Din anul 1848: Întâlnirea cu Olimpia | Dragusanul.ro

Din anul 1848: Întâlnirea cu Olimpia

Cernăuţi, Uliţa Mare – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

În toate nopţile, morţii se ridicau, prin căruţe anume regulate de poliţie, şi se transportau afară din oraş, la un loc destinat pentru îngropăciunea celor căzuţi de holeră. Într-o dimineaţă, îmi veni ideea să mă duc la acel cimitir. Când ajunsesem acolo, încă nu zvârliseră ţărâna deasupra. Dumnezeule!, ce spectacol cumplit şi fioros! Erau patru gropi. În fiecare din ele, erau câte 20-25 cadavre: bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, copiii, toţi în pieile goale, aruncaţi fără nici un respect pentru omenirea ce o reprezentau, întocmai ca gunoaiele cele mai ne­curate !

 

Întorcându-mă acasă, trist şi înfiorat, treceam pe lângă hotelul la care trăsesem întâia dată, când venisem la Cernăuţi. Văzând pe chiriaşul hotelului, îl întrebai de sănătate. El îmi răspunse mulţumind lui Dumnezeu; dar îmi spuse că e foarte îngrijat, căci vreo câţiva pasageri au murit, în hotelul său, atacaţi de holeră.

 

– Chiar ieri, adăugă el, a venit o damă de la Moldova; şi, aseară, holera a lovit-o.

– Cum se poate? Ce damă?

– Nu ştiu cum o cheamă; nici paşaportul n-a avut timp să mi-l dea.

 

– Dar adus-aţi vreun medic?

– Aşa! Unde găseşti acum medici? Am trimis de trei ori la doctorul ***, şi nu l-am putut găsi nicăieri.

– Spune-mi, mă rog, la ce număr este ea?

– La 13, chiar în camera unde ai fost tras dumneata, când ai venit.

 

Am urcat iute ca fulgerul. Deschisei uşa. Muribunda era întoarsă spre perete, în pat, cu faţa înfundată în perine. Părul ei blond-castaniu era despletit şi aruncat în neorân­duială peste umerii săi. Un fior grozav îmi trecu prin inimă; astfel încât nu putui, deocamdată, să mă apropii de pat şi mă pusei pe un scaun. Peste puţin, luându-mi inima în dinţi, mă dusei la ea şi o mişcai. Ea se întoarse repede. Cum mă văzu, dete un ţipăt şi leşină. Eu înmărmurii de uimire. Pe cine vedeam? Pe Olimpia.

 

Câteva momente, rămăsei în starea unui om lovit de trăsnet. Nu ştiam ce se petrece în mine. Nu-mi venea în minte nici o deciziune. Suspinele mă înecau şi abia puteam să mă stăpânesc de a nu ţipa. Din nenorocire, îmi adusei aminte că luasem, în ziua aceea, un flaconaş de eter, pe care-l am în buzunar, îl pusei la nasul Olimpiei. Ea se deşteptă.

 

– Cum te simţi, Olimpio?

– Mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că, la moartea mea, el te aduce ca să te mai văd.

 

– Dar ce vorbeşti tu de moarte? Nu, asta nu se poate. Dumnezeu e bun, speră în el. Nu, nu se poate să mori tu, Olimpio!

– Oh! nu; steaua mea apune: o văd… nu e cu putinţă… îngerul morţii e aproape… el vine… Iată-l… Opreşte-l, dacă poţi… ah!

 

Ea căzu iarăşi în leşin. O mai deşteptai iarăşi; şi, dându-i flaconul în mână, îi recomandai să-l pună la nas, de câte ori va simţi că-i vine rău, până mă voi întoarce. Îmi luai îndată pălăria şi alergai, ca să aduc un medic. Alergai mai bine de o oră, căutând pe medicii cunoscuţi, pe la casele lor, fără să-i pot afla. În fine, întâlnii pe unul, într-o stradă; îl luai şi mersei la Olimpia.

 

Nenorocita era în delir. Faţa ei era rumenită de sudorile care o cuprinseseră şi părea mai frumoasă decât tot­deauna. Dar ochii săi erau fără de foc şi mai de tot neîn­sufleţiţi. Cum mă văzu, ea întinse mâna spre mine. Eu o apucai de amândouă mâinile, cu toate că medicul îmi re­comandase să mă feresc de contactul ei. În fine, medicul, după ce o examina, scrise o reţetă şi-şi luă pălăria. După ce a ieşit, m-am luat după el şi l-am întrebat de este speranţă să scape. Îmi spuse că reţeta ce i-a rânduit este de mângâiere; că ajutorul, care ar fi putut da, este prea în­târziat şi că numai o întâmplare providenţială o poate mântui.

 

Mă întorsei la Olimpia, după ce trimesei un servitor de la hotel la farmacie, să aducă medicamentele. O găsii tot în starea în care o lăsasem, dar cu surâsul pe buze şi cu o expresiune de fericire pe faţă.

 

– Gândeşti să mă scapi?… O, Dumnezeule!, mai bine stai aproape de mine, ca să mor mai fericită, avându-te înaintea ochilor mei. O!, asta îmi face bine: şezi în faţa mea… să te privesc!

 

– Olimpio!

– O!, nu mă mângâia. Crezi că sunt speriată de moarte? Nicidecum. O nenorocită ca mine nu mai avea ce aşteptă de la viaţă. Dar să nu vorbim de asta. Timpul e scurt… Voi să-ţi mulţumesc pentru ospitalitatea ce am avut la via dumitale. Am trăit prea bine acolo şi am fost mai fericită decât totdeauna. Dacă nu primeam răspunsul de la sora mea, ca să mă duc la ea, aş fi şezut acolo până te-ai fi întors în ţară. Te întorci, curând ? Când ? Dacă n-ar fi să mor, cum m-aş întoarce cu dumneata!

 

– Prea mult vorbeşti, Olimpio” Gândeşte-te că eşti slabă…

– Trebuie să vorbesc, căci trebuie să-ţi spun totul, până sunt în lumea celor vii. Nu am timp de pierdut. Ascultă: să scrii surorii mele şi să-i trimiţi cruciuliţa pe care o am la gât: s-o aibă suvenir de la mine. Înţelesu-m-ai ? În geamantanul meu vei găsi o scrisoare a ei, din care vei afla adresa sa.

 

– Dar, Olimpio, rău faci de te gândeşti la moarte. Uită-te: doctoriile au venit. Să-ţi dau să iei.

– Bine; iată că le iau, fiindcă voi să-ţi fac plăcerea; dar crede-mă, e de prisos. Eu simt că mă duc. Lumea nouă poate va fi mai bună. De aceea, ziua de astăzi mi se pare o frumoasă sărbătoare.

 

– Olimpio!

– Ascultă: ştiu că eşti bun şi-mi vei face bine chiar şi după moarte.

 

– Ce vrei să zici?

– Te rog să nu mă laşi să mă arunce în şanţul comun al holeriştilor. Sunt femeie şi am mândria mea. Sunt nobilă şi nu voi să fie batjocorit corpul meu. Căci, uită-te: mi se pare că am un corp nobil…

 

– Dar linişteşte-te, Olimpio! Lasă aceste gânduri sinistre!

– Ba nu. Nu e timp de pierdut. Ţine cheia de la sacul meu de călătorie. Acolo este punga cu câţiva galbeni. Vor fi de ajuns, ca să-mi faci un mormânt separat, la un cimitir, şi să-mi pui o mică cruce deasupra.

 

– Pentru Dumnezeu, Olimpio!, alină-te; nu-ţi turbura sufletul!

– Sufletul? O, sufletul! Ce este oare sufletul? Eu nu ştiu ce este; dar dacă e adevărat că eu am un suflet, te încredinţez că acuma e foarte liniştit. Aş fi murit în zbuciumări grozave, dacă în aceste momente supreme nu te-ar fi scos Dumnezeu înaintea mea şi dacă n-aş fi ştiut că este o fiinţă compătimitoare care să-mi închidă ochii…

 

– Olimpio!

– O, dar te încredinţez, sunt foarte liniştită. Acum mi se pare că mă duc la nunta mea. Eu sunt acuma mireasă; nu-i aşa? Iată altarul… Dar unde este mirele meu? Mirele meu! A!, el rămâne în urmă… şi eu sunt la altar! O, ce dureri! ţine-mă… cad…

 

În cuvintele acestea, s-a ridicat deodată în sus; m-a apucat cu amândouă braţele de după gât şi, strângându-mă cu toată puterea sa, a căzut iarăşi pe perină, târându-mă şi pe mine. Cu o voce de tot slăbită, gura ei pronunţă, la ure­chea mea, vorba adio; şi, după aceasta, simţii că braţele ce mă strângeau erau reci ca marmora. Dădui mâinile ei în lături. Văzui că pieptul ei nu mai bătea. Ochii săi, deschişi încă, mă lăsau în iluziunea că era leşinată. Îi pusei flaconul la nas; nici o mişcare. Cercai să văd dacă inima i se mai bate. În deşert… Olimpia murise!

 

Plânsei; îi închisei ochii cu însăşi mâna mea; o înmor­mântai şi împlinii dispoziţiunile ei testamentare cu reli­giozitate.

 

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).