpezii Eftepir (Luna), înlocuit cu cel al Sfântului Andrei, despre „Dragobete cap de vară” (1 martie) și, respectiv, „Sânt Andrei (Eftepir) cap de iarnă” (1 decembrie). Sărbătorile Lună-iarnă și Soare-vară fac parte din calendarul străvechi al tuturor populațiilor europene, care pornesc de la Arborele Vieții, cu 12 ramuri, pe care sunt patru cuiburi, cu câte șapte ouă, „și fiecare ou are o parte albă și un neagră”, taman ca într-o poveste publicată de I. G. Sbiera sau în ghicitorile lui Ispirescu (la spanioli: „Un árbol con doce ramas, / Cada una tiene su nido, / Cada nido siete pájaros, / Y cada cual su apelido”; la portughezi: „Um’ árv’e com doze ramos, / Cada ramo ramo têin sê nfinho / Cada nfinho triinta passairinhos”; la italieni: „C’è un altero alberone / Con dodici ramone: / Ogni rama ha quatro cove, / Ogni cova sette ucelli, / Quest’è il fior de l’indovinelli” etc.). În varianta bulgară, pe care o citează tot Hasdeu, se vorbește, în sugestia Arborelui Cosmic, de „douăsprezece ramuri, jumătate verzi, jumătate uscate”, iar într-o variantă mai târzie, în cuiburi se găsesc „câte două găoci uscate”, deci câte două zile de post, dar interesantă este sugestia ne-bogumilistă, deci inițială, cu accent pe egalitatea zilei și nopții, aceste complementarități cosmice ale luminii.

 

În concepția celor vechi, scria Hasdeu, „anul se identifică cu însuși timpul”, de aici apărând „locuțiunea” (așa numea Eminescu frazeologismele) „est-timp”, similară cu „est-an”, cu trimitere la „vremea de acum”, nu și la „vremea de apoi”[2].

 

 

Mitul „sărbătorii păgâne române”[3] a Babei Dochii, născocit de Gheorghe Asachi, pe seama „zilelor babelor”[4] („BaBa” este termenul care definea străbunii iniţiali, deci pe… Adam şi Eva), douăsprezece la număr, deci cu sugestia celor douăsprezece ramuri-luni din Arborele Vieţii. Deşi, în mitul ancestral, Alba (Crăiasa Zăpezii Eftepir, adică Luna) şi Aplu (Cel Roşu, adică Soarele) „răsucesc” firul logodnei cosmice (alb-roşu, începând cu prima zi de „mărţişor”), simbolistica astrală este părăsită, în favoarea născocirii lui Asachi („Baba Dochia a avut un fecior, care s-a însurat şi baba Dochia a trăit rău cu ea” etc.), insinuându-se o personificare pentru Iarnă, prin alterarea unui atribut (d’ochie, d’ochioşică) al frumuseţii nevestei lui Badica Troian, din colindul solar cu incantaţii clare de limbaj al ritmicităţii. „Badica” înseamnă, în greaca veche, „bătrân înţelept” (ca şi budha, preot, popă), iar „troian” – „cei care cred în Cerul Soarelui”, numele fiind specific, în spaţiul românesc, pentru preoţii solari de pe muntele Pionul (nume schimbat, la presiunea lui Asachi şi a Bisericii, în Ceahlău). Soţia lui Badica Troian era „d’ochioşică negri-s ochii”, deci oacheşă, iar de la acest atribut, folosit în forme diverse de variantele de „urătură” (de la latinul „aratru”, pentru celticul „plug”) s-a ajuns la o premeditată falsificare a fondului mitic iniţial, prin răspândirea poveştii banale, de tip rural, prin intermediul preoţilor. Sărbătorită pe 30 noiembrie, drept patroană a lupilor şi Crăiasă a Zăpezii, din 1 decembrie, Luna a fost înlocuită cu Sfântul Andrei; în aceste circumstanţe, Soarele, ca „beat de dragoste” (Dragobete) ieşea din cosmica relaţie incestuoasă, dar cu imposibilă relaţionare cu „Sânt Andrei”, aşa că Iarna a fost transformată în rurala „babă cu şapte cojoace”, dragostea cosmică rămânând fără ţintă şi fără concretizări, doar un fel de beţie instinctuală a românului care se alege din viaţă doar cu ce a strâns în braţe.

 

Varianta falsului mitologic, comis de Gheorghe Asachi, a post prelucrată, printre alţii, de preotul George Pocrean din Reşiţa, de învăţătoarea Ilia Gana din Răşcălia, de învăţătorii Ioan Orza din Ciclova-Română, Constantin Ungureanu – din Sasca Montană, Iacob Ocian din Petrilova şi aşa mai departe, fiecare răspândac al falsului mitologic apelând şi la o onomastică preferată, datorită căreia Dragobete se transformă în Nicodim, Dragomir şi aşa mai departe, spre suficinta satisfacţie a folcloriştilor de mai târziu, care culeg „variante” nu ale unui mit ancestral, parte definitorie în cosmologia Europei Boreale şi, deci, a românismului, băşcălizat în povestioare stupide.

 

Înţelegând aceasta, Marienescu ţine să precizeze, în 1890, că „această sărbătoare păgână şi mit le-am comunicat în „Familia” din 1872, Nr. 31. Fiind de mare însemnătate mitologică, am făcut studiu asupra ei… şi l-am citit, în limba maghiară, în şedinţa din 15 februarie 1890 a Societăţii Etnografice a Ungariei”[5].

 

Dacă nu s-ar fi aflat sub dominaţia „latinismului cu orice preţ”, care a adus pejudicii nu doar mitologiei străvechi, ci chiar şi limbii române (e mai uşor de citit un text vechi, grafiat cu buchii, decât unul scris cu litere latine, după regulile lui Bărnuţiu, din 1850), Marienescu ar fi izbutit să descifreze „miturile, se se referă (cuvântul acesta e grafiat, la 1890, „referŭ”, scriindu-se, etimologist, cu „ă” din „u”, deci „ŭ”) la zeii păgâni veci, şi datinile, ce se referă la sărbătorile păgâne vechi”[6], deşi ignora voit că „păgâne” au drept sinonim cuvântul „săteşti” şi faptul că nu zeilor, ci reperelor Universului erau deicate aceste sărbători, iar „şirul prim de Mărţişor”, care nu vine din mitologia romană, ci din cea ancestrală, încă prezentă pe vremea dacilor, reprezenta armonizarea, prin răsucire într-un singur fir, şi logodna cosmică (Soare-Lună), şi biruinţa, în lumină, a armonizării astrale a celor două caracteristici echinocţiale ale Şarpelui Ceresc (Constelaţia Dragonului, care arată, prin triunghiul de tip „cap de lup”, nordul polar), îngheţul, sărbătorit drept „intrarea şarpelui în pământ” sau, în creştinism, „lanţul Sfântului Dimitrie”, şi, respectiv, dezgheţul, omagiat drept „ieşirea şarpelui din pământ” sau, în creştinism, „lanţul Sfântului Gheorghe”.

 

 

[1] Fragmentul inedit, publicat în 5 mai 1887 în „Foița României Libere” nr. 2913

[2] România Liberă, XI, Nr. 2913, miercuri 6/18 mai 1887, inclus în Etymologicum magnum Romaniae, Tomul II, Bucureşti 1887, pp. 1121 şi următoarele

[3] Marienescu, At. Dr., Baba Dochia, în Transilvania, XXI, Nr. 3, 15 martie 1890, pp. 72 -79.

[4] „În 1 martie nu se lucră, pentru ca să se domolească mânia Babei Dochiei şi frigul de primăvară să nu facă pagubă în câmpuri – Marienescu, p. 72.

[5] Marienescu, p. 74, nota de subsol.

[6] Ibidem, p. 75.


Comments are closed