Din anul 1848: Întoarcerea în Moldova | Dragusanul.ro

Din anul 1848: Întoarcerea în Moldova

Cernăuţi, intrarea în oraş – de Franz Xaver Knapp

 

Domnia lui Mihai Sturza se prelungi până în primăvară. În fine, după multe şi îndelungate discuţiuni, urmate la Constantinopol între ambasadorul rusesc şi Poarta Otomană, la care luară parte şi reprezentanţii celorlalte puteri, se făcu Convenţiunea numită de la Balta Liman. Se decise destituirea lui Mihai Sturza şi numirea lui Grigori Ghica Domn pentru Moldova şi a Domnului Barbu Ştirbei pentru Ţara Românească.

 

La 13 mai 1849, pe la 3 ore după prânz, plecă Sturza Vodă din Iaşi, cu toată casa sa, apucând calea spre Ţara Ro­mânească, unde cugeta să se aşeze sub protecţiunea baione­telor ruseşti. Această cădere era atât de neaşteptată şi ne­crezută pentru sateliţii şi creaturile sale, încât un boier, ce se numea Băluşcă, care credea şi interpreta visurile, când primi ştirea că Măria Sa Doamna în adevăr îşi desface perdelele şi îşi găteşte geamantanul, a căzut lovit de apoplexie. Toţi func­ţionarii cei credincioşi ai lui Mihai Sturza îşi deteră tremu­rând demisiunile în mâna Domnului lor, care, în ultimele momente ale puterii sale, răspândea decrete de laude şi mul­ţumiri pentru merite mincinoase şi infame.

 

Ministerul lui M. Sturza primi ordinul, de la vizirul Porţii Otomane, ca să administreze ţara după legi, până la venirea noului Domn. Aceasta se prelungi până pe la jumătatea lui august. Atunci ne pregătirăm şi noi, emigraţii, ca să intrăm în ţară, ale cărei frontiere erau deja deschise pentru noi. Dragostea şi îmbrăţişarea ce văzusem de la familia Hurmuzachi, respectul şi veneraţiunea ce aveam către bătrânii acestei familii, amiciţia ce contractasem cu fiii lor, îmi punea sacra datorie de a merge la Cernauca, unde se aflau, ca să-mi iau ziua bună. Aşadar, mai văzui încă o dată acea familie binecuvântată de Dumnezeu, căreia îi eram dator cu atâta recunoştinţă; şi mă despărţii de ea cu lacrămi.

 

Trecui frontiera pe la Mihăileni. Găsii administrator nou, pe domnul N. Pisoţchi, vechi cunoscut şi amic, care mă primi cu o inimă de frate. De acolo, înainte de a pleca spre Iaşi, uitându-mă încă o dată asupra pământului Bucovinei, îi adresai ultimul meu adio, prin strofele următoare:

 

 

O, dulce Bucovină, te las şi încă-o dată

Mă-ntorc şi-a ta ţărână sărut înduioşat.

Eu mă despart de tine cu inima-ncântată

De multe suvenire ce-n tine-am căpătat.

 

Nu este istoria ce-mi vine-acum în minte:

Eu uit acuma toate ce ştiu şi-am auzit.

Eu nu mai plâng eroii ce-i ai tu în morminte,

Nici tristele lor oase ce-acum s-au risipit.

 

Nu plâng eu templuri sacre de dânşii înălţate

Pentru glorificarea lui Dumnezeu cel bun,

Nici triste monumente de secoli ruinate

Ce gloria română acuma încă spun.

 

Românii ştiu prea bine că ţărmurile tale

De multe ori pe Ştefan cel Mare-au legănat,

Căci vechea capitală peste-a Sucevei vale

Şi-acum şopteşte imnuri ce Ştefan le-a cântat.

 

Triumfele române şi gloria trecută,

O, nu, nu sunt uitate de neamul românesc.

De-or fi sub orice juguri, de-or fi cu gura mută,

Bătrânii le vor spune la pruncii care cresc.

 

Când ora mântuirii va mai sună o dată,

Când tuciul libertăţii semnalul va mai da,

Va şti, va şti românul să-şi şteargă a sa pată

Şi gloria română se va redeştepta.

 

Nu plâng eu nici ursita ce prin diplomaţie

Te-a smuls de lângă muma ce-odată ai avut;

Acum şi tu cu lumea scăpaşi de-o tiranie

Ce-avea de plan să facă poporul tău pierdut.

 

De-acum se schimbă timpii şi în viitorime

Dreptatea, libertatea nu se vor mai sugruma.

Pe tine, Bucovino, nu te va plânge nime

Caci viitor ferice e scris în cartea ta.

 

Naţionalitatea care îţi era răpită

Acuma se deşteaptă; şi tinerii tăi fii

La gloria română, de ani înăbuşită,

Gândind, şi-aduc aminte că ei sunt încă vii.

 

Eu plâng, o, Bucovino, căci îmi aduc aminte

Că pe-ale tale ţărmuri am plâns de multe ori:

Am plâns după-a mea ţară cu lacrimă fierbinte

Căci o vedeam sub jugul de mii de-apăsători.

 

Moldova, bântuită de-un Domn fără de lege,

Mă alunga din sânu-i şi-n lume-am rătăcit;

Şi cum un flutur locul pe-o roză îşi alege

Aşa şi eu în tine un leagăn mi-am găsit.

 

Ah!, cincisprezece secoli, căci secol mi se pare

Că-a fost fiece lună trecută în dureri,

Nu mi-am văzut părinţii ce iarăşi cu-ntristare

În ţara lor sărmanii ei n-au gustat plăceri.

 

Copil fără de mumă, aveam eu fraţi a plânge

Şi mulţi amici ce poate ca fraţii mă iubeau;

Sărman zvârlit în lume, cu lacrime de sânge

Priveam nenorocirea acelui ce cerşea!

 

Român curat la suflet, a ţării mele soartă

Plângeam întru suspine, plângeam neîncetat;

Plângeam, plângeam poporul care-l vedeam că poartă

Atâtea lanţuri grele ce l-au martirizat.

 

Plângeam fiinţe scumpe de moarte secerate

Al cărora adio, vai!, n-am putut lua.

Plângeam din curăţie familii întristate

De secera holerei ce ţara-mi zvântura!

 

Plângeam!… şi cine oare mă ascultă pe mine?

Cu care mângâiere dureri se alinau?

O, dulce Bucovină, de nu eram în tine,

Ce-aş fi făcut eu oare, ce zile m-aşteptau?

 

Ah!, după grele valuri o navă sfărâmată

Ajunge fără ştire la portul ce-a dorit!

Aşa o providenţă trimite câteodată

Scântei de mângâiere la cel nenorocit.

 

Când vântul de miaz-ziuă bătea, simţeam că vine

Cu dulcele adio al celor ce-i iubeam;

Eu auzind o şoaptă care venea la mine

De la aceea care în visuri o doream!

 

Când vreo păsărică venea în primăvara,

Eu o-ntrebam de ştie ceva din ţara mea:

Aflam o mângâiere la patima-mi amară,

Cuvinte de speranţă credeam că-mi spune ea.

 

Iar când durerea, dorul, mă alungau din lume

Şi mă ducea-n ascunsuri să plâng nemângâiat,

Când m-arunca-n deliruri, dureri fără de nume,

Când pieptu-mi de suspine părea că-i sfâşiat;

 

Atunci, atunci, ah, Doamne, ce dulce suvenire!

Putea-voi să uit oare? O, nu, nu voi uita!

Mă urmărea pe mine chiar o dumnezeire

Ce nu lasă pe oameni de tot a dispera.

 

Vedeam ca-n panoramă, vedeam pe lângă mine

Părinţi, amici ce cerul din cer mi-i trimitea:

Simţeam pe nesimţite că-mi pier orice suspine

Şi om ferice iarăşi ursita mă făcea.

 

Erau fiinţe scumpe, cu sufletul de îngeri

Ce cu-ale mele patimi mult au compătimit,

Care-au privit cu lacrimi la ale mele plângeri

Şi toată-a mea durere cu vorbe-au măgulit.

 

Erau copii cu suflet, cu inima-nălţată

Care sperau ca mine un dulce viitor;

Care plângeau ca mine o patrie lăsată

În voia întâmplării, cu sufletul în dor.

 

O, dulce Bucovină, te las, şi încă-o dată

Mă-ntorc şi-a ta ţărână sărut înduioşat.

Eu mă despart de tine cu inima-ncântată

De multe suvenire ce-n tine-am căpătat.

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).


Comments are closed