Dr. Stefan Koczynski: Oraşul voievozilor, Suceava | Dragusanul.ro

Dr. Stefan Koczynski: Oraşul voievozilor, Suceava

Suceava, Ruinele, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

Suceava, Ruinele, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

*

Oraşul cel mai estic al monarhiei noastre a fost, odată, capitala Moldovei şi păstrează încă urme interesante ale tre­cutului său mare. Şi acest oraş fu încercat de invazia rusească, la începutul anului 1915, din fericire, numai puţin timp. De grija acesteia, la începutul războiului, moaş­tele Sfântului Ioan cel Nou, care fac din Suceava locul cel mai vestit de peregrinaj al răsăritului, s-au transportat la Viena, unde le-a luat în primire capela românească din Lowelstrasse.

* * *

Mănăstirea sfântului George se află la mar­ginea dinspre răsărit a Sucevei, vechea reşedinţă a voievozilor moldoveni. Dinapoia gră­dinii mănăstirii, e, îndată, o râpă prăpăstioasă, croită de pârâul Cacainei (în original: Kogaina – n. Victor Morariu), care se umflă după fiecare furtună, devenind un râu turbat. Prin­tre coastele ei repezi grăbeşte părăul iute spre revărsarea sa în apa Sucevei. Dincolo de râpă, se ridică înălţimea pleşuvă a Tătăraşilor. Aspră şi dârză, se vâră ca un pinten în unghiul din­tre pârâu şi râu, purtând, în punctul său cel mai înalt, ruina Cetăţii voievozilor. Aceasta era, pe vremuri, cea mai tare din cele trei întărituri nebiruite, care scuteau Moldova.

*

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Dealul Cetăţii predomneşte valea întreagă, până departe, în sus şi în jos. Întinsul oraş e, aşa-zicând, la picioarele sale. În părţile din afară ale oraşului, casele se pierd răzleţe în verdele multelor grădini; dar aici, sub scutul ri­dicăturilor de pământ ale Cetăţii, se grămădesc îndată zidurile cele mai mari. Aproape tot ce a fost, odată, puterea domnitorilor în oraşul acesta acum e dărâmat şi dispărut; numai lă­caşurile dumnezeieşti le-a păstrat evlavia.

*

Suceava – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Suceava – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

Zidirea cea mai măreaţă şi mai cuprinză­toare e mănăstirea sfântului George. E încunjurată de un zid gros; intrarea duce prin turnul clo­potniţei. Stoluri de corbi şi ceuci îşi au cui­burile prin grindişul clopotelor şi prin găurile zidăriei. Prin fereştile turnului zboară, fără nici o piedică, înlăuntru şi afară: căci aceste sunt me­reu deschise. Şi aripele porţii, făcută din scân­duri groase de stejar, ferecate, nu se mai în­chid, acum, de multă vreme. Dar ele poartă încă urme vădite de asalturi şi lupte sângeroase, care, pe vremuri, nu erau lucru rar pe aice. Multe lupte cu hoardele tătare, care ades năvăleau în ţară, fără de veste, de o cutreierau, apoi prădând, arzând şi omorând, s-au dat aice. Era felul acestor popoare prădalnice să nu se oprească nicăieri prea mult; duceau, în grabă, femeile şi copiii prinşi în robie şi puneau la adăpost prada ce-o făcuseră, încă înainte de a se putea aduna puterea armată a ţării. Dacă cei refugiaţi din împrejurime în mănăstire izbuteau să se apere de năvălitori, măcar puţin timp, erau scăpaţi.

*

Sânziene, la Suceava – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Sânziene, la Suceava – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

În curtea mănăstirii sunt zidite, jur-împrejur, de-a lungul zidului din afară, nişte case lungi, fără etaje. În mijloc e biserica, care e liberă, în toate părţile. Printr-o uşă strâmtă şi joasă, de-ţi e frică să intri, ajungi în interiorul întunecos al bisericii. Aici e răcoare şi linişte, ca într-o criptă. Nori de tămâie plutesc în sus, spre boltă, şi prind acolo o rază rătăcită de soare. Pe toţi pereţii, icoane sfinte bizantine, în culori vii: chipuri din cale-afară de zvelte, cu feţe fără expresie, nesimetrice şi cu extremităţi scrântite ciudat. Roşul şi albastrul se împreună cu galben şi verde, într-o policromie din timpuri primitive. În tăbliile afumate de vreme, care învelesc pereţii, sunt puse stranele de lemn. Înşiraţi după rangul demnităţilor lor mănăs­tireşti, stau călugării bărboşi, cu plete lungi, pe care nu are voie să le mai atingă foarfecele, îmbrăcaţi în talarele lor largi, întunecate: fie­care în strana sa. Mecanic, strecoară printre degete boabele mătăniilor şi, în tăcere, abia mişcând buzele, îşi spun rugăciunile. Egumenul stă într-un jeţ de baldachin, mai înalt cu trei trepte şi poleit. Dreapta sa ţine cârja; îm­prejurul chipului său, se revarsă mantia largă, în falduri, iar de pe mitra neagră de catifea coboară vălul de păr de cămilă, semnul stării călugăreşti, până pe umeri. Târându-şi picioa­rele, merge un călugăr, de la unul din sfeşni­cele înalte de un stat de om, la altul, înfige lumânări de ceară în cuiele lor şi le aprinde. Câte un sfeşnic de felul acesta se află înaintea fiecărei dintre cele patru icoane principale ale iconostasului, perete care ascunde altarul de privirile credincioşilor.

*

Bizară e licărirea lu­minilor, reflectându-se în tinicheaua argintită şi aurită, care încunjură ca aureolă feţele ne­grii. Dintr-o uşă laterală a iconostasului, iese diaconul, în ornat cusut cu fir, ridică capătul stolei (orarului) şi începe să cânte: „Iarăşi şi iarăşi, Domnului să ne rugăm!”. Călugării recită răspunsurile, cu cadenţe prelungi fina­le. Un călugăr deschide, pe un pupitru ce se învârte un foliant mare, vechi, şi ceteşte cu grabă zorită capitolele prescrise. Glasul său nazal se răsfrânge de cupole şi de păreţii înalţi; totul se contopeşte într-un murmur mo­noton, care umple încăperea întreagă. Chipuri sfioase, în port ţărănesc, cad în genunchi, chiar la intrare, ating pardoseala cu fruntea şi o să­rută cu înfocare; apoi se scoală, îşi fac cruce, şi iar îngenunche, şi iar ating pământul cu frun­tea şi cu buzele – şi aceasta o repetă, în ze­lul lor cucernic, mereu, iară şi iară.

*

Cine intră aice, e captivat, cu toate simţu­rile, de aceste impresii particulare. Te simţi strămutat din împrejurimea obişnuită şi nu mai ştii pe ce vreme trăieşti: e ca şi cum te-ai fi mutat înapoi, cu veacuri întregi, în altă lume străveche, a cărei amintire s-a stins aproape. Aice totul e înţepenit şi pietrificat. Cu veacuri în urmă, erau aice toate cele, ca şi astăzi, se petreceau toate, ca şi acum. Şi îţi vine aşa, ca şi cum s-ar apropia mai mult de sufletul nos­tru generaţiile stinse de mult, pentru care lucrurile aceste însemnau prezentul, şi parcă simţim şi gândim cu ele.

*

Biserica mănăstirii ascunde o comoară, care a făcut-o vestită în toate ţările răsăritului: moaştele Sfântului Ioan cel Nou. În Akkerman, lângă Marea Neagră, acest neguţător din Trapezunt, tare în credinţă, suferise moartea de mu­cenic. Când s-a aşezat din nou ţara Moldovei şi mitropolitul ţării şi-a mutat scaunul la Suceava, a luat încolo şi trupul mucenicului. Poporul, plin de bucurie, ducea pe umerii săi preţioasa raclă, dintr-un loc în altul. În Suceava, trupul Sfântului fu aşezat, mai întâi, în pompoasa biserică nouă, unde se întronau voievozii. Dar, după trei nopţi în şir, dispăru racla, după cum spune legenda, într-un mod misterios, iar di­mineaţa o găseau, totdeauna, în biserica sfântului George (biserică zidită pe Bogdan cel Orb şi de Ştefăniţă Vodă, ca nouă biserică de mir, cu un secol mai târziu decât Mirăuţii – n.n.). O lăsară, deci, în cele din urmă, aice şi i se zidi un mausoleu anume, împodobit cu pompă regală. Stâlpi cu sculpturi bogate de lemn poartă un baldachin împodobit cu aur şi pietre scumpe. De acesta atârnă candele grele de argint şi de aur, a căror lumină nu se stinge niciodată – daruri de la pelerini cucernici, care începură să curgă încoace, când merse vestea, în toate ţările vecine, despre minunile ce se întâmplau la mormântul mucenicului. Pe un soclu ridicat e aşezată lada cu racla. Un călugăr se roagă neîncetat la căpătâiul ei.

*

Pelerinilor mai însemnaţi li se îngăduie să va­dă moaştele. Călugărul ridică capacul lăzii şi deschide şi sicriul, dinlăuntru, care e de argint şi de tot mic, încât îţi pare curios. Apoi ridi­că învelişul de mătase, cu care e acoperit tru­pul Sfântului. E drept că nu se prea vede mult; abia o bucăţică din faţa aproape neagră de uscată a Sfântului, între preţioasa coroană, bă­tută cu pietre scumpe, şi haina de damasc. Mai înainte, era îngăduit a săruta haina şi faţa. Dar, de când s-a întâmplat un incident penibil, nimeni nu mai are voie să atingă moaştele. Asupra faptului acestuia nu s-a făcut lumină deplină, poporul însă nu se lasă de povestea că o femeie ar fi cercat, în evlavia ei bolnă­vicioasă, să muşte nasul mucenicului, ca să i-l ducă, spre însănătoşire, copilului său, greu bol­nav. Persoane iniţiate afirmau, însă, că ea ar fi pus ochiul pe una din minunatele pietre scum­pe de pe coroană.

*

Pagina cea mai dureroasă în istoria bise­ricii sfântului George e aceea în care se povesteşte cum a stat deşartă bogata capelă de la mormân­tul mucenicului, ca vreo două sute de ani. Când vasalitatea Moldovei faţă de Turci se schimba în subjugare totală, atunci voievozii trebuiră să-şi strămute scaunul la Iaşi. Odată cu ei, se duse şi mitropolitul, luând cu sine moaştele patronului ţării. Cu un veac mai în urmă, regele polon Sobieski cuceri Iaşii. Plecând el, apoi, iar din Moldova, mitropolitul Dositei, care îl chemase în ţară, se duse, împreună cu leşii, la Galiţa şi luă trupul Sfân­tului cu sine. În Zolkiew, moaştele fură aşeza­te într-o biserică zidită anume pentru ele şi, murind apoi mitropolitul, fură îngrijite de că­lugării basiliani din Leov, cărora mulţimea pe­lerinilor le aducea venituri mari.

*

Abia după altă sută de ani, o poruncă a împăratului Iosif  II îi dădu înapoi, Bucovinei, de curând anexată, pe patronul ţării, iar mausoleul din Suceava străluci în lumină nouă. Zadarnic se străduiau călugării din Zolkiew, după cum povesteşte tradiţia, să încredinţeze poporul că sfântului din Suceava, ca unul ce a fost schismatic, nici nu i s-ar cuveni venerare; în zadar îndrăzniră chiar să răspândească faima că Ioan din Su­ceava nici nu e cel adevărat; pe cel adevărat l-ar fi ascuns, de cu vreme, iar comisiei împă­răteşti i-ar fi predat numai racla în care s-ar fi pus un vagmistru de husari, ce murise chiar atunci. Nimeni nu se lăsă înşelat, prin aceasta, şi încă azi călătoresc, an de an, cete nenumărate de pelerini din toate naţiunile şi confesiunile la Suceava, la serbarea Sânzienelor, spre a invo­ca puterea făcătoare de minimi a moaştelor şi spre a se face părtaşi de mijlocirea sfântului la Dumnezeu.

*

Ei vin din toate punctele cardinale şi din toate ţările vecine, uneori din depărtări foarte mari. E un furnicar de popoare nespus de pestriţ. Cete de cerşetori ocupă intrarea mănăstirii. Cântecul lor jalnic şi monoton, acompaniat de zbârnâitul „lirvei”, constituie dominanta larmei asurzitoare, pe care o face vălmăşagul de oameni. Punctul culminant al serbării bisericeşti e pro­cesiunea, când se ridică racla din capelă, aco­perită cu covoare scumpe, de o duc fruntaşii oraşului prin străzile împodobite. Cu anevoie îşi deschide alaiul un drum îngust prin vălmăşagul de oameni; banderii de călăreţi, în portul pitoresc de la ţară, merg în frunte şi în urmă. Înainte, vezi acareturile bisericii orien­tale: cruci înalte, purtate în mână, făclii de ceară, înfipte în sfeşnice lungi, prapuri de sto­fă tare, trosnind în vânt, apoi cetele de cântă­reţi, împrejurul celor ce poartă racla cu moaş­tele merg călugări şi preoţi, cădelniţând, în do­uă cete, înşirate după demnitatea lor ierarhică: în mijlocul lor, condus de doi egumeni, mi­tropolitul, cu câte o cruce în amândouă mâi­nile, binecuvântând în dreapta şi în stânga; de amândouă părţile alaiului, şiraguri lungi de credincioşi, cu lumina în mână. Murmurul mulţimii, pe care n-o cuprinde ochiul, cântări­le bisericeşti, salvele de puşcă şi bubuitul săcăluşelor, şi cântecul sonor al clopotelor de la toate bisericile se contopesc într-un concert de o solemnitate nespus de pătrunzătoare şi ne­uitată. Peste toate acestea, un cer albastru închis şi soarele auriu al unei zile din miez de vară, lucind aşa de mândru, cum nu se poate decât aici, la capătul stepei celei mari.

* * *

În Suceava, mi-am petrecut tinereţile. Acest oraş al voievozilor, cu minunile trecutului său apus şi dispărut, era terenul potrivit pentru vârsta la care totul e încă un vis din poveste şi căreia chiar realitatea dură i se arată într-o lumină magică aurie. Cu fiori tainici, ascultam noi, băieţii, poveştile despre trecutul oraşului şi despre tainele pe care le ascundea pământul său. Oricâte absurdităţi şi greşeli ar fi fost în tra­diţia păstrată din neam în neam: poporul ţi­nea morţiş la ele şi le credea pe toate, cu toată tăria sufletului său.

*

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Într-un colţ întunecos al gimnaziului nostru (cel vechi, de lângă ruinele Curţii Domneşti – n. n.), dăduserăm de un gârlici, pe jumătate prăbuşit, al pivniţei întinse, care se afla dedesubt şi cobora, în jos, în trei etaje. Se zicea că, de aice, duc nişte drumuri subterane, în mai multe direcţiuni, încă necercetate. Deasupra pivniţei acesteia, era, odată, reşedinţa domnească, unde petreceau voievozii, în vremuri de pace, lunile fierbinţi de vară. Numai puţine rămăşiţe din temelia zidurilor s-au mai păstrat din ea, iar astăzi, pe locul acesta, se înalţă un cartier în­treg al oraşului, cu case, curţi, grădini şi străzi. Comori bogate de aur şi pietre scumpe să fie îngropate în pivniţa aceasta. Dar erau şi mulţi care susţineau că s-ar găsi odoare în­că mai mari în beciul turnului vistieriei, pe dealul Cetăţii.

*

O tradiţie, pe cât curioasă, pe atât de îndă­rătnic crezută, pretindea a şti despre un pod din piele, care ar fi fost întins, pe vremuri, între oraş şi Cetate, peste pârăul Cacainei. Tot aşa, se povesteau lucruri misterioase şi despre izvo­rul Şipotului, care, cu cele trei havuzuri ale sale, provede oraşul întreg cu apă de băut, se zicea că cele trei puţuri, care întră adânc în deal şi sunt închise cu porţi grele cu gratii, ar duce la un rezervor mare, plin de apă de băut, în lăuntrul muntelui; iar într-acesta ar da un apeduct subteran, de la iazul de lângă mă­năstirea Hagigadar, construit în vremuri stră­vechi. Apeductul acesta ar fi avut, pe vremuri, şi o ramificaţie spre cetatea de pe Tătăraşi şi ar fi împlut cisterna cea mare, din curtea dinlăuntru a Cetăţii, cu apă proaspătă, atât de îm­belşugată, încât prisosul se revărsa mereu, ca o cascadă mică, în apa Sucevei, care, pe atunci, curgea chiar jos, la poalele dealului Cetăţii. Încă de pe atunci, se pierduse cunoştinţa mai de aproape despre direcţia apeductului, iar afluentul acesta din cetate era socotit drept un izvor. De aceea, la nici un asediu al cetăţii nu s-a făcut încercarea de a lipsi garnizoana de apă. Secând, apoi, deodată, apa din cetate, în urma marelui cutremur din veacul al şaptesprezecelea, nimeni nu se mai putea gândi la restaurarea vechiului conduct şi a trebuit să se facă un apeduct nou de tot, din altă parte. Dar, mai mult decât toate aceste, ne interesau rămăşiţele cetăţii.

*

Suceava, Cetatea văzută de la Şipote – Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, Cetatea văzută de la Şipote – Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Ceasuri întregi ne acăţam prin ruinele zidurilor, căutând prin dărâmături bani de cei mici şi subţiri de ar­gint, care se găseau în număr surprinzător de mare. Fiecare ban de felul  acesta ne întărea nădejdea că poate tot vom da, încă, de gârliciul beciului vistieriei şi vom dezgropa co­mori ca din poveşti. Ce avuţi era să fim atunci şi cât bine aveam să facem! Ţara era să ajungă iar mare şi tare şi oraşul voiam să-l facem cel mai frumos şi mai vestit din toată lumea!

*

Ne ghemuiam în găurile mari ale fereştilor şi priveam, de aici, visători în depărtare. Cuprindeam cu privirea întreg oraşul şi mai vedeam încă departe, departe spre apus, de unde licărea creasta cea mai înaltă a Carpaţilor, în zarea albastră; de cealaltă parte, privi­rea se pierdea în şesul stepei, ce se stingea ca un amurg. În închipuirea noastră, cercam, apoi, să reconstruim totul cum va fi fost pe vremuri.

*

Pe atunci, puternicul val de pământ şi şan­ţul cel larg şi adânc încunjura cetatea din toate părţile. Din fundul şanţului, se ridica, înalt şi drept, în sus, zidul împrejmuitor, cu turnurile sale, care ieşeau înainte, şi cu ba­stioanele rotunde. Acesta, cotind neregulat în multe unghiuri, încunjura din trei părţi spaţioasa curte a cetăţii, iar dinlăuntru avea, sub acoperiş, coridorul de apărare. În mijlocul curţii, înălţându-se mult peste întăriturile din afară, se ridica, la o înălţime ameţitoare, un colos puternic de piatră, în patru muchii, cas­telul propriu-zis. Cu zidurile sale exterioare, lipsite de fereşti şi străbătute numai de mete­reze ameninţătoare şi cu cele şapte turnuri pu­ternice, el stătea ca o întăritură de o putere sinistră şi îndărătnică, fiind sâmburele cel tare al domniei Moldovei. Înspre coasta cea pripurie, din partea râului, castelul ajungea chiar până la şanţ, încât aice partea din afară a ce­tăţii părea a se contopi cu zidul împrejmuitor.

Intrarea principală în castel se afla în par­tea dinspre răsărit, unde dealul cetăţii se împreuna cu platoul Tătăraşilor şi unde se putea trece şanţul cel adânc, pe un pod mişcător.

*

Suceava, ruinele Cetăţii – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, ruinele Cetăţii – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Dacă, intrând în cetate, treceai prin turnul porţii, cu aripele ei de fier şi cu grătarul cel greu, care se putea lăsa în jos, te mai urcai încă înainte şi te aflai în curtea exterioară, în preajma frontului din afară al cetăţii. În mij­locul ei era paraclisul cetăţii, cu acoperişul său înalt şi cu cupola sa cea zveltă. Cupola era învelită cu plăci argintate. Când se coborau dinspre munte, de la Vama, chervanele cele lungi de neguţători de la Bistriţa sau când se apropiau, prin largul şes al văii Sucevei, pele­rinii, venind la serbarea sfântului Ioan, vedeau, încă la depărtare de mai multe ceasuri, licărind, din aburul întunecos al zării, reflexul de lumină albă de pe cupolă. La vârful ei, strălucea o cruce de aur, cu braţele împreunate cu lanţuri; iar pe vânt şi furtună, când sfârlezele de vânt se învârteau, scârţiind, lanţurile aceste se loveau de braţele crucii, zuruind ascuţit.

*

Lângă capelă, la dreapta, se afla o mică curte de intrare. O poartă bine întărită, cu încăperi laterale pentru paznici, ducea în curtea aceasta; prin altă poartă, ajungeai în curtea interioară. Dacă se deschidea şi poarta aceasta dinlăuntru şi dacă cei doi străjeri ridicau iar în sus lăncile întinse înainte, ca semn că poţi trece, atunci ţi se părea că întri în altă lume.

*

Coridoare largi şi luminoase, cu arcade, încunjurau curtea în toate etajele. Colţurile luminoase şi prietenoase ale arcadelor, stâlpii de marmură, cu ornamente fantastice de frunziş şi de viţe la căpiţele, pietrele de diferite culori ale pardoselii, împodobite cu desene bogate, te făceau mai-mai să crezi că ai fi într-o sală festivă, colosal de largă. La edificiul principal, dinspre apus, care cuprindea încăperile domneşti de paradă şi cele de locuit, în prejma paraclisului, ducea o scară largă, la a cărei balu­stradă stăteau de strajă când un leu, când un zimbru săpat în piatră. Pretutindeni, podoabe arhitectonice, pretutindeni frumuseţe şi splendoare, încât, cine o vedea, putea să se creadă strămutat într-una din clădirile minunate de pe atunci, din altă zonă, de la miazăzi.

*

Turnul cel mai mare şi mai tare din cele şapte, numit de popor Nieboisia („Nu te teme”) se afla in colţul de la nord-vest al cetăţii, tocmai unde se întâlnea latura dinspre râu a cetăţii cu cea dinspre pârâu. Fiind de două ori mai lat şi mai gros decât fiecare din tur­nurile celelalte şi înălţându-se încă cu un etaj mai sus decât cele toate, el nu se putea ataca din vale, iar dinspre Tătăraşi era scutit prin însăşi cetatea. Până la etajul întâi, era aproape un singur bloc masiv de piatră, rezistând uşor oricărei încercări de a face o spărtură; abia în etaj avea intrarea, iar înlăuntru ascundea în­căperile de locuit şi cele pentru provizii. Aice, apărătorii îşi puteau afla refugiul cel din urmă şi cel mai sigur, chiar când cetatea era cucerită, acum, şi se puteau împotrivi încă multă vreme oricărui atac. De pe vârful lui, fâlfâia steagul Domnului ţării, ca să fie semn departe, când el petrecea aice cu Curtea. Îndărătul cres­telor turnului, se afla un cerdac, unde un păzi­tor îmbla mereu, jur-împrejur, privind cu lu­are aminte în toate părţile. Şi când acolo unde cordeaua de argint a Sucevei, în cursul ei spre răsărit, părea tot mai îngustă şi mai subţire, pierzându-se, apoi, cu totul, zărea cea dintâi rază a soarelui, ce răsărea, atunci o vestea aceasta printr-un semnal puternic de trâmbiţă. Semnalul acesta îl prindea pe loc străjerul de pe turnul de pază, cel zvelt, rotund, asemenea unui mina­ret, care încheia, nu departe de turnul cel grosolan al porţii, colţul din nord-est al zidului împrejmuitor – apoi îl trâmbiţa sonor jos, în oraş, păzitorul din clopotniţa de lemn de la bi­serica sfântului Dimitrie. Din ceas, în ceas, se repetau semnalele de trâmbiţă, până ce apusul soarelui era salutat cu un coral de cornuri, în care se amesteca uruitul tobelor şi comanda garnizoa­nei cetăţii, care se posta la rugăciune.

*

Dacă voia cineva să ajungă, din cetate, în oraş, atunci, trecând peste podul mişcător, lăsat în jos, trebuia s-o facă la stânga şi să apuce drumul care, încunjurând coasta de la nord şi de la apus a dealului cetăţii, ducea, într-un coborâş repede, la vale.

*

Suceava, biserica Mirăuţi – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, biserica Mirăuţi – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Astăzi, în zadar s-ar căuta vreo urmă a drumului acestuia. Apa haină a Sucevei a săpat, multă vreme, dealul şi a făcut coasta tot mai pripurie. Când a venit, apoi, cutremurul cel mare, de a zguduit pământul până în adâncu­rile sale, sfărâmând şi apeductul cel vechi, atunci îşi pierdu reazimul şi coasta de nord a dealului şi se surpă. Atunci, dispăru în adâncime toată partea de nord a cetăţii: drumul, valul, şanţul şi tractul de lângă râu al castelului, îm­preună cu cele trei turnuri de la nord. Puter­nicul Nieboisia, căruia nici o putere omenească nu-i putuse face nimic, fu biruit, atunci, de puterea haină a elementelor. Temelia pe care stătea tresări, şovăi şi se prăbuşi sub povara ei. Uriaşul turn se plecă, deodată, în toată lun­gimea sa, asupra văii şi se rupse în doua, de la mijloc. Când masa uriaşă se surpă, apoi, în apă, cu un bubuit ca de tunet, atunci pămân­tul se va fi cutremurat, încă mai tare de cum se cutremurase înainte, la catastrofa subterană.

Apa Sucevei fu împinsă înapoi de masele de piatră ce căzură; şi azi, încă, zace acolo, jos, o grămadă uriaşă de dărâmături.

*

Cetatea, spre Suceava

Cetatea, spre Suceava

*

Şi cealaltă parte a cetăţii a suferit de vitre­gia vremurilor. Abia de-a rămas ceva mai mult decât temeliile. Numai în punctul cel mai înalt al curţii se vede o rămăşiţă consi­derabilă din păretele dindărăt al capelei. Ori­cât de ştearsă de vreme e zugrăveală de pe tencuială, tot se cunosc încă părţi din chipuri de sfinţi şi, deasupra lor, pe boltă, cerul zugră­vit albastru şi presărat cu stele aurii. Dar mai dese decât stelele aceste se văd, în tencuială, urmele împunsăturilor de vârfuri ascuţite de lănci. Turci şi tătari vor fi pustiit pe aice, în furia lor, după cucerirea cetăţii, şi vor fi cer­cat să pângărească şi să nimicească icoanele sacrale. Şi în partea din spre oraş s-a mai păs­trat încă o bucată din zidul de apărare, care ajunge până în fundul şanţului; încolo, totul aproape e numai moloz şi dărâmături.

*

Lângă grădina mănăstirii, se află un cimitir vechi, care ajunge, ca şi grădina, până la mar­ginea râpei. De mult acum, s-au prăbuşit cru­cile şi lespezile de pe morminte, iar peste ele a crescut iarbă din belşug. Numai unde câte un copac bătrân, pe jumătate uscat, a oprit piatra, în căderea ei, acolo mai desluşesc, de sub muşchi şi licheni, rămăşiţe de inscripţii şi emblemele morţii, săpate în piatră.

*

Împotriva acestui lăcaş de odihnă a unor generaţii de mult apuse, ducea, de multă vreme, o adevărată luptă de exterminare pârâul săl­batec, care curge în fundul râpei; bucăţi întregi din coasta pripurie, deci şi din ţinterim, le rupea, de câte ori venea apa mare.

Nu arareori, ieşeau la iveală, din păretele de lut, la adâncime de un stat de om de la brazda ruptă, oseminte şi bucăţi de sicrie. De la o vreme, ele se desprindeau, apoi, cu totul, de se prăbuşeau în albia pârâului. Nimănui nu-i păsa de fiorosul spectacol.

Eu petreceam adese acolo. Căci un bloc mare de lut, care stătea în mijlocul râpei, mi se părea a fi făcut de mână de om şi credeam să fie un stâlp al legendarului pod de piele.

Venind, odată, încolo, după un timp de ploaie deosebit de lung, văzui că iar se surpase şi dispăruse o bucată de ţinterim. În păretele surpăturii ieşise la iveală o raclă, ca de un stat de om, în lungime. Căpătâiul ei stătea, acum, în aer, pe când partea dinspre picioare încă era prinsă în lut. O curiozitate ciudată mă cuprinse.

*

Cu palpitări de inimă şi stăpânindu-mi groaza firească, începui să mă acaţ pe coasta pripurie şi sfărmicioasă. Cu anevoie, urcam tot mai sus, până ce, în sfârşit, ajunsesem la raclă, de mă putui prinde de ea. Lemnul era putred şi abia de-l mai ţinea la un loc ferecătura roasă de rugină. Capacul era turtit. Vântul şi ploaia zilelor din urma făcuseră să dispară partea cea mai mare din lutul ce intrase în sicriu. În ames­tecul mucegăios, ce mai rămăsese, se vedeau bucăţi din capacul sicriului, rămăşiţe de haine şi oase înnegrite. Ciolanele cele mai mari erau, însă, în poziţia lor firească. Dar una evident că nu era aşa cum s-ar fi căzut să fie: capul scheletului, adică, îngropat, pe jumătate, într-o pătură de lut, de o palmă de groasă. Am cău­tat să mă apropii cât de mult, plecându-mă înainte, ca sa văd mai bine. Ceea ce zării făcu să mi se oprească bătăile inimii: craniul zăcea în sicriu întors, aşa că ţeasta se lovea de ver­tebrele gâtului! Fioroasă privelişte! Nu era aceasta o dislocare naturală, cum se putea pro­duce prin putrezire. Nu mai încăpea îndoială: capul acesta trebuie să fi fost despărţit de trunchi cu forţa, iar, pe urmă, poate că-l aruncase cineva, în grabă mare, în sicriu, încât a ajuns într-o poziţie nefirească. Am mai văzut că, în dreptul frunţii, era o gaură mare, colţuroasă.

*

Aceste toate le-am fost prins dintr-o ochire. Mai mult nu mi-a fost cu putinţă să văd. Căci lutul moale de sub mine alunecă, căpătâiul sicriului, de care mă ţineam, se rupse şi eu mă rostogolii, în jos, pe coasta cea pripurie. Venindu-mi în fire, peste câtva timp, din ame­ţeală şi prinzând a mă curaţi de urmele acestei lunecări nevoite, fără să fi suferit vreo vătă­mare mai însemnată, privirea mea se opri asu­pra bucăţii de scândură putredă, care mi-a fost rămas în mână, căzând. Cu mirare, băgai de seamă că, pe dânsa, era fixată o placă nu prea mare, care se lăsă desfăcută uşor de pe lem­nul putred. După greutate, trebuia să fie de metal. Cu toată scoarţa cea groasă, verde-negrie, ce o acoperea, se putea desluşi o cruce, tăiată adânc, dedesubtul căreia evident că se aflau mai multe şire, dintr-o inscripţie. Curiozitatea mea crescând, mă făcu să iau placa cu mine. Mă furişai, tăcut, acasă, adânc emoţionat de cele ce văzusem. Nedumerit de nu făcusem cumva vreo greşeală, n-am spus nimănui ni­mic. Apoi, de câte ori mă credeam neobservat de nimeni, scoteam placa, de o rădeam, cu multă băgare de seamă, până ce, în sfârşit, ieşi la iveală metalul cel strălucitor şi inscripţia deveni vizibilă. Slovele vechii scrisori călugăreşti stăteau de tot neregulate. O mână tremurândă va fi ţinut tiparele slovelor, pe când dreapta lovea, în grabă febrilă, cu ciocanul, bătându-le în metal.

*

Era vorba poate să se dea unui mort scump, drept ultim onor, o carte de călătorie vrednică spre vecinicul repaos; dar se vede că vremea zorea şi n-a fost timp de ajuns, ca să se facă lucrul în ticnă şi cu acurateţe. Aşa dam eu socoteală. Inscripţia, pe care cu anevoie am putut s-o descifrez şi s-o întregesc, era latinească şi zicea aşa: „Johannes Jacobus Heraclides Basilicus Despota Dominus regni Moldaviae ingratitudine nefanda proditus miserrime trucidatus interiit nonis Novembris MDLXIII RIP”. Pe româneşte: „Ioan Iacob Heraclid Basilic Despotul, Domn al crăiei Moldovei, s-a sfârşit, fiind trădat prin nerecunoştinţă ruşinoasă şi ucis în chipul cel mai vrednic de plâns la 5 Noiemvrie 1563. Odihnească în pace!”.

*

Tabla aceasta de metal m-a întovărăşit, de atunci, pe calea vieţii mele. La orice timp şi oriunde mă duse, mai târziu, soarta, căutam să aflu cât de mult despre omul ale cărui rămă­şiţe pământene le-am fost văzut, când, după veacuri de odihnă, ieşiseră iar la lumina zilei, din sânul pământului mamă. Ochiul meu a fost poate cel din urmă care avu parte de prive­liştea aceasta. Venind, după un timp mai în­delungat, iarăşi în râpa de după vechiul ţintirim, nu se mai vedea nici urmă de raclă mortuară. Se prăbuşise totul în pârâu, iar de aice se dusese pe apa râului, tot mai departe, mereu în jos, până la marea cea vecinică, unde toată făptura se desface iar în elementele din care a fost alcătuită.

* 

Dr. Stefan Koczynski

(Die Hospodarenstadt Suczawa, în Gold gab ich fur Eisen Kalender, pp. 84-91)

*

Tradus de Victor Morariu

(Viaţă Nouă, IV, nr. 172 din 14 ianuarie n. 1916, Supliment, pp. 1-3)


Comments are closed