Doina, religia primordială (II) | Dragusanul.ro

Doina, religia primordială (II)

Desen de Nicolae Crasi

 

Datorită izolării Doinei de lumina Europei şi din pricina unor etichetări româneşti naive şi suficiente, care mizează prea mult pe germanicele Sehnsucht și Wehmuth[1], deci pe cântecele dorinţei şi ale melancoliei, şi astăzi rămân valabile întrebările retorice ale lui George Pascu, formulate cu mai bine de un veac în urmă: „Oare poeziile populare, publicate, sub titlul de doine, de Alecsandri, Bîrseanu, Burada, Teodorescu corespund în adevăr realităţii? Nu cumva aceşti culegători, ademeniţi de frumuseţea doinei, au strecurat sub acest titlu şi poezii pe care informatorii lor le vor fi numit altfel?”[2].

 

Într-adevăr, clasificările melosului străvechi românesc nu s-au făcut după locaţiile ritualice, păstrate în unele limbi ca toponim, iar în altele ca ritualuri, şi nici după semnificaţiile cosmogonice celebrate, cu onoare şi demnitate, prin acele ceremonii, în marea lor majoritate totemice. Prin urmare, întrebarea învăţatului Dumitru Stăniloaie, şi aceasta retorică, în ciuda faptului că determină răspunsuri pe care domnia sa nu le-a premeditat, fiind formulată doar ca un comentariu post-blagian, devine, ca şi cele ale lui Pascu, una extrem de importantă: „A scris Blaga despre spaţiul mioritic şi a afirmat că dealul şi valea produc doina. De ce n-au produs şi alte popoare, că şi ele au dealuri şi văi? Altceva a produs doina la noi…”[3]. Iar în răspunsul neterminat, Dumitru Stăniloaie are dreptate, pentru că, într-adevăr, „altceva a produs doina la noi”, un „altceva” pe care l-am putea lesne identifica, dacă am şti ce anume este Doina şi nu am mai confunda-o cu Sehnsucht-Wehmuth-ienele cântece de jale româneşti. Care sunt „jeli”, şi nicidecum doine. Care „sunt cântece de iubire, de jale şi de dor; plângeri duioase a inimii românului în toate împrejurările vieţii sale” [4], dar nu doine. Care „cântă dorul şi bucuria, iubirea şi ura, veselia şi întristarea, suferinţa şi răzbunarea, spe­ranţa şi desperarea” [5], dar nu sunt doine. Iar găselniţa etimologică a lui Aron Densuşianu, cum că „fondul doinei este în generala doios, de unde şi-a luata şi numele de doină[6], este mai mult decât penibilă. Penibilitatea etimologistă avea să continue şi în veacul următor, ba chiar în dicţionare româneşti apreciate, în care s-a scris: „Doină = Cântecul popular românesc prin excelenţă, arătând iubire, dor, jale; versurile încep mai tot­deauna cu „foaie verde de…”, ceea ce dovedeşte legătura dintre suflet şi contemplarea naturii. Învăţaţii, căutând originea cuvântului, unii sus­ţin că derivă din latinescul doleo (sufăr) dolina-doina”[7].

 

Din nefericire, existând doar în spaţiul nostru îngust, în care se refuzau şi încă se refuză cercetările comparate, de teama şubrezirii preţioasei noastre unicităţi, iar penibilităţile preţiozităţii de acest tip aveau să se răspândească prin lume, unde au devenit adevărate cutume, care se adaugă cutumelor structurale muzicale[8], de parcă structura muzicală liniară a cântecelor de jale româneşti[9] ar diferi cu ceva de structura muzicală a colindelor sau a horelor solstiţiale, acestea din urmă, colindele şi horele, fiind adevărata Doina. Ceea ce va trebui să şi probez.

 

Cântecul de jale, cu toate însingurările sale, este unul ciobănesc, şi nicidecum păstoresc, pentru că ciobanul se ocupă pe oi, iar păstorul, de oameni pe care îi îndrumă pe o anumită cale. Fata de păstor care şi-a pierdut turma, cântec românesc din secolul al XVII-lea, salvat de la risipirea din memorie de către maghiari, prin Codex Victoris şi prin manuscrisele prinţului Etsterhazy, publicate, în 1907, de „Luceafărul” lui Octavian Gora, nu vorbeşte despre o ciobăniţă – caz în care am moşteni doar un cântec de jale, ci fată de păstor, adică Venus, fiica Soarelui – caz în care ne trezim în faţa unei Doine. Sau Daină, pentru că Daina face parte din trecutul nostru lingvistic ancestral, moştenit cu predilecţie de Banat şi de Maramureş, provincii româneşti în care, „la orice poezie se-ntrebuinţează ca refren cuvintele daina şi dainu = doină… Daina şi dainu e veşnicul refren în poeziile din Maramureş. Morţi duindu şi daina, mândră daina, şi iar mândră daina şi aşa mai departe. Sunt melodii aşa întocmite, unde după fieştecare vers urmează vreun dainu mândra şi daină ori altele”[10]. Iar acest daina / dainu, ca şi formula sacramentală ler, Oy, ler, pe care o păstrăm în „cântecele de colină” (kalynde), dar nu şi în „cântecele de pe măgură” (horele), care nu au formule sacramentale, din simplul motiv că la ceremoniile „Primăvara pe Muntele Soarelui” (Ma Go Ra), dansul şi muzica însemnau semne de limbaj, cu mult anterioare limbajului articulat în sine, limbaj care, prin tentaţie cosmică din ce în ce mai bine conturată, avea să stabilească Daina (religia) neamului pământesc. În limbile baltice, inclusiv la prusieni, şi scandinave, Daina înseamnă Cântec, dar fără trimiteri la credinţele străvechi pe care le exprima, datorită numeroaselor bule papale, prin care catolicismul[11], „care disprețuiește tot ce nu este religios şi respinge Daina ca pe ceva profan” [12], dar tocmai prigoana inchizitorială avea să lase şi să conserve mărturii temeinice , pentru că, astfel, „materialul mitologic reprezentând zona baltică este conținut în numeroase surse, inclusiv în rapoarte ale misionarilor, în bule papale, în istorii și cronici diverse, în ordine episcopale și în multe altele”[13], chiar dacă, sub aceeaşi influenţă dură a propagandei creştine, „multe dintre daine reflectă un anumit sincretism al tradițiilor păgâne și creștine, dar stratul creștin este recent și poate fi detașat cu ușurință”[14].

 

Daina, pe care o cântă păstorul lituanian”[15] nu diferă cu nimic de aceea pe care Alecsandri o asculta în Ceahlău, pe când „un păstor… cânta Doina din fluierul său”[16], pentru că, în interpretare instrumentală, aşa cum au şi fost culese primele doine româneşti – în 1849, de Carol Mikuli, şi în 1880, de Isidor Vorobchievici, pentru volumul dedicat Bucovinei, în cadrul amplei şi monumentalei monografii a imperiului austro-ungar, tânguirile acelea sonore aveau mister şi nostalgie, aveau fărâma de cosmicitate, de inefabil care frământă sufletele. Dar atunci când balticii „au cântat pentru că cântatul era o parte din viața lor” şi pentru că „tocmai cântecul popular i-a învățat să trăiască ca ființă umană de la o zi la alta zi”[17], iar vlahilor din Carpaţi, „cântând sau scandând suferințele lor, imaginându-și fericirea absentă, cântecul le-a adus consolare, le-a dat singura lor bucurie” [18], nu mai putem vorbi de Doina/Daina, ci de cântece naţionale, marcate de o jale a înstrăinării comună, dar diferite, funcţie de firea fiecărui neam în parte.

 

Desen de Nicolae Crasi

 

[1] Graf, A., Della poesia popolare rumena, în Nuova antologia di scienze, lettere ed arti, Volume Trentesimo, Firenze 1875, p. 10

[2] Pascu, G., Doina / Caracterul şi locul ei în literatura populară, în Viaţa Românească, Volumul IX, Anul III, Iaşi 1908, p. 415

[3] Stăniloaie, Dumitru, Neamul românesc – neam al comuniunii în credinţă, nedatat, nelocalizat, p. 4

[4] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1908, după ediţiile din 1852, 1853 şi 1866, p. 150

[5] Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţia a doua, Iaşi 1894, pp. 167, 168

[6] Ibidem

[7] Ivela, A. L., Dicţionar muzical ilustrat, Bucureşti 1927, p. 70

[8] „Cutuma obișnuită a doinei este octosilabul trohaic, care poate să-și piardă ultimul picior, rezultând o linie de șapte silabe, cu rimă împerecheată, sau poate fi împărțit în două versuri scurte egale” – Vexler, Feliciu, Roumanian Folk Poetry, în Columbia University Quarterly, Vol. XIX, No. 3, June 1917, p. 355

[9] „Caracteristica doinei: gama minoră, cu două secunde mărite, cu velocităţi urmate de note lungi; cam două fraze, adesea completate de o altă melodie, cu mişcarea mai vioaie” – Ivela, A. L., Dicţionar muzical ilustrat, Bucureşti 1927, p. 70

[10] Pascu, G., Doina / Caracterul şi locul ei în literatura populară, în Viaţa Românească, Volumul IX, Anul III, Iaşi 1908, pp. 419, 420

[11] „Biserica polonizată, care ținea puternic oamenii în stăpânire, oameni acum profund religioşi, a mers până a scoate în afara legii chiar şi cântecele și dansurile populare. Cea mai milostivă și lirică daină a fost considerată un păcat” – Jonaitis, Demie, The Lithuanian Folk Song the Daina, în Poet lore / a quarterly of world literature and the drama, Volume XLVII, Winter Issue, Number 4, Boston 1941, pp. 324

[12] Bezzeberger, A., Dainu Balsal, în Zeitschrift fűr Vergleichende Litteraturgeschichte und Renaissance-Litteratur, Berlin 1887/88, p. 271

[13] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, p. 9

[14] Ibidem

[15] Rhesa, Ludwik, Prutena, oder Preussische Volkslieder und andere Vaterländische Dichtungen, Königsberg 1809, p. 163

[16] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1908, după ediţiile din 1852, 1853 şi 1866, p. 126

[17] Jonaitis, Demie, The Lithuanian Folk Song the Daina, în Poet lore / a quarterly of world literature and the drama, Volume XLVII, Winter Issue, Number 4, Boston 1941, p. 325

[18] Monroe, Harriet, Poetry a Magazine of Verse, No. IV, Vol. IV, Chicago – July 1914, pp. 162, 163


Comments are closed