Din Bucovina, 28 septembrie nou 1874 | Dragusanul.ro

Din Bucovina, 28 septembrie nou 1874

Albina 1874 Jubileu

*

„…Bucovina, după ce se uni cu sceptrul Nostru, se puse, mai întâi, sub administraţiune militară, apoi se uni cu Galiţia. Rezultând, însă, din experienţa câştigată, că diferenţa limbii, a datinilor şi uzurilor, nu fac dorită o contopire cu Galiţia, de aceea am ridicat Bucovina, în anul 1848, la rang de Ducat şi i-am dat autonomia administrativă”.

*

Acestea sunt cuvintele proprii ale Diplomei Împărăteşti, din 9 decembrie 1862, prin care, proclamându-se şi stabilindu-se autonomia politică şi administrativă a ţării noastre, i se dete ei, pe lângă o ocârmuire administrativă proprie, adică independentă de Galiţia, ci numai de a dreptul de Ia Viena, şi o dietă autonomă, o marcă proprie de Ducat, marca istorică a Bucovinei, Bourul, cu însemnele şi emblemele ducale.

*

Cine nu vede şi nu cunoaşte, din sus citatele cuvinte Împărăteşti, rostite în modul cel mai solemn, de pe însuşi excelsul Tron al Austriei, că motivele ce înduplecară graţia Împărătească pentru de a împărtăşi Bucovinei autonomia ei proprie, fuseră consideraţiunile cele mai juste şi umane ale însuşirilor naţionale şi religioase ale poporaţiunii istorice din ţară, ale poporaţiunii române, ca a unicei în ţară „diferită cu limba, datinile şi uzurile de mărginaşa Galiţia” şi, ca urmarea cea mai logică, şi intenţiile cele graţioase ale Majestăţii Sale Împăratul Francisc Iosif I, cuprinse în darea acestei autonomii, aşijderea nu putea să fie altceva, decât consideraţiunea dorinţei şi necesităţii naturale, de a dezvolta şi progresa elementul român al Bucovinei, întru însuşirile sale tradiţionale, religioase, adică, şi naţionale.

*

Cum că aceasta aşa şi numai aşa este, iar nu altfel, nu poate nici să fie tras la îndoială de cineva; căci ştie-se de lumea toată, cum că caracterul original şi faptic al ţării Bucovina e unu caracter român, fiind Bucovina, aşa zicând, mai numai ieri-alaltăieri dezlipită de româna Moldova, a cărei parte de stat, organic întregitoare era. Însă, spre a constata şi noi, aici, cum că adevărul acesta al caracterului prin excelenţă român al Bucovinei fu, şi în timpurile cele mai recente, chiar şi de însuşi excelsul Tronul Austrie recunoscut şi garantat formal, citarăm, mai sus, cuvintele „Diplomei Împărăteşti”, din 1862, si-apoi mai induceam încă două momente, până la super afirmaţia adeveritoare că ultimul şi cel mai profund enunţ asupra Bucovinei, din partea supremei instanţe a imperiului Austriei, fu în sensul şi interesul unei Bucovine ca ţară istorică şi faptică română.

*

Cernăuţi, Monumentul şi Piaţa "Austria"

Cernăuţi, Monumentul şi Piaţa „Austria”

*

Unul din acele momente, că toate stăruinţele mânecate din partea poporaţiunii autohtone a Bucovinei şi sprijinite si din partea celor mai eminenţi bărbaţi din alte elemente ale acestei ţări, întru de a câştiga Bucovinei autonomia politică, a fost bazat pe caracterul genuin istoric şi faptic român al Bucovinei; prin urmare, şi pe postulatele imperioase, ce le reclamă interesele naţionale ale unei poporaţiuni, care dă ţării acel caracter istoric şi faptic român. Al doilea moment e că Majestatea Sa Împăratul Francisc Iosif I a şi avut părinteasca graţie a apreţui acea bază a caracterului român al Bucovinei ca de unică competenţă unic îndreptăţită, precum s-a espus aceasta prin preaînaltul îndemn de a da acestei ţări autonomia cerută, cu marca naţională originală. Iată ce mai cuprinde menţionata Diplomă Împărătească din 1862, cum ea face istoricul pe care se fundează sus citatele cuvinte proclamatoare de autonomie a Bucovinei:

*

„Ţara aceasta (Bucovina), locuită, la început de Daci, apoi împoporată de colonii lui Traian, pe timpurile năvălirii popoarelor, fu cercată de Goţi, Gepizi, Huni, Avari, Unguri, Tătari şi alte seminţii, care lăsară după sine numai urme de grozăvii şi pustiiri. În atari împrejurări grele, ce ţinură mai la o mie de ani, poporul pământean fu oprit, în calea sa către trepte mai nalte de cultură, şi trebuia să fie mulţumit a-şi scuti viaţa, datinile şi limba, fugind în întunericul pădurilor, după ce, cu armele în mână, nu mai putea lupta în contra barbarilor năvălitori. Numai după ce, în urma împreunării întru un stat a singuratecelor ţinuturi, foste de-abia legate, prin Principele Dragoş, puterea poporaţiunii, prin apărarea de popoarele vecine, crescuse în câtva, şi ajunse statul acesta, sub Eroul Ştefan cel Mare, o glorie măreaţă, prin învingerile lui cele strălucite asupra inamicilor creştinătăţii şi ai civilizaţiunii, de care vorbesc, până în ziua de astăzi, numeroasele biserici şi mănăstiri: Putna, Volovăţul, Bădeuţul, Suceava (ruptură în pagină – n. n.) şi altele mai multe”.

*

Dumnezeu, aşadar, a voit ca Bucovina să fie moşia elementului român, şi poporaţiunea ei, cea autohtonă şi istorică, ce secole întregi şi-a apărat acest al său „talant”, primit de la Dumnezeu, cu armele în mână şi cu sângele său, în contra atâtor seminţii barbare; acea poporaţiune a Bucovinei, numerică şi posesualmente precumpănitoare, simte, şi astăzi româneşte; căci sânge de Roman curge în vinele ei! Lumea o ştie aceasta şi Tronul Împărătesc al Austriei constată, cum văzurăm, şi recunoaşte aceasta, chiar şi în zilele de astăzi, după ce, adică, se aduseră, prin imigraţii, poporaţiunii moşnene mai alte fragmente de popoare străine; şi, recunoscând Împărăţia Austriei caracterul poporaţional al Bucovinei de unu caracter tradiţional şi faptic român, arată, prin aceasta, cu bună seamă, cum ziserăm mai sus, şi părinteasca bunăvoinţă şi graţioasa intenţie ca această poporaţiune istorică română a Bucovinei să-şi afle, să-şi aibă, şi sub auspiciile umanului sceptru austriac, naturala şi cuvenita respectare, întru realizarea şi dezvoltarea sa culturală şi naţională, ca să nu devină „contopită” cu alte elemente; se înţelege de la sine că aceasta, cu atât mai puţin, cu cât sceptrul Austriei e mult mai blând şi mai just, decât al Turciei, sub al cărei protectorat a fost Bucovina mai înainte, iar despre alta, căci Bucovina nu e luată „cu foc şi cu sabie”, ci în modul cel mai pacifist sub soare.

*

Prin acestea, până acum zise, vrurăm să introducem vorba despre un incident care e, astăzi, la noi, cum se zice, chestiunea la zi, şi care, pe lângă aceea că atinge cele mai simţitoare corzi ale inimii noastre patriotice şi naţionale, mai face pe fiecare şi neromân, dar bine cugetător a sta la gânduri şi a judeca ce înţeles şi ce valoare morală au, în gura fanfaronisiţilor de „fideli ai constituţiunii”, cuvintele „loialitate”, „onestitate”, „devotament”, „supunere şi credinţă către Tron, Monarh” etc., cu care cuvinte flutură şi aruncă acei berbanţi prin toate părţile, când e ca să-şi realizeze ei nişte scopuri ale lor egoiste sau de clică, faţă cu poporaţiunea autohtonă bucovineană. Se împărţi, adică, în zilele trecute, prin întreaga ţară, la noi, următoarea hârtie tipărită, şi anume:

*

B23

*

„Într-a 7 mai 1875, vor fi o sută de ani, de când Bucovina a fost cedată împărăţiei austriece, pe temeiul unui contract internaţional, şi a venit sub gloriosul sceptru al prea luminatei dinastii habsburgice.

Acest răstimp, destul de scurt în viaţa ţărilor şi a popoarelor, a fost de cea mai mare însemnătate pentru patria noastră, care, sub aripile ocrotitoare ale pajurii îngemănate a Austriei, sub guvernarea umană şi îngrijitoare a monarhilor ei înţelepţi, şi drepţi, şi blânzi, şi generoşi, a luat un zbor rapid spre dezvoltare.

*

Binecuvântările mănoase ale culturii progresive, precum şi ale consensului intim cu un aliat mare, puternic şi aşezat pe nişte temelii de drept şi de libertate, sunt rezultatul strălucit al acestui răstimp de o sută de ani.

Iubirea, credinţa şi devotamentul Bucovinei către prea luminata dinastie şi către imperiu, probate de atâtea ori, în zile de bucurie şi de durere, sunt dovezile cele mai vii că se recunoscură binefacerile cele multe, izvorâte pentru ţară din împreunarea Bucovinei cu Austria, sunt garanţia cea mai sigură că ziua, care ne aduce aminte de acest eveniment istoric, va fi serbată cu asemenea entuziasm sincer.

*

Iubirea către dinastia împărătească, care înflăcără cu vivacitate în inima fiecărui Bucovinean, credinţa cea neclintită, pe care n-o înfrâng toate nenorocirile, oricât de multe ar fi ele, şi devotamentul către monarh şi imperiu, sunt şi rămân, pentru toate timpurile, monumentul cel mai sublim, cel mai trainic şi cel mai netrecător, de aducere aminte despre împreunarea ţării cu monarhia austriacă!

Dar şi un semn extern, demn de acesta aducere aminte, se cuvine să dea expresiune simţămintelor poporaţiunii şi să fie un testimoniu pentru dânsa şi înaintea generaţiunilor viitoare.

*

În capitala ţării să se ridice şi să se descopere, în decurgerea anului jubiliar, 1875, un monument (Monumentul „Austria” – n. n.), pentru aducerea aminte de serbarea împreunării, de o sută de ani, a Bucovinei cu Austria, ca rezultat al conlucrării comune, ca simbol al bucuriei comune tuturor locuitorilor Bucovinei, de prin oraşe şi sate, fără diferenţă de stare socială, naţionalitate şi confesiune.

Consiliul municipal al capitalei ţării, care, în calitatea sa de reprezentant al capitalei, s-a crezut îndatorat a lua iniţiativa, în această întreprindere, şi care, şi el, se împărtăşeşte, într-un mod eminent, la contribuirea banilor necesari pentru ridicarea monumentului, invită, prin aceasta, cu cea mai mare amiciţie pe toţi locuitorii ţării, pe toate comunele şi corporaţiunile ca să binevoiască a sprijini şi a ajutora, după puteri şi cu toate mijloacele de care dispun, ridicarea unui monument demn în capitala ţării, în Cernăuţi, spre aducere aminte de serbarea jubilară a împreunării, de o sută de ani, a Bucovinei cu Austria, care monument va fi spre onoarea întregii ţări, şi o expresiune vizibilă a simţămintelor patriotice ale locuitorilor ei, pentru posteritate!

*

Să dea Dumnezeu ca acest monument, atât după originea, cât şi după însemnătatea sa, fie şi să rămână un semn netrecător al bucuriei comune, al simţămintelor loiale şi patriotice ale întregii poporaţiuni, al co-înţelegerii armonioase, ce domneşte în ţară, când este vorba de a-şi manifesta iubirea, credinţa şi devotamentul către Austria şi către prea luminata dinastie împărătească!

Cernauţi, în iulie 1874,

*

În numele consiliului municipal al capitalei ţării, Cernăuţi:

Dr. Ambros

mp. Primar”.

*

Ei bine, domnilor cu apelul, cu vorbe şi fraze atât de dulci şi frumoase, ziceţi că „vă simţiţi îndatoraţi a lua iniţiativa pentru serbarea unui jubileu de o sută de ani, de la împreunarea Bucovinei cu Austria; că voiţi a face, apoi, un monument, în memoria „netrecătoare” a acestei serbări a voastre; invitaţi pe toţi locuitorii ţării atât la participarea la serbare, cât şi la contribuirea materială pentru acoperirea spezelor serbării şi monumentului; v-am ruga, însă, mai înainte de toate, să ne spuneţi: care Bucovina şi care poporaţiune a Bucovinei cugetaţi voi oare, în apelul acesta, al vostru? Aceea de care vorbeşte Diploma Împărătească din anul 1862 sau cugetaţi voi, sub numele „Bucovina”, acele ţări şi provincii, din care veniră unii în propria Bucovina, însă, după împreunarea ei cu Austria?  Iar sub poporaţiunea Bucovinei înţelegeţi voi doar pe acei „unii”, între care poate şi pe cei mai mulţi dintre voi înşivă?

*

Ce ar fi ca voi, domnilor cu apelul, să înţelegeţi această Bucovina, înpelerinată într-însa, în decursul sutei de ani, ce vreţi să jubilaţi şi, apoi, să-i mai puneţi şi un monument, atunci pare-ni-se că vă înşelaţi, una, pentru că atuncea n-aveţi voi treabă cu serbarea trecerii Bucovinei la Austria, ci voi aveţi numai cu venirea voastră în Bucovina; alta, pentru că, în cazul acesta, nu cade suta de ani în 1875, ci credem că cevaşi mai târzior, şi aceea numai succesiv, pentru mai fiecare familie, ba chiar individ.

Iar de vorbiţi voi, domnilor, în apelul vostru, despre acea Bucovina, despre care, cu atâta umanitate şi dreptate, vorbeşte Diploma Împărătească mai sus citată, din 1862, apoi să ne daţi voie a vă face, şi tot „cu cea mai mare amiciţie” ulterioare întrebări, într-un alt articol, de încheiere.

*

(Albina, Anul IX, Nr. 71, duminică 29 septembrie / 11 octombrie 1874)


Comments are closed