Deposedarea bunului Dumnezeu de minuni! | Dragusanul.ro

Deposedarea bunului Dumnezeu de minuni!

 

Familia, 15 ianuarie 1889

Până prin secolul XIX, creştinismul susţinea că minunilor pot fi săvârşite „numai de Dumnezeu”[1] şi că „omul nu poate să facă minuni[2]”, pentru că „omul e zidit după legi ale firii şi puterea lui se mărgineşte la aceste legi”[3], deşi „în Istoria Legii Vechi… întâlnim foarte des istorisite fapte peste fire sau minuni, pe care le-a făcut Dumnezeu prin diferiţi oameni drepţi”[4]; Dumnezeu, însă, „poate face minuni, adică poate schimba rânduiala firii, fiindcă această rânduială tot El a făcut-o”. E drept, admitea în parte dogmatismul creştin, că unele „fiinţe create”, deci oameni, pot fi întrebuinţate la săvârşirea unei minuni”, dar „numai ca instrumente”. Mai direct spus, sfinţii şi moaştele lor nu pot face minuni, deci nu pot modifica destine individuale şi comunitare. Chestiunea aceasta a spus-o Biserica lui Cristos, nu eu.

*

Ce este o minune, în creştinism? „O mişcare neobişnuită în natură” şi nicidecum o transformare, pentru că Planul Divin, fiind infailibil, deci fără de greşeală, nu admite modificări[5]. Minunile sunt mai curând încredere, dusă până la credulitate, şi, tocmai de aceea, temelie a credinţei[6], pentru că „fără minuni nu există creştinism”.

*

În zorii civilizaţiei omeneşti, când „Tatăl Nostru” cel Ceresc exista în astral, cu „sălaşul în Soare”, cum zice Psalmul 18[7] al Bibliei ortodoxe, „al lui David”, poruncile şi minunile lui Dumnezeu se aflau scrise pe cer şi desluşeau în naraţiuni astrale. De pildă, prima slujitoare a altarului, atunci când Soarelui i s-a permis să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui”, a fost Venus[8], numită de primul mare preot din istoria civilizaţiei, „Marele Păstor, Enlil al Muntelui”[9], „Steaua Păstorului”, deci reperul credinţei pe care Enlil o promova şi reprezentată grafic, precum Iisus, ultimul Mare Păstor, de crucea în şase colţuri.

Planeta Venus, într-un brâu de sub streaşina casei câmpulungene

Cultul planetei Venus (nicidecum zeiţă) era atât de puternic la români, pe la începutul secolului al XVII-lea, încât Vasile Lupu, ca să-l „încreştineze”, a decis să cumpere o concreteţe pentru imaginata Sfânta Vineri (Sfânta Venera, cum o numeau mulţi călători creştini), moaştelor ei urmând să se închine poporul avid de minuni. Astfel pătrunde în credinţele românilor o sfântă doar a lor, de presupusă provenienţă bulgară, promovată şi de turci, atunci când interesele lor o cereau, drept mit temeinic, dar scump cât tributul anual al unei ţări.

Venus

Cărturarii români cunoşteau mitul rezolvat prin moaşte balcanice făcătoare de minuni şi nicidecum mijlocitoare, şi nicidecum „unelte” pentru minunile lui Dumnezeu, cum afirma, în paralel, creştinismul, dar, în paralel cu textele de istorie a culturii, năvăleau persuasiv mituri, bazate pe specularea dibace a unor întâmplări reale.

Reproducem din cartea preotului luminat Constantin Morariu din Suceava, decedat în zilele trecute, câteva bucăţi frumoase şi edificatoare şi sfătuim pe cititorii noştri să-şi împodobească sufletul eu ele.

*

Descrierea vieţii, a moaştelor şi minunilor sfintei Paraschiva. Descrierea aceasta o dau foarte pe scurt, după lucrarea amintită a răposatului episcop Melchisedec:

Sfânta Vineri – în ortodoxie: Sfânta Parascheva

Cuvioasa Paraschiva s-a născut din părinţi vestiţi şi de bun neam, pe la începutul veacului al 11-lea în satul său, cum îl numesc alţii, târguşorul Epivate de pe malul Mării Negre, din Tracia, în depărtare de 12 ore de la Constantinopole. Epivate era moşia părinţilor ei şi ea avea şi un frate, care a fost episcop. Şi sora, şi fratele aveau, acuma, de mici foarte mare plăcere pentru viața adevărat creştinească. Paraschiva, fiind numai de 10 ani, nu o dată şi-a dat hainele de pe sine săracilor, îmbrăcându-se, în schimb, cu hainele lor cele zdrenţuroase. De aceea părinţii o ocărau şi o pedepseau; ea însă a rămas neschimbată, până ce, într-o zi, a părăsit în taină casa părintească, rudele şi cunoscuţii şi s-a dus în pustie, apoi la Constantinopole, unde s-a închinat pe la toate locurile sfinte şi a petrecut 5 ani într-o mănăstire a Maicii Domnului. De la Constantinopole, sfânta Paraschiva s-a dus la Ţara cea sfântă sau Canaan sau Palestina, s-a închinat, şi acolo, pe la toate locurile sfinte şi a trăit, apoi, în post şi în rugăciuni, într-o mănăstire din pustia Iordanului, până la vrâsta de 25 ani. Într-o noapte, pe când se ruga, i s-a arătat un tânăr strălucit şi i-a zis: „Lasă pustia şi întoarce-te în patria ta, că acolo trebue să laşi tu pământului trupul tău!”. Sfânta s-a şi întors la Epivate, fără să se deie acolo cuiva de cunoscut şi, după doi ani de trai lângă biserica Sfinţilor Apostoli, a murit şi a fost înmormântată de creştini pe malul Mării Negre.

Sfânta Parascheva

Cam 200 de ani, după aceea, fiind aruncat pe mal un corăbier mort de o boală molipsitoare şi oameni din Epivate săpând pentru el mormântul, au dat de un trup omenesc neputrezit. Săpătorii însă n-au băgat de seamă, ci împreună cu trupul neputrezit au îngropat şi trupul cel împuţit al corăbierului. În noaptea următoare, unui om evlavios, anume George, care ajutase la îngroparea corăbierului, i s-a arătat în somn o împărăteasă, pe un tron strălucit şi încunjurată de mulţime de ostaşi străluciţi, dintre care unul l-a prins pe George de mână şi i-a zis: „Pentru ce voi într-atâta aţi dispreţuit trupul cuvioasei Paraschiva? Nu întârziaţi a-l lua din mormântul cel puturos şi a-l pune într-o raclă luminată, căci împăratul a voit a o preamări pe pământ!”. Atunci şi împărăteasa de pe tronul cel strălucit a grăit către înspăimântatul George: „Grăbeşte-te a scoate moaştele mele de lângă cadavrul acel împuţit; patria mea este Epivate, unde şi voi trăiţi!”.

Aducerea moaştelor Sintei Parascheva

Arătându-se aceeaşi vedenie, în aceeaşi noapte, şi unei femei evlavioase, cu numele Eutimia, epivatenii au dezgropat moaştele sfintei Paraschiva şi le-au aşezat cu cinste în biserica lor, cu hramul Sfinţilor Apostoli, unde s-au făcut multe minuni. Ei au mai zidit, cum se spune, pe locul unde fusese casa părinţilor sfintei Paraschiva, o biserică, cu hramul numelui ei. Fericitul episcop Melchisedec din Roman zice că o minune „mai nouă, povestită de epivateni arhimandritului Serafim, fost egumen, în anii trecuţi, al mănăstirii Sfinţilor Trei-Ierarhi din Iaşi, când a fost el prin satul epivatenilor, în luna lui Martie”, este aceasta: „La anul 1811, Februar în 6, s-a făcut pe Mare furtună mare, suflând vânt de miază-noapte cu mult omăt şi s-au pierdut corăbii multe pentru covârşirea viforului. O corabie mare din Chios ancorase în liman cu trei ancore, în dreptul bisericii Cuvioasei se ridicaseră două ancore şi rămăsese numai una. Acesteia, rupându-i-se funia, rămăseseră una sau două viţe sănătoase. Iară corăbierii, văzând primejdia prea învederată şi deznădăjduindu-se pentru mântuirea lor, au chemat în ajutor pe Cuvioasa Paraschiva, plângând din toată inima, şi, după puţin, s-a arătat Cuvioasa pe pupă, adică pe partea dindărăt a corabiei, îmbrăcată în negru şi ţinând cinstita cruce, pe care au văzut-o aievea atât căpitanul, cât şi cârmaciul, fiind ei în partea de dinainte a corabiei, şi era ca la al 8-lea ceas din noapte. Şi le-a zis Cuvioasa: „Nu vă temeţi, că conteneşte viforul degrabă. Şi îndată, o minune!, a încetat. Iară făcându-se dimineaţa, au ieşit corăbierii la uscat şi au venit la biserica Sfintei, să facă paraclis, şi văzând icoana Cuvioasei de departe, a zis cârmaciul căpitanului: „Iată muierea ce ţinea crucea: Aceasta e aceea ce a venit, noaptea, în corabie!”. „Aşa e, a zis căpitanul, acesta e de bună seamă!”. Şi au făcut amândoi mătănii, cu lacrimi, şi, îmbrăţişând icoana, o sărutară. Şi un turc, corăbier din cei din corabie, văzând icoana, zise şi el: „Aceasta era femeia pe care am văzut-o, noaptea, în corabie”.

De la Epivate, moaştele sfintei Paraschiva au fost strămutate la capitala Bulgariei, Târnova, unde au stat cam la 160 ani; de acolo, la Valahia sau Ţara muntenească, dăruindu-le sultanul Baiazid voievodului Mircea cel Mare, în anul 1393, de unde, în 1396, acelaşi sultan le-e luat şi le-a dăruit văduvei Anghelina, mama despotului Ștefan al Serbiei, care le-a aşezat în biserica casei sale, din capitala Belgrad, unde ele au stat 124 de ani.

*

În anul 1520, sultanul Suleiman I le-a strămutat, din Belgrad, la Constantinopole, dăruindu-le, cum spune un scriitor, iară cum spune altul vânzându-le patriarhului de acolo, cu 12 mii de galbeni şi stând ele la patriarhie timp de 120 de ani.

*

În anul 1639, voivodul Moldovei, Vasile Lupu, sfârşi zidirea şi înfrumuseţarea vestitei sale biserici, a Sfinţilor Trei-Ierarhi din Iaşi, şi, în 1641, a adus, cu cheltuieli de peste 300 mii de lei, moaştele sfintei Paraschiva, de la Constantinopole, la Iaşi, şi le-a aşezat în biserica numită, unde ele se află şi astăzi.

*

Hotărând guvernul României să repare mănăstirea Sfinţilor Trei-Ierarhi din Iaşi, moaştele sfintei Paraschiva s-au aşezat în o capelă din lăuntrul mănăstirii, pe un catafalc din lemne de brad. În seara de 26 Decemvrie 1888, făcându-se, în acea capelă, vecernia, făclia din sfeşnicul de lemn, de lângă racla cu sfintele moaşte, din nebăgare de seamă a rămas aprinsă şi, topindu-se, a căzut pe sfeşnic, care a luat foc. O noapte întreagă au ars toate lemnele de brad, pe care sta racla cu sfintele moaşte, s-a topit şi o parte din argintul ce îmbrăca racla şi a ars şi capacul raclei. Abia a doua zi, în ziua sfântului Ştefan, la 7 ore dimineaţa, focul a fost văzut de nişte şcolari. Dându-se alarma, lumea a alergat la locul primejdiei şi s-a uimit, văzând că sicriul cu sfintele moaşte nu se mai vedea din flăcări şi jăratic. Arseseră toate lemnele, stranele de primprejur şi alte lucruri; se prefăcuse în cărbune sicriul de lemn, în care se aflau sfintele moaşte, topindu-se şi corogindu-se groasele table de argint de pe el; puterea focului fusese aşa de mare, încât se topiseră sticlele, cu care erau acoperite portretele ctitorilor, ce se aflau atârnate pe un părete al capelei; la o depărtare mare de la foc, se coşcovise catapiteasma şi se înfierbântase policandrul până la gradul de a fi şi el topit. Şi totuşi, sfintele moaşte fură scoase din acea movilă de jăratic cu totul nevătămate, neatinse fiind de foc nici chiar stofele cu care sunt înfăşurate, ba fără să miroase măcar a fum şi fără să fi pierdut Sfânta din podoabele ce le are la coroană, având şi oasele aceeaşi faţă şi fiind netopite nici peceţile de ceară, cu care este pecetluită de la Vasile Lupu Vodă.

Foaia ilustrată, 6 octombrie 1891: Curtea Domnească din Iași, la anul 1600

Episcopul Melchisedec ne spune că l-a rugat pe un prieten din Iaşi, vrednic de toată credinţa, atât pentru evlavia sa, cât şi pentru judecata sa sănătoasă, să-i scrie despre focul întâmplat, şi iată cum îşi încheie acel prietin răspunsul său:

„Lumea… proslăveşte pe Sfânta (Paraschiva) pentru minunea prea slăvită ce a arătat, rămânând nearsă de un foc aşa de mare! Pentru sceptici însă nu este nimic minunat, în cazul de faţă; pe dânşii nu-i interesează minunile dumnezeieşti, fiindcă ei n-au Dumnezeu, nici suflet nemuritor, nici aşteaptă altă viaţă după aceasta de aici. Acei puţini dintre dânşii, care sunt provocaţi a vorbi despre această minune mare, se silesc a explica fenomenul în felurite moduri ale priceperii lor, în marginile legilor firii, fiind lipsiţi de cultură în cele dumnezeieşti. Doamne, iartă-i, că nu ştiu ce fac, nici pentru ce trăiesc!”[10].

*

*

[1] „Dumnezeu lucrează asupra universului, aplicând forţa sau puterea răspândită în natură acolo unde este necesar ca această forţă să producă o mişcare neobişnuită: aceasta nu este decât o minune, pentru că el singur, fiind izvorul şi creatorul tuturor forţelor create şi creabile, poate scoate destule elemente spre a lucra într-un mod subit pentru a efectua o mişcare neobişnuită, adică o minune” (Calinescu, St., Dr. Pr., Demonstraţiune raţională, dogmatică şi istorică despre posibilitatea şi realitatea minunilor în Creştinism, în Foaia Diecesană, Anul I, Nr. 43, Caransebeş, 26 octombrie / 7 noiembrie 1886, p. 1).

[2] „Dumnezeu poate face minuni, adică poate schimba rânduiala firii, fiindcă această rânduială tot El a făcut-o. Dumnezeu e atotputernic şi face tot ceea ce voieşte. / Dar omul poate face minuni? / Omul, cu puterile lui, nu poate să se ridice peste rânduiala lumii. Deci nu poate să facă minuni. Omul e zidit după legi ale firii şi puterea lui se mărgineşte la aceste legi” (Agârbiceanu, Ion, Despre minuni, Biblioteca poporală a Asociaţiunii „Astra”, Anul 30, Nr. 260, 1939, p. 6).

[3] „O minune poate fi săvârşită numai de Dumnezeu, pentru că numai El poate fi cauza făptuitoare a unei minuni… Fiinţe create pot fi întrebuinţate la săvârşirea unei minuni numai ca instrumente” (Biserica şi Şcoala, Anul XXIII, Nr. 3, Arad 17/29 ianuarie 1899, p. 20).

[4] Agârbiceanu, Ion, Despre minuni, Biblioteca poporală a Asociaţiunii „Astra”, Anul 30, Nr. 260, 1939, p. 10

[5] „Minunile sunt cauza şi fundamentul, sunt proba şi atestarea formală despre divinitatea cuvintelor Salvatorului lumii. Fără minuni nu există creştinism” (Calinescu, St., Dr. Pr., Demonstraţiune raţională, dogmatică şi istorică despre posibilitatea şi realitatea minunilor în Creştinism, în Foaia Diecesană, Anul I, Nr. 43, Caransebeş, 26 octombrie / 7 noiembrie 1886, p. 1).

[6] „Minunile au de scop preamărirea lui Dumnezeu şi fericirea oamenilor (Biserica şi Şcoala, Anul XXIII, Nr. 3, Arad 17/29 ianuarie 1899, p. 21).

[7] „1. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.

  1. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
  2. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.
  3. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.
  4. În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa.
  5. Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui.

De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui” (Psalmi, 18).

[8] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 161

[9] Vendidad, Fagard II, Myts of Yima, verset 2, p. 9

[10] Biserica și Școala, Anul XLVIII, Nr. 24, Arad 9/22 iunie 1924, pp. 4-6