Dicţionarul limbii monosilabice a iluminării | Dragusanul.ro

Dicţionarul limbii monosilabice a iluminării

Prehistoric drawings in the Magura cave Bulgaria

 

Limbajul totemic primordial, folosit de pământeni în epoca în care Soarele răsărea din constelaţia Leu, era monosilabic, iar combinaţia silabelor în expresii de tip propoziţie, dar fără verb, avea să se soldeze, în timp, cu crearea unor cuvinte, deci a unui limbaj articulat, ulterior dansului şi cântecului, care au reprezentat, în istoria civilizaţiei pământeşti, primele semne de limbă ale devoţiunii, singurele care pot fi identificate cu ajutorul cuvintelor care încă mai există în mai multe limbi, cu suspiciunea falsă a unor contaminări lingvistice, deja consacrate de etimologişti şi folclorişti ca adevăruri „ştiinţifice” de tipul „colindele românilor se trag din calendele romanilor”, când ambele cuvinte au o origine comună în expresia Naşterea Luminii Întărite, sau „originea căluşarilor trebuie căutată în ritualul roman Coli Salii”, când amândouă aceste ceremonii se trag din Naşterea Limbii Credinţei, desigur cu păstrarea subconştientă, în misterul dansului, a şamanului care a impus acest limbaj coregrafico-muzical.

 

Această stupidă eroare se datorează faptului că nimeni nu şi-a putut vreodată închipui că ar fi existat, anterior civilizaţiilor egipteană, feniciană, sumeriană, akkadiană, hitită, elină şi latină, o civilizaţie la fel de temeinică, în care îşi au rădăcinile toate celelalte, deşi mitologiile respective vorbesc despre un tărâm „Luana”, din care au plecat străbunii lor „piromis”, păstoriţi de Anu, sau de fiul acestuia, Enlil. Şi, deşi în toate aceste mitologii Anu era definit drept „Zeul Cerului”, tărâmul „Luana”, situat în zona Vrancea, nu a fost identificat drept cel al „limbii cereşti”, deci al „limbii zeilor”, în care s-au şi săvârşit primele ritualuri ceremoniale ale „Nuntirii Cosmice”, acolo unde pământul atinge cerul, deci pe culmea înălţimilor sacre, măgurile sau colinele cu statut de munţi sacri, statut preluat, în culturile celor plecaţi, de zigurate şi de turnurile templelor şi bisericilor, care, pentru a putea beneficia de statutul de „cort al lui Dumnezeu” (asta înseamnă templu sau biserică), deci de reproduceri în miniatură ale cerului celor trei ceruri supra-pământene, aveau nevoie şi de turnurile care să simbolizeze şi să concretizeze concreteţea muntelui sacru.

 

Prin Datină, care nu înseamnă doar ceea ce ne-a fost dat (pe limita comună a Europei şi Asiei, încă mai există provincia şi populaţia Datina, cu un dialect atât de interesant, încât a fost temeinic cercetat de lingvişti englezi, francezi şi germani, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea), ci mult mai mult, adică un mesaj limpede al moş-strămoşilor despre Întărita (Da) Cântare (Ti) Cerească, mesaj confirmat de Aristotel şi de Iulius Cezar, care spuneau că, la populaţiile nord-dunărene, „legile se cântau, ca să nu se uite”. Deci, Întărita Cântare Cerească desemna Legea (Ler), adică Religia, care se cânta, ca să nu se uite, cântarea ceremonială fiind finalizată cu formula sacramentală „Ler, Oi, Ler”, adică „Legea, Doamne, Legea” să garanteze veşnicia străvechilor litanii. Dar, atunci când s-a ajuns la o religie, aceeaşi ca şi creştinismul, după cum spunea Augustin, limbajul monosilabic primordial deja despărţea, prin asamblare în cuvinte, limbile (efectul „turnului Babel”), individualizându-le, în ciuda păstrării unui uriaş fond lexical comun din moştenirea „ariană”, cuvântul născocit de Max Muller şi care a produs atâta dispută, mai ales după politizarea lui, însemnând, de fapt, „Credinţa Căii Cereşti”, care, ca perspectivă a iluminării prin cântări ceremoniale, a fost numită şi „Daina” (Întărita Cale Cerească), termen care însuma toate cântările devoţionale care constituiau credinţa.

 

Un prim dicţionar al cuvintelor monosilabice sacre, în baza cărora s-au format terminologiile mistico-mitice ale popoarelor moderne, arată astfel:

 

AN – cer

ANU – zeul cer

AR – credinţă

AT – primit

BA – bătrân, strămoş

BEL – războinic

CA – naştere

DA – întărit

DE – zeu

DI – stea, lampă, iluminare, Lună

EN – fiu

GA – zidit

GO (scris, uneori, KO) – munte

IA (YA) – cale

IO – ştiutor

KA – împământenit

KI – pământ

LA – mireasă

LER – lege

LI ­– lumină

LIN – lumina cerului

LO – negru, întunecat, furtunos

LU – limbă

MA – primăvară, mamă

NA ­– iubire, cerească,

OI – invocarea lui OM

OM (se scria AUM) – Dumnezeu

PI – taţi

RA – Soare

TA – închinare, omagiere

TI – cântec

UR – roată

UT – început

VA – puternic

 

Fără îndoială că în cuvintele limbajului uzual aceste mono-cuvinte şi-au pierdut sau banalizat înţelesul iniţial şi iniţiatic, dar ele ne îngăduie să descifrăm înţelesul, cu adevărat etimologic, al unor frazeologisme (în fond, asta sunt combinaţiile de cuvinte monosilabice) străvechi ale tainelor (arcana) sacrelor ceremonii primordiale:

 

ARCANACredinţa Născută Ceresc, cuvânt care înseamnă „taină” în sanscrită, latină şi engleză;

CALINDA (CALENDE) – Naşterea Luminii Întărite, cuvânt care, în limbile semitice, înseamnă „colină”;

CALOIANNaşterea Întunecatului Cer, cu sensul de „furtunos”:

CĂLUŞAR Naştere Limbii Credinţei, cu trimitere la şamanul care îl întruchipa pe Marte;

COLINDA (KOLYNDA) – Muntele Luminii Întărite, pe care se cântau melodiile devoţionale, iar la alte popoare, cu înţelesul de cântările devoţionale interpretate pe colină;

DAINA (DOINA, DAIANA) – Întărita Cale Cerească a Zilei, cea a tuturor cântărilor devoţionale; ulterior, la scandinavi şi la baltici, prin „daina” se înţelegea doar cântecul vocal;

DAINU – Întărita Cale Cerească a Nopţii, cu semnificaţia de spirit al îngheţului;

DATINA Întărita Cântare Cerească, deci „legile care se cântau ca să nu se uite”;

DAVA Întăritură Puternică, cu sensul de „cetate”;

DEVA Zeul Puternic;

DI Zei, în sensul de întemeietori ai luminii cereşti;

GORA, HORA Muntele Soarelui, în unele limbii, iar în altele ceremonia de pe Muntele Soarelui, deci fenomenul horal;

LĂUTAR Mireasa Începutului Credinţei, în sensul de „Cântecele Miresei”; ulterior, sensul avea să fie acela de interpret al muzicii instrumentale;

MĂGURĂPrimăvara pe Muntele Soarelui, desemnând, acum, în multe limbi, înălţimea cu vârful nivelat manual

NANA – Fecioara Iubită, dar şi zeiţa dragostei şi a fertilităţii;

NATALĂ – Cereasca Închinare a Miresei, adică fertilitatea;

PIŢĂRĂI  – Taţii Începutului Credinţei, adică Rahmanii sau Blajinii

VARA Puternicul Soare, în înţelesul de anotimpul, dar şi de ţinutul însorit.

 

Dicţionarul acesta poate fi completat, dar niciodată întregit, pentru că multe cuvinte sacre nu au lăsat vestigii şi în limba română; de exemplu, Arcana Dïpikä[1], în care Dïpikä se traduce, de către specialiştii englezi în limba sanscrită, drept „lampa care luminează”, deci „lampa cerească”, adică Luna, Arcana înseamnând mister, taină, misterul cosmic putând fi accesat prin revelaţie, dobândită de săvârşirea „celor nouă procese ale serviciului devoțional”[2], s-ar putea traduce, în româneşte, prin expresia Credinţa Născută Ceresc din Zeii Taţi Împământeniţi sau din Zeii Născuţi Taţi, dacă luăm în calcul că monosilabicul cuvânt KA (împământenit) s-ar fi scris Ca (născut). Dar avem cu toţii şansa de a profita de o nouă daenā („focul inimii bune” [3], dar şi de un nou punct de vedere, de „viziunea, sinele interior, conștiința, religia” [4] la care suntem îndreptăţiţi), pentru a încerca, după puteri, rădăcinile spiritualităţii pământeşti, în care cea românească încă ocupă locul celei mai onorante şi mai depline îndreptăţiri.

 

Prehistoric drawings in the Magura cave Bulgaria

 

[1] Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887

[2] „Titlul acestei cărți Arcana Dïpikä, înseamnă „lampa care luminează arcana”. Termenul arcana semnifică onoare sau închinare. Ca unul dintre nava-lakșana, cele nouă procese ale serviciului devoțional se referă la închinarea formei zeității Domnului. Arcana Dïpikä ne învață exact cum este îndeplinită această slujbă și cum să-L mulțumim pe Domnul prin aceste proceduri de cult” – Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887, p. IX

[3] Hertel, Johannes, Die Arische Feuerlehre, Leipzig 1925, p. 159

[4] Shenkar, Michael, Intangible Spirits ang Graven Images: The Iconography of Deities in the Pre-Islamic Iranian World, Leiden-Boston 2014, p. 94