Descoperirea arheologică de la Baia
Măreţul cârmaci judeţean Ioan Cătălin Nechifor şi delegaţia argeologică româno-anglo-moldovenească, la întâlnirea cu “generaţia de aur” a lui Hesiod. Pardon, a presei sucevene.
între propagandă, mecanicism ştiinţific şi metafizică
O întâmplare nefericită face ca un englez, John Lubbock, să introducă, în 1865 – pare-mi-se, termenul de “neolitic”, cu trimitere exactă nu la o nedeterminare temporală, ci la şlefuirea pietrei. Terminologia arheologică, de altfel, nu localizează în timp, deşi s-au încercat aproximări… milenare, care diferă de la un continent, la altul. În Europa, de pildă, neoliticul duce de prin mileniul 7 înainte de Hristos, până prin mileniul 5, ba chiar 4.
Piatra de temelie a mecanicismului ştiinţific numit arheologie o constituie “ornamentaţia”. Nu simbolul, ci ornamentaţia, extazul fiind dat de arta precucuteniană, cu toate fazele, şi, desigur, mai ales de cea cucuteniană. În acest context, formidabila descoperire arheologică a lui Constantin Emil Ursu, de la Baia, scoate la iveală, în acest an, elemente care mută civilizaţia aceea veche, din anul 4100 înainte de Hristos, în anul 5200 înainte de Hristos, cercetările cu carbon, care se vor face în Germania, urmând să-i confirme sau să-i infirme teoria. Eu sper să i le infirme, pentru că aşezarea de la Baia are, pe puţin, 10.000 de ani, fiind durată, din punctul meu revoltător de vedere, cel târziu în anul 7000 înainte de Hristos.
Argumente:
Cum vorba lungă e sărăcia intelectuală a luminosului nostru cârmaci judeţean, Ioan Cătălin Nechifor, plus traista Sârghe, haideţi să trec la argumente.
Există, în culturile primordiale, două faze de integrare în cosmicitate, prin simbolul sacru:
1. cea ascendentă în profunzime astrală, care începe cu triumful fertilităţii (ca iniţiere) şi continuă cu cele trei iniţieri în astral, în cele trei ceruri (apropiat, mijlociu şi îndepărtat sau cerul zilei, Deaus, cerul înstelat, Ur Anu, şi cerul-timp, întunecat, Cernunos), toate prezente, în reprezentări simbolice după anul 17000 înainte de Hristos, simbolistică sacră abundent prezentă în situl de la Baia;
2. simbolistica plană (ca un fel de hartă a cerului, pe care sunt scrise “runele lui Dumnezeu”, cum spuneau vechii caldeeni), marcată de cele două cruci, dreaptă sau roata cerului, şi oblică sau Crucea Nordului (constelaţia Lebăda), ambele încă prezente, prin suprapunere, pe… steagul Regatului Unit al Marii Britanice (din această simbolistică derivă toată ornamentaţia dreptliniară, celtică şi preceltică).
Deocamdată, e speculaţie, aiureală, veţi spune, pe bună dreptate, aşa că haideţi să trecem la un discurs mai aplicat. Elementul simbolic ascendent în profunzime astrală de la Baia îl reprezintă butoanele (pereţii vaselor sunt ai simbolisticii feritilităţii, iar suprafeţele plane, ale simbolisticii astrale). Iată un astfel de buton:
Buton cu simbolistica celor trei ceruri – fotografie de Constantin Emil Ursu
Pentru că, în momentul fotografierii, butonul nu era curăţat de pământ, voi marca (rudimentar, că nu prea mă pricep la Photoshop – în ciuda reuşitelor cu “instantanee umoristice”) grupurile de simboluri (atenţie: un simbol are conotaţii multiple, pentru că, dacă ar semnifica un ceva anume, ar substitui un desluşit cu un alt desluşit, deci vremelnicie cu vremelnicie):
Cele trei ceruri, triunghiul celtic şi iniţierile pe munte
Am marcat cu roşu “triunghiul celtic” (meşteşugarii antichităţii, numiţi celţi, au păstrat şi sofisticat acest simbol mult anterior populaţiilor care, pentru că erau conduse în lupte de meşteşugari şi, în primul rând, de fierari, s-au numit “celtice”, cu sinonimia, de origine latină, “galice”), cu albastru am marcat cele trei ceruri şi cu verde simbolistica iniţierilor din munte (la trei ceruri, trei rânduri de iniţieri; de altfel, şi “triunghiul celtic” simbolizează cele trei iniţieri ale vremelniciei: naştere, viaţă şi moarte).
Triunghi celtic, într-o primă reprezentare grafică
“Triunghiul celtic” are, ulterior (în special, în epoca bronzului, pe care precelţii din Alpi o impun, inclusiv prin simbolistica dreptliniara – amănunte în “Trilogia cosmologică” a lui Lucian Blaga), şi reprezentarea grafică alăturată, care, în fond, nu face decât să esenţializeze simbolistica sacră primordială, inclusiv cea de pe butonul de la Baia.
Haideţi, deci, să o suprapunem, peste imaginea marcată (cu culori) a detaliilor din butonul de la Baia, ca să vedeţi ce iese. Eu ştiu, deja, că rezultă o suprapunere simbolică perfectă, cele trei spirale lunare (orientate spre stânga, spre deosebire de spiralele solare, orientate spre dreapta) localizând simbolul “celtic” în timpul calendarului lunar (“Timpul începe să curgă din clipa în care prima bardă aruncată de mâna unui om ucidea un alt om”, se spune în “La Voluspa”).
În simbolistica mai veche, inclusiv cea a butonului de la Baia, există, schiţate, ambele simboluri, şi cel lunar, şi cel solar, fiind, de fapt, cum spune Hesiod în “Teogonia sau Naşterea Zeilor”, netimpul generaţiei de aur, generaţia de argint fiind cea a calendarului lunar:
Suprapunerea “triunghiului celtic” peste simbolistica butonului de la Baia
Există şi o altă reprezentare “celtică” a simbolului sacru iniţial, cu variante care duc, prin incifrare (ca să nu înţeleagă alţii, îi spunea un dac racatai, de pe Rhin, lui Caesar), la creaţia artistică.
“Triunghiul celtic”, în incifrările artistice de mai târziu
Toate variantele “artistice” de mai târziu respectă, cu fidelitate, grupurile de simboluri din simbolul sacru iniţial.
La o primă vedere, nu s-ar spune, mai ales că simbolistica ascendentă în profunzime (profunzimea astrală) este, adeseori, inserată în simbolistica plană, ba şi în cea creştină, cu puternice contaminări druidice (ctistice, cu un termen din spaţiul nostru), care, de data asta, include în “celtic” nu o civilizaţie ocupaţională (a treia, pe lângă cea agrară şi păstorească; pe lângă Abel şi Cain, a existat, mereu, şi… Hefaistos, cel care incifrează în simboluri lumea sacră şi lumea cunoscută – recitiţi “Iliada” pentru… prima dată în viaţă, şi o să vedeţi că am dreptate).
Simbolistica principală cuprinde şi cele “trei iniţieri pe munte”, ale butonului de la Baia, şi “triunghiul celtic”, dar şi cele trei ceruri, intersectate (de ce, încă nu ştiu, iar răspunsul poate lămuri “timpul folosirii” simbolului, care simbol este, în fond, identic cu cel de la Baia, doar că mai meşteşugit realizat. Haideţi să suprapunem:
Simbolistica butonului de la Baia şi replica fidelă, dar mai “meşteşugită” a celţilor de mai târziu
Aş putea continua la nesfârşit, înspre “încoace”, cu astfel de exemple, dar ar fi prea mult pentru un simplu material jurnalistic, aşa că haideţi să căutăm mai înspre… primordial, mai înspre chemarea străbunilor.
Amuleta de la Mitoc
O simbolistică uimitoare, care a provocat vii discuţii şi dezbateri, inclusiv despre “ştiinţa matematicii la străbuni” (mai ales în spaţiul basarabean – aiurea: când aveau de scris doi bătrâni, scriau “BaBa”; dacă era trei, “BaBaBa” şi aşa mai departe), este amuleta de la Mitoc (pe malul Prutului), care ar data de prin anul 17000 înainte de Hristos.
Entuziaştii “matematicii” au obsevat că, în cele trei triunghiuri, sunt 3, 6 şi, respectiv, 9 linii, deşi, în triunghiul cu trei linii, acestea sunt egale, în triunghiul cu 6 linii – sunt 3, plu 1, plus 2 linii, iar în căsuţa cu 9 linii, sunt, de fapt, 4, plus 1, plus 2, plus 1, plus 1.
Liniile, în astfel de configurări, reprezintă, de fapt, un fel de alfabet al “limbajului ritmicităţii” (nu vă mai explic ce-i aia “luga surryannia”, adică “limbajul iluminării”, cunoscut şi de Solomon, dar şi de fierarul Siegfried, ca să nu vă năucesc cu totul).
Alfabetul preceltic
Alfabetul preceltic, deşi descifrat, nu ne poate ajuta prea mult, pentru că “limba iluminării”, ea însăşi simbolică, ne este total necunoscută (excepţie, vagi religve, precum “oi, leru-i ler”, în care “oi” reprezintă apelativul pentru “aum” – se citeşte “om”, cum se numea, de fapt, pe atunci, Dumnezeu -, iar “ler” e “legea”, pe care cei vechi, după cum mărturisea Aristotel, o cântau, ca să nu se uite).
În ciuda aparenţelor, şi amuleta de la Mitoc, din anul 17000 înainte de Hristos, prezintă acelaşi “triunghi celtic”, simbolurile celor trei ceruri fiind înlocuite cu scriere (ea însăşi simbolică, în absenţa consoanelor – diverse puncte, dar şi în absenţa iniţierilor):
Amuleta de la Mitoc, cu suprapunerea “triunghiului celtic”
Amuleta e lucrată prin incizii, deci e mult mai rudimentar lucrată decât butonul de la Baia, care era făcut din lut, uşor de modelat.
Cum, la Baia, elementele verticale ale fertilităţii, par să provină din mezolitic (încă nu am văzut vasele reconstituite, dar după simbolurile din cioburi, doar spre mezolitic te poţi îndrepta), cred că aşezarea de la Baia datează din vremea “generaţiei de aur” (cum o numea Hesiod), generaţia generaţiilor care nu conştientizau trecere şi, drept consecinţă, nici timpul, şi care era pe deplin fericită (Lao Tse, în “Texte taoiste”, o descrie din auzite), deci cam de dincolo de anul 7000 înainte de Hristos (ceea ce presupune, adunând şi mileniile noastre sângeroase, inconştiente şi gomoase), aproape 10.000 de ani. O frântură de timp, în condiţiile în care, aşa cum spuneau egiptenii, omenirea tot pierde în metafizic exact atât cât câştigă în civilizaţie.
Noua “locuinţă”, descoperită de Constantin Emil Ursu, cu inventarul arheologic încă neclintit din loc (o să-l aştepte surprize frumoase, dedesubt), de peste 92 metri patraţi, pătrată, în presupunerea lui Emil Ursu, nu cred că înseamnă, totuşi, o locuinţă. În primul rând, nu cred că era pătrată, ci rotundă (o vor confirma sau infirma săpăturile ulterioare). E greu, deocamdată, de stabilit dacă uriaşa construcţie (pentru acele… netimpuri) era locuinţă, depozit sau construcţie obştească.
Noile săpături arheologice, de la Baia, ale lui Constantin Emil Ursu – foto Tiberiu Cosovan
Am văzut, cândva, o zestre arheologică asemănătoare, din mezolitic, descoperită, dacă nu mă înşel, în Franţa, şi care era, în egală măsură, şi spaţiu sacru, şi… cimitir.
Un alt “unghi” al şantierului arheologic de la Baia – foto, ca şi la multe din celelalte fotografii, Tiberiu Cosovan
Dacă e vorba de un spaţiu sacru, atunci vatra capătă altă semnificaţie, mai ales că am zărit, printre cioburi, şi câteva vase funerare (sau altăraşe?), asemănătoare cu cele din Franţa.
Asupra temei nu am să mai revin, chiar dacă se va proba că am dreptate. Nici măcar corectură nu am făcut la acest text, pentru că am plecat, de la Baia, cu o greaţă imensă, provocată de băşcălioarele tip Ponta ale cârmaciului nostru judeţean, Ioan Cătălin Nechifor, cu care, începând de la Baia, vreau să rup, definitiv, orice relaţii. Să ignor că există. Dacă şi există…