Din anul 1848: Moldova, după Revoluţiunea din 1848 | Dragusanul.ro

Din anul 1848: Moldova, după Revoluţiunea din 1848

Poştalionul moldovenesc – Anatole de Demidoff (1813-1870)

 

Trecură vreo trei săptămâni, după sosirea noastră în Cernăuţi, şi, într-una din zile, primirăm ştire că câţiva din partizanii cauzei naţionale vor să ne vadă şi să aibă o înţelegere cu noi. Locul de întâlnire se însemna pe una din moşiile Moruzeştilor, a cărei margine venea chiar pe fron­tiera Bucovinei şi în vecinătate cu moşia unui proprietar ro­mân din Bucovina, cu care unul din emigranţii noştri era rudă.

 

Ne îmbarcarăm în vreo şapte trăsuri şi, după o cale de jumătate zi aproape, răzbăturăm, pe jos, prin o pădure mare şi deasă, până la şanţul ce făcea frontiera ţării. Acolo găsi­răm câţiva soldaţi austrieci: le deterăm câţiva florini şi-i făcurăm să se facă că nu ne văd. Câţiva păzitori, ce erau pe linia de frontieră a Moldovei, fiind iniţiaţi de către ai noştri, îndată ce ne văzură ne arătară unde trebuia să aşteptăm. Nu trecu mult şi vreo douăzeci de partizani ai cauzei noastre veniră. Ar fi zis cineva că suntem nişte conspiratori grozavi şi periculoşi. Cu toate acestea, eram în genere foarte pacifici şi nu cugetam decât la fericirea de a vedea pe rudele şi amicii noştri.

 

Scopul acestei întâlniri fuse pentru ca să fim puşi în cu­rent cu cele ce se petrec în tară, pentru ca să ne consultam asupra acţiunii noastre în viitor. După ce ne îmbrăţişarăm şi ne spuserăm unii-altora patimile şi întâmplările, ne constituirăm în conferinţă, ne im­provizarăm un preşedinte, tolănindu-ne pe iarbă verde, la umbra unor stejari bătrâni. Relaţiunea cea mai frumoasă a fost despre evenimentul de la 11 iunie. În această zi, când la Bucureşti se făcea o revoluţiune care a făcut epocă în viaţa românilor, la Iaşi se făcea o manifestaţiune destul de impozantă. Duhamel, co­misarul rusesc, despre care am mai vorbit, pe la începutul acestor suveniruri, se întorsese, de la Bucureşti, la Iaşi, împreună cu Talaat-Efendi, comisarul trimis de Poartă, având, de astă dată, misiunea formală de a se încredinţa despre stare lucru­rilor din ţările noastre, după manifestaţiunile ridicate în contra guvernelor.

 

Diligența Dorohoi-Herța

 

Aceşti comisari veniseră tocmai când holera era mai în furie şi când capitala era mai mult deşartă; cu toate acestea, boierii care se raliaseră în opoziţiune, îndată ce auziră despre venirea acestor comisari, alergară din toate părţile şi se în­truniră la Iaşi. Ei făcură de îndată un memoriu, în care expuseră violările de legi, arbitrariile, jefuirile, cruzimile şi crimele lui Mihai Sturza. Omul care se purtă cu mai mult curaj, energie, inteligentă şi devotament, în aceste zile ne­faste, şi care, pentru aceasta, era capul opoziţiunii, a fost neui­tatul Alecu Sturza Miclăuşanu.

 

Boierii de toate stările mari şi mici îşi dăduseră mâna şi un strigăt unanim se făcuse în contra domnului. Dar vai!, mulţi plătiră scump acest devotament! Postelnicul Ioan Cuza (tatăl viitorului Domn, care a făcut Unirea), spătarul Antohie Sion (unchi al celui ce scrie aceste rânduri) şi alţi bărbaţi iubiţi şi respectaţi de ţara întreagă fură loviţi de holeră şi muriră! Nu târziu şi Miclăuşanu, atacat şi el (sau, după cum spuneau unii, înveninat de sicarii lui Mihai Vodă), se duse din lumea aceasta, victimă patriotismului său!…

 

Dar să lăsăm aceste nenorociri, şi să venim la fapte. În ziua de 11 iunie, pe la amiază, palatul vornicului Alecu Ghica, în care era găzduit comisarul otoman, se umplu de mulţimea boierilor ce formau opoziţiunea. În fruntea acestora era însuşi mitropolitul Meletie. Talaat-Efendi, intrând în salon, primi din mâna mitropolitului memoriul ce se făcuse şi care se subscrise de mai bine de o mie de persoane. Dar fără a deschide această hârtie, el întrebă ce cuprinde în ea. Îi explicară că sunt plângerile ţării în contra Domnului.

 

Turcul atunci întoarse hârtia în mâna mitropolitului şi-i spuse că el n-a venit ca să primească petiţiuni în contra Domnului, că Înalta Poartă a recunoscut ca bune măsurile luate de el, spre a înăbuşi revolta ce începuse a se urzi în ţară.

 

Un ţipăt de indignare generală se ridică în toată sala. Alecu Sturza Miclăuşanu, luând cuvântul, în numele tuturor celor de faţă, expuse turcului, cu vorbele cele mai amare, greşeala sa de a nu primi plângerile Ţării. Talaat-Efendi, deşi mişcat la naraţiunea sa, totuşi nu voi să reprimească hârtia ce i se dăduse; prin acest refuz, el afirma rumoarea ce cir­cula că, în ziua aceea, de dimineaţă, primise un peşcheş de câteva mii de galbeni. Cu toate acestea, opoziţiunea nu se lăsa numai cu atâta. Cei adunaţi se îndreptară către comi­sarul rusesc. Acesta, îndată ce văzu mulţimea venind spre lo­cuinţa sa (care era în casele logofătului Costachi Sturza, chiar acolo unde se subscrisese actul din 29 martie), trimise răspuns că nu poate primi această mulţime; şi că cel mult va primi o deputăţie. Şase persoane se aleseră, prin aclamaţiune, şi intrară la generalul Duhamel.

 

Acesta, exasperat de prostul rezultat ce căpătase misiunea sa la Bucureşti, primi deputaţiunea moldoveană după datina calmucă, în papuci şi în halat. El întrebă ce cere şi, fără a aştepta răspunsul, începu a ţipa şi a zbiera ca un turbat, tratând toată ţara de revoluţionară şi acuzând chiar pe cole­gul său turc că s-a înjosit a primi această mulţime de ca­nalii. Deputaţiunea, înmărmurită de un limbaj atât de aspru şi de barbar, ieşi, fără a riposta.

 

Între reprezentanţii puterilor străine, care vedeau de aproape aceste fapte şi evenimente, era unul singur care avea o ade­vărată compătimire faţă de mizeriile şi nenorocirile ţării. Acesta era baronul Richthofen, consulul Prusiei. El se interesă să afle toate şi de toate raporta guvernului său. Aşadar, cerând de la capii opoziţiunii memoriul pregătit pentru comisarii ruso-turci şi cerând permisiune de la guvernul său, se oferi să meargă la Constantinopol, spre a duce acolo plângerile ţării.

 

 

Ţărani români – Anatole de Demidoff (1813-1870).

 

Aceste amănunte şi fapte le aflarăm de la compatrioţii noştri. În ţară, nemulţumirea creştea. Chiar puţina oştire ce, de la în­ceput, se arătase credincioasă Domnului tiran, de astă dată începuse a murmura: flagelul holerei, care o bântuia cu furie, era interpretat ca blestem dumnezeiesc, pentru că se făcuse instrumentul orb al tiraniei. Funcţionarii din toate părţile îşi dădeau demisiunile. Guvernul pierduse orice prestigiu. Unii din ai noştri veniseră la ideea ca să organizăm, în Bucovina, un pumn de oameni armaţi, să intrăm în ţară, să facem o lovitură fără veste asupra capitalei, să prindem pe Domn şi să proclamăm un guvern provizoriu: unul încă, găsind un tun, îşi bătea capul cum să-i facă roate şi cum să găsească ghiu­lele potrivite pe calibrul său. Dar asemenea idei belicoase nu putură afla aderenţi în majoritatea noastră. De aceea găsirăm cu cale a mai răbda şi a aştepta efectul memorialului trimis prin baronul Richtofen[1].

 

Mâncarăm pe iarbă verde un bun prânz, pe care ni-l pregătiră fraţi noştri de dincolo. Înecarăm multe suspine şi necazuri în vin bun de Cotnari şi închinarăm multe toaste pentru căderea tiraniei ce apăsa patria noastră şi pentru fericirea sa viitoare. După aceasta, fiind ziua înaintată, ne îmbrăţişarăm şi ne despărţirăm. Colonia noastră atunci mai crescu cu câteva persoane, care, temându-se de persecuţiuni şi voind a emigra, profitară de ocaziune, spre a trece graniţa fără paspoarte.

 

Ţărani, la han – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

 

În urma măcelurilor urmate în Galiţia, la 1846, şi despre care am mai vorbit în aceste suveniruri, bieţii patrioţi poloni, căutându-şi scăparea vieţii, alergară în Moldova. Guvernul de atunci al patriei mele avea sistema de a se face jandar­mul tuturor guvernelor despotice. Dacă dezerta un soldat din oştirea rusească şi trecea Prutul, el era îndată prins, legat şi dat îndărăt în mâna autorităţilor ruseşti. Dacă migra vreun polon, compromis în ochii guvernului austriac, poliţia locală îl urmărea, îl prindea şi-l da pe mâna căpra­rilor austrieci: sute de asemenea nenorociţi, ce căutau azil pe pământul ospitalier al Moldovei, fură prinşi şi trecuţi peste frontieră, în Bucovina, unde căzură sau sub securea călăilor sau în carcerele de la Şpilberg.

 

Avusem fericirea de a fi mântuitorul unui polon, tocmai în momentul când poliţia din Iaşi pusese mâna pe el; îl scăpasem chiar din mâna unui agent care-l prinsese. Acesta era un june ca de 30 ani, înalt, bine făcut şi cu o figură nobilă. După ce-l ţinui mai mult timp ascuns la mine, acasă, şi la via mea, îl trimisei mai departe, la moşia unui amic al meu, unde mergeam adesea de-l vedeam. El se numea Carl, dar în confidenţă îmi spunea că acest nume era pseudonim. După maniere, după cunoştinţele ce le avea, după su­fletul cel mare, care se manifesta prin vorbele sale, se cu­noştea că era dintr-o familie nobilă. Atât de mult compătimeam cu soarta sa, atât de mult veneram nenorocirea sa, încât nici eu, nici amicul meu, nu cutezam să-l întrebăm despre numele său cel adevărat. La moşia amicului meu el făcea pe grădinarul, căci trebuia să treacă sub titlul unei profesiuni: această ocupaţiune îi făcea plăcere, căci avea predilecţiune pentru istoria naturală; şi ca unul ce avea idee şi de medicina populară, se făcuse iubit chiar de săteni, dându-le uşoare medicamente la bolile lor cele uşoare.

 

Poşta Rusă, prin Moldova – Anatole de Demidoff (1813-1870).

 

De vreo cinci luni, nu văzusem pe emigratul meu. Nu mai ştiam unde se afla şi ce mai făcea. Dar într-o zi, preumblându-mă pe străzile Cernăuţilor, văd că, în dreptul meu, se opreşte o căruţă: un om plin de praf sare din ea şi se aruncă în gâtul meu. Era Carl.

 

– Nu, nu-mi mai zice Carl; zi-mi Leon Polaski. Acesta este numele meu adevărat. Acuma nu mă mai tem de persecuţiunile austriece; ora mântuirii pare că a sosit; naţiona­lităţile par a învia, la vocea libertăţii; patria mea…. o!, sper că patria mea se va ridica precum sfinxul din cenuşa sa!

– Dar despre familia Polaski mi-a vorbit, zilele acestea, un profesor de aici; ai un nume cunoscut, dacă nu mă înşel, iubitul meu.

 

– Cunoscut, iubitul meu! Mă trag dintr-o familie ce numără câteva sute de ani de nobleţe, câteva sute de grafi şi de baroni şi câteva sute de moşii şi palate. Am încă o avere însemnată. Dar iată doi ani, de când nu ştiu nimic, nici despre averea mea, nici despre rudele mele; am trăit, precum ştii, din mila ta şi altor suflete generoase, care nu m-au lăsat să mor de foame sau să cad în mâna nemţilor. Îndată ce am auzit despre revoluţiunea din Viena, am trecut graniţa, pe la Oituz, şi m-am dus la Pesta, să mă înţeleg cu comitetul nostru de propagandă naţională. De acolo, m-am dus la Bu­cureşti. Am văzut şi acolo frumoase lucruri. Îţi aduc un suvenir, care ştiu că o să-ţi placă.

 

El îmi dete o hârtie şi, întrebându-mă la ce hotel sunt, se duse, spre a căuta o cameră acolo, ca să mai petrecem câteva ore împreună. După ce s-a depărtat, deschid hârtia ce-mi dăduse şi ce să văd!, proclamaţiunea guvernului provizoriu din Bu­cureşti! Alergai îndată la camarazii mei de exil, adunai mai mulţi din ei, la casa amicului nostru Alecu Hurmuzaki, unde era cartierul nostru general, şi citirăm, în lacrimi de entuziasm, acest act însemnat în istoria noastră.

 

Atunci se făcu, între noi, propunerea ca să trecem, prin Austria, în Ţara Românească; acolo, să lucrăm ca să dispună guvernul a face o invaziune în Moldova, şi astfel să proclamăm Unirea Principatelor, Republică, şi mai nu ştiu ce. Asemenea idei, pe atunci, erau în aerul atmosferei; căci toate naţionalităţile se deşteptaseră; în toate părţile se făceau revoluţiuni şi nu lipsea decât înţelegerea între popoare, pentru ca să se facă o Republică universală în Europa. Numai în Rusia vârtejul revoluţiunii nu răzbătuse; numai această pu­tere se părea ameninţătoare pentru noi; dar, după calculele ce le făcea toată lumea şi după un manifest al împăratului Nicolae, în care zicea că va sta spectator la toate aceste mişcări, nu ne îngrijeam că va face o invaziune în ţările noastre; cu atâta mai ales că, prin mişcarea de la Iaşi şi prin revoluţiunea de la Bucureşti, credeam că am interesat pe toată Europa pentru noi, că ne-am rudit chiar u Franţa, pe care o imitaserăm: că astfel ne aflam intraţi în concertul po­poarelor europene şi, prin urmare, o invaziune din partea Rusiei ar fi fost respinsă de toată Europa.

 

Lipsa de bani ne împiedica mai pe toţi de a pune în lu­crare excursiunea aventuroasă, ce o meditam; şi aceasta ne făcu ca să fim atât de prudenţi, încât să stăm pe loc şi să lăsăm pe alţii să facă toate. Prea puţini dintre noi, care căpă­taseră mijloace din ţară, plecară pentru Viena, Paris şi Ţara Românească; majoritatea se deciseră a rămânea în Bucovina.

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).

 

[1] Acest important document cei ce se ocupă cu studii istorice îl pot găsi publicat, in extenso, în Revista Carpaţilor, în numerele din 15 Noiemvrie şi 1 Decemvrie 1861 (Gheorghe Sion).