Despre „omul pământesc” şi „omul ceresc” | Dragusanul.ro

Despre „omul pământesc” şi „omul ceresc”

Umbra site 3

*

Toate neamurile au ignorat învăţărurile iniţiale, în favoarea cultului propriilor lor strămoşi. Iniţierile în „raţiunea originală”, adică în fărâma de dumnezeire care există în fiecare dintre noi, şi în „natura înnăscută, (care) este temelia vieţii” [1], în condiţiile în care „fiinţa şi nefiinţa se nasc una pe cealaltă”[2], ca şi subtilităţile metafizice ale „adâncului” („poarta către noianul de taine”[3], în care se regăseşte Creaţia, adică „obârşia Cerului şi a Pământului”[4]) şi ale „mai adâncului”, adică subtilităţile mai subtile decât subtilul şi, prin urmare, compatibile cu revelaţia („Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii”[5]), deveneau inaccesibile spiritului devastat de civilizaţie şi care, tocmai de aceea, se lăsa ademenit de poveşti simple, manipulante, în care „mânia” strămoşului iniţial provoca spaime şi judecăţi înspăimântătoare, bieţii oameni fiind deturnaţi de la „raţiunea iniţială”, a reperelor „non-acţiune – acţiune perfectă”, conform căreia „fiinţa se naşte din nefiinţă şi, după ce va fi parcurs un ciclu complet, se va reîntoarce la nefiinţă”[6], pentru a se abandona eresurilor. Este încă prea devreme să încercăm descifrarea elementelor metafizice ale datului iniţial, în condiţiile în care Datina, ultimul vestigiu al cărţii sfinte iniţiale, din care se trag toate celelalte, supravieţuieşte la români într-un conţinut degenerat şi care nu însemna memorie iniţiatică, ci „reguli”, statornicite prin oralitatea cântecului şi prin dansurile ritualice care, împreună, năşteau „misterele”. Prin urmare, mă văd obligat să-l însoţesc pe Augustin, în căutările sale de strămoşi ai neamurilor, care trebuiau nu doar demitizaţi, ci şi stigmatizaţi prin inventarea satanismului ca apocalipsă a memoriei universale.

*

În Egipt, cuceritorul din Argos, Apis, şi soţia lui, Isis, care muriseră în timpul vânzării lui Iacob, de către fraţii lui, aveau ridicate, în vecinătatea sarcofagului („soros”, în greacă), două statui, ambele personaje sculptate cu câte un deget dus la buze, de parcă ar fi invitat la tăcere. Sarcofagul şi numele coceritorului (Soros-Apis) dau numele „stăpânului zeilor” egipteni, deci al dinastiei creată de cuceritorul din Argos, sarcofagul lui Apis devenind Serapis. E pilduitoare această mărturie, pe care Augustin o prelua de la Varron, împreună cu legenda Taurului Apis, care nu fusese, de fapt, decât taurul sacrificat de urmaşul său la tron, Argus, şi încredinţat drept hrană mulţimii. În vremurile acelea, Soarele răsărea încă din constelaţia Taurului, mutându-se în Berbec abia spre sfârşitul vieţii lui Moise (nepotul lui Iacob), când sacrificiul simbolic al constelaţiei Taurului în cinstea Soarelui încetează, fiind înlocuit cu unul mult mai economicos, cel al mielului de Paşti.

*

În timpul lui Moise, rege al Egiptului era Ptolemeu, fratele lui, Atlas fiind un mare astronom, ulterior zeificat „cu cerul pe umeri”, deşi Augustin înclina să creadă că legenda deriva din existenţa muntelui Atlas, care ar fi determinat „această ficţiune a unui punct de sprijin pentru cer”[7], grecii fiind urzitorii puzderiilor de metafore mitice, încă din vremea primului rege atenian, Cecrops, „superstiţiile grecilor transformând oamenii morţi în zei”[8]. Nu o făceau numai grecii, dar Augustin, aflat în dispută cu platonicienii, identifica un panteon de oameni care, după moartea lor, aveau să fie consideraţi zei: soţia regelui Criasus, Melantomice; Iasus, fiul celui de-al şaptelea rege, Triopas; al nouălea rege, Sthelenas; în vremurile acestea ar trăit şi Mercur, fiul lui Atlas – astronomul Egiptului, dar şi Maia, fata lui, care avea să dea numele primăverii, în mitologia slavă, Maia fiind numele lunii în care începea anul nou pe atunci, mai. Şi aşa mai departe.

*

În vremea aceasta, a abundenţei de superstiţii diverse, Moise vorbea, odată cu încredinţarea legilor lui, despre „omul pământesc” şi „omul ceresc”: „Primus homo de terra, terrenus; secundus homo de coelo, coelestis”. Prin conceptul „omului pământesc” şi al „omului ceresc” se comitea primul atentat la OM (se scria AUM, dar se pronuţa OM), seminţiile însuşindu-şi atributele Sinelui Universal. „Omul ceresc”, cum îl numea Moise, diferenţiindu-l de „omul pământesc”, era deja abandonat, la mai toate neamurile, în favoarea cultului străbunilor proprii, iar odată cu abandonarea lui OM („omul ceresc” al lui Moise) se abandonau şi valorile datinii: „Viaţa fiecăruia este plină de OM. El nu vă cere nimic; bucuraţi-vă, el nu cere nimic din ceea ce-i aparţine”[9]. Bucuria avea să fie înlocuită, în religii, cu suferinţa, cu ispăşirea şi cu purgatoriul. Încă nu se vorbea de iad, iar tânguirea subconştientă din colindele românilor, „OI, ler, OI, ler!” (OI însemnând vocativul de la OM) e aidoma colbului uitării peste sipetul unei străvechi moşteniri a întregului neam omenesc, pentru că:

*

„În OM sunt cerul şi pământul, în el sunt ţesute cu mintea şi cu toate simţurile… El este Calea spre nemurire”[10].

„Meditează asupra Sinelui ca OM! Bucură-te de tine, ca să treci dincolo de întuneric”[11].

*

„De la el vine respiraţia, care este durata de viaţă a tuturor lucrurilor. Nemişcat, se mişcă; el este departe, dar în apropiere; este în toate şi în afara totului”[12].

*

„Cuvântul OM este Duh veşnic… este fundamentul final”, este „Sinele care ştie totul, care nu se naşte, nu moare şi care nu este efectul nici unei cauze; este etern, existent prin Sine, nepieritor şi fără vârstă”[13].

„El este mai mic decât ceea ce este mic şi mai mare decât ceea ce este mare. El trăieşte în toate inimile”[14].

*

„OM nu se proclamă. El este secretul tuturor. Înţeleptul îşi aşterne cuvintele în minte, mintea în intelect, intelectul în natură, natura în OM şi aşa îşi găseşte pacea”[15].

„OM este condiţionat, doar Duhul este necondiţionat”[16].

*

„Cel care meditează primele două litere, A şi U, şi scandează Yajur-Veda, merge pe lună şi, după ce se bucură de plăcerile sale, se întoarce, din nou şi din nou, pe Pământ. Celui care meditează cele trei litere, A, U, M, ca pe Dumnezeu îi este destinată lumina Soarelui… El trece prin acea lumină, cu ajutorul cântării Sama-Veda, la Împărăţia Cerurilor”[17].

„Cel care meditează cele trei litere separate primeşte stigmatul morţii; cel care le meditează împreună, inseparabile, interdependente, păşeşte dincolo de moarte”[18].

„Cuvântul OM este nedegradabil. Toate câte există sunt manifestările lui. Trecut, prezent, viitor, totul este OM”[19].

*

„Dincolo de cuvinte este cuvântul suprem OM; deşi indivizibil, acela poate fi împărţit în trei litere, care corespund celor trei condiţii ale Sinelui, litera A, litera U şi litera M. Condiţia stare de veghe, numită stare materială, corespunde literei A… Condiţia de vis, numită stare mentală, corespunde literei U… Starea de somn, numită condiţia intelectuală, corespunde literei M… A patra condiţie a Sinelui corespunde lui OM ca UNU INDIVIZIBIL[20].

 *

„OM este spirit. Totul este OM. OM îngăduie, OM dă semnalul. OM începe ceremonia. Toate cântările încep cu OM. Toate imnurile încep cu OM. Preotul începe cu OM. Legile lui sunt în numele OM”[21].

*

Moise, iniţiator de geniu al deja istoricizatei lumi pământeşti, înţelesese că „armonia universală” nu mai însemna nimic şi că seminţiile, ca să poată dura în timp, au nevoie de reguli intransigente, de „porunci” care să fie urmate fără crâcnire, pentru a contracara degenerescenţele criminale ale istoricizării. A avut nevoie de timp, până a se decide să-l spulbere pe OM şi să legitimeze „omul pământesc”, deci de vietatea care nu putea fi înfrânată decât cu ameninţările cereşti ale veşniciei. Şi astfel, „omul pământesc” încetează să-şi mai simtă sufletul plin de „omul ceresc”, cel care „nu vă cere nimic; bucuraţi-vă, el nu cere nimic din ceea ce-i aparţine”, iar o pământenime care se bucură de libertate cosmică nu putea fi condusă şi exploatată. În fond, asta înseamnă istoricizare: nu o „făptuire stilistică” (termenul aparţine lui Blaga), ci o osificare în resemnarea de a fi robit şi exploatat.

*


[1] Lao Tse, Texte taoiste, versetul XVI

[2] Lao Tse, Texte taoiste, versetul II

[3] Lao Tse, Texte taoiste, versetul I

[4] Lao Tse, Texte taoiste, versetul VI

[5] Kena-Upanishad, 2, p. 21

[6] Lao Tse, Texte taoiste, versetul II

[7] Augustin, La cité de Dieu, de Saint Augustin, Tomul III, Paris, 1854, p. 87

[8] Ibidem, p. 87

[9] Eesha-Upanishad, p. 15

[10] Mundaka-Upanishad, II, 5, 38

[11] Mundaka-Upanishad, II, 6, 38

[12] Eesha-Upanishad, p. 15

[13] Katha-Upanishad, I, p. 30

[14] Katha-Upanishad, I, p. 31

[15] Katha-Upanishad, I, p. 32

[16] Prashna-Upanidhad, 6, p 46

[17] Prashna-Upanidhad, 6, p 46

[18] Prashna-Upanidhad, 6, p 46

[19] Mandookya-Upanishad, p. 59

[20] Mandookya-Upanishad, p. 61

[21] Taittireeya-Upanishad, I – Admonestare, 8, p. 67


Comments are closed