Din anul 1848: Huţanii şi Cobiliţă

Huţanii Carpaţilor

Nu voi pleca din Lăpuşna, înainte de a vorbi ceva şi despre locuitorii săi. În această parte a Bucovinei, adică începând de la sorgin­tea Siretului şi urmând poalele Carpaţilor, spre Galiţia, locuiesc un soi de oameni care se cheamă huţani. Etnografii au uitat a se ocupa de originea acestui popor, cu toate că, sub multe privinţe, este interesant. Dacă va căuta cineva prin cronicile vechi, pe care puţini le mai citesc, va găsi că, între barbarii care făceau incursiuni în ţările noastre şi năvălind asupra occidentului îşi căutau adeseori pieirea, a fost o seminţie, care se numea huţii şi care erau tot din familia geţilor şi a sarmaţilor, din care se trag slavii de astăzi. Huţii de bună seamă sunt stră­moşii huţanilor actuali: după pieirea lor, câteva familii au găsit azil în aceşti munţi, care pe atunci erau nelocuiţi; şi astfel, din secole în secole, s-au înmulţit şi s-au perpetuat până astăzi. Aceasta o indică dialectul lor, care, deşi are oarecare di­ferenţă de celelalte dialecte slavice, totuşi se vede că are afinitate cu ele.

Huţanii sunt ca 40 mii suflete în munţii Bucovinei. Se poate zice că ei sunt încă barbari: limba lor nu este scrisă; cultură intelectuală nu au. Deşi au îmbrăţişat religiunea creştină, dar credinţa lor este încă bazată pe superstiţii, ca la toate popoarele primitive. Tipul lor este de rasă caucaziană: atât bărbaţii, cât şi femeile sunt în genere de statură atle­tică şi de o frumuseţe rară. Portul lor este foarte original şi pitoresc.

Bărbaţii poartă un fel de cămaşă, imitată după tunica ro­mană; peste cămaşă, un fel de bundă fără mâneci, în formă de jiletcă, făcută din piele de oaie, care se încheie pe din dreapta; pe deasupra, un fel de mantale negre fără mâneci şi lungi, nădragi sau pantaloni largi până la genunchi şi, de aici, în jos, strâmţi, făcuţi dintr-un fel de postav, fabricat de ei şi vopsit roşu. Căciula şi opincile pare că le-au împrumutat de la români. Afară de aceasta, atât bărbaţii, cât şi femeile, poartă la gât câte cinci, şase rânduri de salbe, compuse din monede şi alte obiecte care lucesc. Femeile au un port mai variat; unele se văd îmbrăcate ca româncele; altele, ca unguroaicele şi altele, ca polonezele.

Moralitatea între aceşti oameni este exemplară; reaua cre­dinţă, felonia, furtişagul, adulterul nu sunt cunoscute; un huţan ucide pe un inamic al său, dar nu pentru ca să-l prade, ci pentru ca să-şi răzbune. Am asistat, într-o zi de sărbătoare, la un dans huţănesc, care se făcuse înaintea unei cârciume. Orchestra era com­pusă din doi cimpoieri români. Jucau vreo cincisprezece pe­rechi, flăcăi şi fete; căci bărbaţii şi femeile, dacă odată se măritau, nu mai intră în dans. Flăcăii purtau după cap, la ceafă, câte o secure, a căreia coadă era vârâtă pe lângă piele, sub bundă. Jocul lor era acompaniat de cântece, pe care le recitau în cor, cu toţii. Aria cântecului era monotonă, dar bine cadenţată, originală şi plină de vivacitate. Dansul semăna cu al căluşarilor; în intervaluri se opreau, chiuind; şi, lăsând fetele de mână, luau securile de după cap, le azvârleau în sus şi apoi le prindeau iarăşi, cu o adresă extraordinară. Acela ce, din nedibăcie, ar fi scăpat securea, era dat afară din dans şi nu mai avea voie să joace în ziua aceea. Dar ceea ce era curios, în jocul acesta, era că fetele nu se îngrijeau nicidecum de pericolul ce le-ar fi putut ame­ninţa cu jocul securilor: atât de sigure păreau că nu vor fi lovite, încât nici nu se uitau măcar în sus, la securile ca­valerilor lor.

Huţani, în 1832 – desen de I. Schumirsz

După constituţiunea ce Împăratul Austriei o promulgase pen­tru popoarele Monarhiei, silit de revoluţiune, urma să se adune o Adunare generală la Viena, compusă din reprezentanţii tuturor provinciilor. Bucovina avu să trimeată opt de­putaţi. Aceştia se aleseseră prin vot universal; şi astfel, ieşiră toţi din rândul opincarilor: cinci erau români, doi ruteni şi unul huţan. Când se întruniră, spre a pleca la Viena, proprietarii şi negustorii din Cernăuţi îi tratară cu un banchet şi îi petrecură cu ceremonie până afară din oraş.

Dintre toţi aceştia, românii erau cei mai inteligenţi: ei ştiau şi ceva carte; unul încă vorbea bine şi limba germană, cu toate că era un simplu păstor de munte. Dar acela ce atrăgea atenţiunea publică era deputatul huţan, care se numea Cobiliţă. Acesta era un bărbat ca de 32 ani, înalt, frumos, în­cât un pictor l-ar fi putut lua de model, pentru ca să facă un Crist de adoraţiune. El avea o căutătură curioasă: se uita totdeauna în sus, încât părea că cugetă tot la Dumnezeu. El, după cum se zicea, trecea între huţani ca profet şi se bucura de o mare popularitate; de aceea şi fusese ales cu unanimitate. După uneltirile reacţiunii din Viena, Adunarea generală în curând se desfiinţă şi deputaţii se înturnară, fără a fi lăsat pe urma lor decât câteva discursuri şi câteva pagini în istorie. Cobiliţă, cu capul plin de idei şi de utopii revoluţionare, se întoarse în munţii săi şi se decise a juca un mare rol. Arătând huţanilor medalia de recunoaştere ce i se dăduse lui, ca şi tuturor celorlalţi deputaţi, se servi cu ea ca un talisman, spre a-şi ajunge scopul. El le spuse că Îm­păratul l-a făcut duce de Bucovina şi le comandă ca să nu mai asculte de autorităţile din Cernăuţi, ci toate dările lor să le aducă la el, pentru ca să le întrebuinţeze cum i-a spus Împăratul. Huţanii, creduli, nu se îndoiră şi se grupară îm­prejurul său. De astădată, el trecea ca trimisul lui Dumnezeu. Preoţii îl primiră în altare pe uşa cea mare, ca pe împăraţi. El se cumineca în toate zilele, căci pretindea că nu mănâncă niciodată nimic şi că nu trăieşte decât cu apă. Bolnavii şi neputincioşii alergau la el şi credeau că se fac sănătoşi, îndată ce Cobiliţă îi atingea cu poala hainei sale, cu vârful opincii sale, sau cu suflarea sa.

Atunci huţanii se puseră în stare de adevărată revoltă. Ei refuzară de a plăti dările; şi îndată ce un funcţionar austriac, civil, fiscal sau militar, se înfăţişa într-un sat huţănesc, era prins şi dus la Cobiliţă, de unde se făcea nevăzut, ca şi cum îl înghiţea pământul. Aceste fapte răspândiră groaza în guvernul din Cernăuţi. Se zicea că Cobiliţă s-ar fi înţeles cu ungurii revoluţionari, pentru ca să facă diversiune în ar­mele austriece. În adevăr, a trebuit să se trimită trupe nu­meroase, ca să supună pe rebelii huţani; căci ei, cu puştile lor cu cremene şi cu securile lor, în munţii lor râpoşi, care erau disputaţi numai de şoimi, de urşi, de cerbi şi de căprioare, se făcuseră spăimântători; într-un cătun de 50 de familii, trebuia să se ducă 500 de soldaţi, pentru ca să fie în siguranţă. Dar bieţii huţani, nearmaţi, nedisciplinaţi şi neorganizaţi, în curând se învinseră de carabinele jandar­meriei austriece, care totodată îi convinseră că Cobiliţă nu era în adevăr duce.

Cu toate acestea, oricâtă anevoinţă îşi deteră austriecii, oricât de mare preţ puseseră pe capul său, nu putură pune mâna pe Cobiliţă. Nici până în ziua de astăzi nu se ştie ce s-a făcut omul acesta. Huţanii zic că el trăieşte în stâncile munţilor ca liliecii, nutrit şi adăpat de îngeri; şi că, la ziua mân­tuirii, el se va arătă plin de mărire şi de strălucire, pentru ca să îndeplinească misiunea ce i-a încredinţat-o Dumnezeu pe pământ pentru conaţionalii săi. Se bănuieşte însă că el ar fi trecut, peste munţi, la unguri şi că în răzbelul civil ar fi murit. Mulţi iarăşi cred că el este şi astăzi în munţii săi şi că huţanii îl ţin ascuns cu religiozitate, ca să nu cadă în mâinile nemţilor.

(Sion, Gheorghe, Suvenire contimporane, Bucureşti 1915, pp. 268-297).