Din vremile de groază ale Cernăuţului | Dragusanul.ro

Din vremile de groază ale Cernăuţului

Cernăuţi, Piaţa „Pajura Neagră” – fotografii din colecţia Bibliotecii Naţionale a României

*

Jurnalul vienez „Zeit” aduce, în numărul din 27 septembrie 1918, o desfăşurare exactă a evenimentelor care au provocat criza în ierarhia Bucovinei. Expunerea aceasta, fiind scrisă cu deplină competenţă de consilierul aulic şi fostul vicar general român, profesorul univ. emerit Eusebie Popovici (tatăl istoricului şi poetului George Popovici – T. Robeanu), îi dăm loc, în traducere, în coloanele ziarului nostru, ca să rămână document vremilor viitoare, pentru cei ce vor scrie istoria Bucovinei fără părtinire, fără preocupare politică şi fără cuget întunecat de pornire pătimaşă.

*

Comunicatul oficios, care însoţeşte „Desridicarea arhiepiscopului Cernăuţului”, Dr. de Repta având menirea să motiveze această măsură, din punctul de vedere al guvernului, s-a mulţămit pentru acest scop cu simpla constatare că, în „Foaia ordinaţiunilor a Consistorului Arhiepiscopesc din Cernăuţi”, din 2 octombrie 1914, numărul 47, a apărut o curendă, cu bună seamă că de tot regretabilă, cu semnăturile: „Mitropolitul Vladimir, vicarul Manastyrski”, care publicaţie a stârnit în fiecare patriot sentimentul de ruşine şi de amărăciune, care reclamă satisfacţie corespunzătoare. Pentru scopurile ce le urmărea, comunicatul oficios n-a aflat de cuviinţă să adauge că acel circular, care zice că ordinaţiunea cuprinsă în el a fost dată parohiatelor de mitropolitul Bucovinei şi Dalmaţiei, împreună cu consistoriul său, pe urma unei înţelegeri cu guvernorul rusesc din Cernăuţi, în realitate nu aduce adevărul şi că este, de la un capăt, până la altul, alcătuirea numitului guvern rusesc, care a stors apoi subscrierea arhiepiscopului, a consistoriului şi a vicarului Manastyrski prin ameninţări severe că va luă „măsurile cele mai aspre”.

*

Lipsind acest adaos în comentariul oficios, comentatorii neoficiali au fost copleşiţi de indignarea că arhiepiscopul, cu consistoriul său, a putut să ordone preoţilor săi atâtea monstruozităţi nepatriotice, câte stau în circulară (ordonarea de rugăciuni pentru ţar), şi nici nu la ordinul de neînconjurat al guvernorului rusesc, ci chiar în înţelegere cu dânsul. Comentariul oficios a mai adaos, pentru motivarea desridicării arhiepiscopului, că arhiepiscopul şi consistoriul său au putut, ce-i drept, să fi fost oarecum siliţi la publicarea acelei circulare, totuşi ei n-au trebuit să ia prea în serios ameninţările „liberatorilor” ruseşti faţă de unicul mitropolit gr. or. în Austria şi că ei n-au trebuit să cedeze cu slăbiciune în acel timp de serioasă încercare, dacă şi se admite, în faţa loialităţii tuturor participanţilor, dovedită în decursul anilor în viaţa publică, că nu poate fi vorba de acea intenţie rea, care constituie un delict. Această condamnare a comentariului oficial mă îndeamnă pe mine, care, ca membru al consistoriului, consultat totdeauna de arhiepiscop, mă împărtăşesc şi eu de „vina” care i se atribuie arhiepiscopului, în ţinuta, sa pe timpul teroarei, la prima invazie rusească în Cernăuţi, să vă aduc dumneavoastră şi, prin dumneavoastră, publicităţii la cunoştinţă acele împrejurări, sub presiunea cărora noi, fără nici un scut în acel timp de grele suferinţe, am fost siliţi, prin ameninţare cu silnicii, să punem iscălitura sub acea nefastă circulară, alcătuită numai de guvernorul rusesc şi nu, cum e vorba la începutul actului, de arhiepiscop şi consistoriu, în înţelegere cu guvernorul rusesc.

*

Încă înainte de război, arhiepiscopul, care a călătorit aproape în întreagă Europă de mijloc şi de vest, dar n-a pus piciorul nicicând în Rusia, atât de aproape de Cernăuţi, şi, ca arhiepiscop, nici nu voia nicicând să permită vreunui preot călătoria la Rusia, era adese batjocorit de presa rusofilă din Cernăuţi şi acuzat de trădare faţă de biserica ortodoxă, fiindcă, în verdicte oficiale şi interviuri, s-a fost rostit contra pretenţiilor rusofililor, mai cu seamă în Galiţia, şi fiindcă a contestat că în Austria ar fi persecutată biserica gr. or., cum susţineau aceştia. Când au intrat ruşii în Cernăuţi, se ştia, din comunicări oficioase şi se auzea şi de la ruşi, că şi arhiepiscopul stă pe lista de prescripţie. El şi aşteptă, zilnic, cu cufărul împachetat, arestarea şi deportarea sa în Rusia.

*

Ruşii proclamară, după intrarea lor în Cernăuţi, că oraşul este rusesc, depărtară insignele monarhiei şi ameninţau, prin afişe, cu moartea orice opunere sau fapte suspecte contra regimului şi armatei lor. Când încă a sosit un guvernator, teroarea era completă. Chiar în prima noapte, au fost arestaţi cinci bărbaţi cu autoritate, între ei şi primarul, de bună-seamă, fiindcă, după trecutul lor, nu păreau inofensivi pentru noua orânduire, şi apoi duşi la Rusia şi târâţi din închisoare, până la Siberia.

*

A doua zi, dimineaţa, arhiepiscopul şi consistoriul au fost chemaţi la guvernor şi li s-a poruncit, deoarece Cernăuţul aparţine acuma Rusiei, să se ţie strict de ordinele sale, iar la serviciul divin să se facă rugăciuni pentru casa împărătească şi armata rusească, căci numai aşa va scuti biserica ortodoxă.

*

Întreaga populaţie era cuprinsă de spaimă şi, după ce a fost admonestată, înainte de predare, şi de autorităţile proprii, să se supună şi să observe o ţinută prietenoasă „în interesul conservării proprii”, ea făcea totul ce i se cerea din partea ruşilor, ca să nu fie suspectă de tendinţe antiruseşti. Totuşi, n-au lipsit arestări, deportări, ameninţări cu moartea şi chiar o condamnare la moarte pentru o vorbă neînsemnată, a fost adusă la cunoştinţa publicului, spre groaza generală. Apoi mai veni nevoia economică a populaţiei din oraş, surprins de ocupaţia rusească, mai cu seamă la cei salariaţi care au fost rămas fără lefuri, aşa că arhiepiscopul şi consistoriul erau asediaţi de oameni, cu rugămintea pentru intervenţie la guvernor şi pentru ajutoare.

*

Şi populaţia de la ţară căuta sprijin la păstorul ei suprem. Astfel, arhiepiscopul avea să intervină pentru mulţi. Iar guvernorul îl trată cu un formalism rece, însă cu bănuieli şi despotic, chiar şi în privinţa serviciului divin în catedrală, la care asista regulat, cu ofiţeri şi soldaţi, în mod oficial.

*

În astfel de împrejurări, n-am avut cum să nu ne supunem ordinelor, date cu asprime de război şi cu ameninţări pe faţă şi ascunse, fără ca să ne expunem pe noi înşine şi populaţia la cel mai mare pericol. În sfârşit, tiranul, care avea, între sfătuitorii săi, şi pe prim-redactorul ziarului rusofil de odinioară din Cernăuţi, ne trimise circulara nenorocită, alcătuită gata, cerând subscrierea arhiepiscopului şi tipărirea ei, fără nici o schimbare, în foaia diecezană a ordinaţiunilor, pentru ca să o trimită apoi singur la preoţi. De repetate ori, arhiepiscopul a intervenit, cu rugămintea să ne cruţe de această ruşine sau să o reducă întru atâta, că circulara să nu fie publicată ca ordinaţiune a arhiepiscopului, ci ca o poruncă a guvernorului. Dar în zadar. Pentru un moment, guvernorul părea că s-ar fi înduplecat, dar apoi pertractările s-au sfârşit brusc, cu aceea că îl puse pe arhiepiscop să spună, în „Introducerea” circularei, că o dă prin consistoriu, în înţelegere cu guvernorul şi că porunceşte executarea ei exactă, cerând apoi iscălitura arhiepiscopului şi a vicarului Manastyrski, până la o numită oră, cu ameninţarea „celor mai aspre măsuri”.

*

Noi eram convinşi că cea mai blândă din „măsurile cele mai aspre” va fi nu numai deportarea mitropolitului la Rusia şi târârea lui prin alte localităţi de exil, chiar până la Siberia, ci, ceea ce ne făcea mai mare grijă, erau represaliile contra populaţiei din Bucovina, contra moşnegilor, femeilor şi copiilor. Comentariul oficial spune că ameninţările ruseşti nu trebuiau luate aşa de serios; însă, la 1569, unicul mitropolit din întreaga Rusie a fost strangulat, din partea statului, în mănăstirea în care a fost surghiunit, şi noi auzeam, din toate părţile, că arhiepiscopul stă pe lista de proscripţie şi cunoşteam acuzele, pe care, scurt înainte de război, le-a fost ridicat rusofilul, care era confidentul guvernorului, că mitropolitul a trădat biserica ortodoxă şi a vândut-o guvernului austriac.

*

O deportare la Rusia, cu cunoscuta lipsă de considerare, n-ar fi putut-o suporta arhiepiscopul în vârstă de 73 ani, cu o stare a sănătăţii aşa de slabă. Ce-ar mai fi păţit însă biata populaţie înspăimântată?

*

Pe de altă parte, noi simţeam publicarea circularei, în formă de ordinaţiune a arhiepiscopului, ca o ruşine mare pentru noi, nu credeam, însă, că ea ar putea constitui o ispită pentru păstorii sufleteşti, care ar primi-o. Căci limba rusească, forma curioasă a alcătuirii, precum şi conţinutul diametral opus loialităţii cunoscute a mitropolitului şi a consistoriului, trebuiau să-i arate orişicui că circulara este de origine rusească şi că iscăliturile sunt siluite.

*

Mai eram, apoi, încredinţaţi că vom întâmpina înţelegere la concetăţenii noştri austrieci şi la guvernul austriac pentru situaţia noastră plină de spaimă şi o judecată blândă asupra strâmtorării noastre. În fine, noi aveam impresia, cu privire la influenţa redactorului-şef al ziarului rusofil asupra guvernorului, că porunca inexorabilă a unei circulare arhiepiscopale n-are de scop să câştige preoţii pentru ruşi, ci mai mult să-l pedepsească pe arhiepiscop pentru ţinuta sa antirusească, de înainte de război.

*

Astfel, noi, într-o şedinţă urgentă a consistoriului, la care am participat numai eu, care sunt român şi încă 3 membri ucraini ai consistoriului, cunoscuţi ca adversari ai rusofilismului, iar mitropolitul purtă prezidiul, stând deprimat, fără să spună ceva, am ajuns, după lupte sufleteşti, la concluzia, mai cu seamă că eram siliţi de termenul pus, că nu ne rămâne alta decât să ne supunem, spre a evita năcazuri şi mai mari, acestei sile inevitabile. În acelaşi timp, i-am lămurit pe toţi preoţii, cu care am avut ocazie să vorbim. Iar după depărtarea ruşilor, într-o circulară către cler, precum şi într-un raport către guvernul i. r. al ţării, noi am lămurit siluirea, la care ne-a expus duşmanul, regretând adânc că nu ne-a fost cu putinţă să ne sustragem de la aceasta, am reprobat şi anulat circulara ruşinoasă ca nepurcezând de la noi, ci purtând numai iscăliturile noastre siluite şi am asigurat clerul şi guvernul de sentimentele noastre austriace şi dinastice neschimbate / Eusebiu Popovici, consilier aulic i. r. şi prof. univ. (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 42, Arad, 14/27 octombrie 1918, pp. 2, 3).


Comments are closed